KorAP: Find »[drukola/base=vizibil & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...19 >

468 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

care imagine nu mai este, nu numai că orice reflectare a lumii vizibile e lăsată în urmă, dar nimic nu apare în felul de a fi al celor ce cresc în lumină. Sfințenia e pustia, fără suprafață ori câmp al vizibilului. Pustia nu are față, nu arată decât ștergerea din vedere, adâncul coborâtor în noaptea ființei, reflux al categoriilor ființării, până la absorbția în neființă. Iar ultima noapte nu e cu adevărat pragul premergător al marii Zile a opta, limbul clar-obscur între

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
pe rouă și crini". Ceea ce este atins acum nu poate fi Imaginea invizibilă a înălțimii, inegalabilul de neexperiat, al dumnezeirii ca inepuizabil 66. Dar aici a atinge nu înseamnă a poseda, a atesta prin proba simțurilor, a aduce lucrul la îndemâna vizibilului. Ceea ce e atins atinge, pustiește și suspendă; nu poate exista reducție mai radicală decât aceea a lucrării divine, răvășitoare până în adâncul ultim al sufletului. Iar atingerea aceasta este înălțare, ridicare fără egal la înălțimea inegalabilă. Pustiul nu poate fi străbătut

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
prin ricoșeu, descentrare și răsturnare a categoriilor ființării. În ceasul întunecat al zilei, ființa își afirmă dezafirmarea, desfigurarea, ființă redusă la (im)posibila stare a emacierii, a imprezentării. Ceea ce ajunge la nevedere se află în întuneric, în contragerea absolută a vizibilului. Luminat cu întuneric, ceasul zilei nu este, timpul lumii se oprește; apariția se voalează, căci ceea ce apare în lume, ca ființă a lumii, trebuie să dispară, să transpară în lumina care îl întunecă. Dispare în nedeterminare, trece prin ceea ce nu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
care se odihnește în el. Se cere arătat pentru a fi desființat, mărturisit pentru a fi devoalat 72. Dezapropriat de semnul autosemnificării, sufletul își pierde nu doar imaginea ci și vederea. El nu se mai vede pe sine, în sfera vizibilului în care se închide; e semnul arătător spre altul care îl deschide. Doar alteritatea infinitului îl arată deschis, asemănător nu cu ceea ce el este, ci cu ceea ce (încă) nu este. În lumina Non-Imaginii divine, sufletul se întunecă, iese din sine

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
umană: lepădare de carnalitatea supusă putrezirii, despuiere de tot ceea ce - în finitudine - înseamnă fenomenalitate a timpului. A doua e golirea rostirii înseși, evacuarea de semnele prin care lumea se arată în evanescența ei deconcertantă, în trecerea derizorie a aparenței prin vizibilul tuturor celor ce sunt și nu sunt. Or lumina nu pune în vedere sensul slab al unei lumi pe care cuvântul să-l poată rosti prin reflectare ori reprezentare. Cuvântul nu doar că descoperă în sine un adânc pe care

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
egalează rostitul, căzut în binecuvântarea propriei orbiri - vorbește în numele luminii, vede nelimitat. Cuvânt care nu mai poate fi închis, căci despovărat, imponderabil, absorbit de darul noii vederi, el rămâne veșnic deschis precum ochiul în care coboară văzul lui Dumnezeu. Exilul vizibilului (Andrei Zanca) Cum apare ființa imaginii din neantul unui posibil imprevizibil, acolo unde ea nu e decât premanifestarea unui semnificabil neajuns la vedere? Căci despre inaparentul ființării este vorba, unde onto-fenomenul e încă învăluit în trupul poetal al inevidenței și

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
într-un sentiment de orizont al iernii". Niciun reper stabil, niciun azil în care privirea s-ar putea refugia, pe care s-ar putea înstăpâni. Distanță a unei priviri fără obiect pe care ea să se așeze; un exil al vizibilului, șters din câmpul manifestării. Acesta să fie prețul imaginii libere, de a nu fi văzută decât în destituirea sa, efemeră înființare într-un orizont în destrămare? Ce orizont s-ar putea deschide în retragere? Unul al iernii, adică al vederii

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
posibilului, ea pune începutul altei vederi. O avanscenă a inevidentului (Kocsis Francisko) Poemul Clipa de așteptare de Kocsis Francisko 75 arată imaginea într-o stare de absolută destrămare, în natura ei perisabilă, precum modelul pe care îl întruchipează în sfera vizibilului. Nimic de înfățișat, în acest imaginar redus, comprimat până la dispariție, pentru că " Va fi o clipă când totul se va opri brusc,/ când nimic nu va mai avea un sens de mișcare -/ clipa unei severe întoarceri în sine/ care aspiră după

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
o mumificare". Ceea ce ni se prezintă este paradoxul unui nu-încă și proiecția într-un va fi care deja este, advenirea prevenitoare a sfârșitului în prezent. Cum vine clipa de la capătul timpului în cea care e încă în curgere, substituindu-i vizibilul proxim cu invizibilul avut în vedere? Și apoi, acest neajuns al clipei care va să fie apare el în oprirea bruscă, în carența unui prezent retezat, sau în chiar miezul mișcării căreia îi imprimă un alt sens? O clipă imprevizibilă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
acest a-fi-pus cuprinde în sine germenele dispunerii, al dispoziției deschiderii. Materia e receptacolul formei, desăvârșindu-se într-o apariție imaginală. Visul zidirii aici se ivește, în pre-manifestarea a ceea ce începe să crească, mai puternic decât moartea, să se arate în vizibilul posibil. Este poemul o astfel de zidire, care pornește din materia cuvântului și se face lucru crescut, ca orice viu care are puterea dispunerii și a înălțării? Căci stând în deschis, poemul stă în vedere, în raza privirii. Se arată

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ecou al unei chemări/ ce se zbuciumă-n ceruri". Golul nu are aici doar natura unei ființări care umple vederea în chiar lipsa de ființă. Pe de o parte, într-o fenomenologie a inversiunii apariției, el pune forma în eclipsa vizibilului, arătându-se pe sine în lumina interiorului răsfrânt, în condiția esenței care dă de văzut 84. Pe de altă parte, ceea ce se dă este transparența prin care se trece, albul lucrurilor sau miezul incolor în care vederea se înmormântează 85

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
pur tranzit spre altceva. Nu mai dă nimic de văzut prin sine; ceea ce se arată se ivește aproape fără voia sa, în lipsa care îi urmează resorbția. Rămân în urmă vestigii, imagini în trecere, zdrențe ale sensibilului în bernă, în ruina vizibilului: ziduri uscate, flori scuturate, inimi secate 87. Ce se (mai) vede nu e decât această trecere spre neființă, închiderea într-un subiect dezafectat. Căci subiectivitate mai este, dar nu în determinațiile ipseității emergente; închis în sine, în mineitatea exfundată a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
încheagă, pe care o oprește și o pune în vedere. Nu se vede ca atare decât ceea ce stă în trecerea însăși, desemnarea inversă a unui recul. De niciunde se ivesc astfel de imagini care, trecând, se petrec în vedere, pun vizibilul în adâncul și în lumina ochilor: "fluturii s-au întors în piatră. piatra s-a întors în pântec./ primele gânduri strălucesc fără ape. e cineva acolo?/ prin crăpăturile vremii se răsfiră singur și veșnic un cântec". Vederea respiră în ritmul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nu se vede și arată mai mult decât spune. Drumul înapoi e drumul spre început, vederea de la capăt, din originea de unde toate purced. Aici, pe pragul ultimului, a începe pune posibilul înălțării. Vederea se curbează până la limita de jos a vizibilului pentru a intra pe orbita unui alt orizont. Poemul Așteptând 88 propune scena acestei detente, complementară retragerii din poemul discutat anterior. După asceză, extazul, dar el nu e cu adevărat revelator decât în asceză, în despuierea radicală de orice imagine

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ochi"92. Imaginile vibrează în lumina care le pune în vedere, se deschid în golul pe care îl arată. Imagini fulgurante ale sclipirii prin care se trece, ca prin vise de apă, transparențe ce atrag, cheamă vederea dincolo de câmpul imediat vizibilului: "Pe mâluri sclipitoare, prin grote luminate de îngeri,/ în vrafuri de puf cristalin în care dorm fluturii,/ sufletul meu însetat de lumină/ vine pe sănii prin nămeții purificați"93. Transparența pune în distanța transcendentului, a transferului în invizibilul vizibilului. Trupul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
imediat vizibilului: "Pe mâluri sclipitoare, prin grote luminate de îngeri,/ în vrafuri de puf cristalin în care dorm fluturii,/ sufletul meu însetat de lumină/ vine pe sănii prin nămeții purificați"93. Transparența pune în distanța transcendentului, a transferului în invizibilul vizibilului. Trupul străluminat, înălțat în puritate, premerge sufletul care, despovărat, legat doar de ceea ce sus îl dezleagă, vine în lumină, trece în netrecător. Iar ceea ce trece se distanțează, își arată o clipă imaginea înainte ca ea să dispară, lăsând vederea plină

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
imaginea nu ar fi cu putință? Cum putem înțelege ceva ce se pune și crește în vedere, dar pe care nu îl avem ca atare în vedere? Nu e însă o creștere a invizibilului în vizibil, ci o potențare a vizibilului pe măsura unui altfel invizibil. Un fenomen de substrat care, fără să se manifeste în afară, face implozie, fisurează câmpul percepției sensibile, arată în adânc - și într-un plan răsturnat - altceva: "o dată la o mie de ani ei se umplu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
unui unghi optic avem de a face. Perspectiva pe care o deschide apropierea limitelor nu înseamnă limitare, ci punere în vedere a departelui ca loc de aproape, a altuia invizibil drept posibil în cuprinsul extins, înălțat și adâncit deopotrivă, al vizibilului. A privi prin această imagine care se deschide în străfundul inimaginabil al lumii înseamnă a vedea altfel lumea și chiar, poate, a înțelege altfel decât a vedea. Cel ce strânge cerul în palme nu vede o imagine a cerului; îl

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Nu îl are în față, așa cum ar avea obiecte ale lumii vizibile. Fața se întoarce în sine, în reversul celor pe care le răvășește, le străbate și le străvede. Fața nu e fațada inexpresivă care se dă în spectacol, în vizibilul exteriorității; ea nu se mai vede, nu e văzută - față a cui? pentru cine? - dar vede fără să fie. Căci, trecând prin lucruri, ea aproape că dispare, se șterge în nevăzutul distanței străbătute. În fața ei nimic de văzut de natura

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în vederea care o consumă. Aruncată înainte de vederea care îi deschide calea, fața nu e figura ci chemarea. Fața cheamă vederea, îi stă mereu în față, imagine evanescentă a prevenirii în sine. Niciun reper în acest spațiu evacuat, doar borne ale vizibilului defunct. Ce se poate vedea în mediul acestei totale destrupări, ce față ar mai putea dibui ceva în adâncul neluminat? Dar "fața îmi intră cu putere în interiorul capului și înspăimântă cârtița/ acum pielea ce învelește pe dinăuntru capul/ meu alb

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
răsturnarea perspectivei. Unghiul de vedere e acum cu totul inversat, iar punctul din care se vede nu e termenul unei sosiri, ci începutul unei plecări. Perspectiva lăuntrică întoarce orizontul, căci tot ce era înainte invizibil își arată reversul, invizibil al vizibilului ieșit la lumină (inclusiv albul care se developează din apa neagră ca din propriul negativ). Vizibilul cuprins în ochi devine cuprinzător, căci el conține în sine invizibilul care apare în vedere. Pielea albă a capului înveește pe dinăuntru pentru ca lăuntrul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nu e termenul unei sosiri, ci începutul unei plecări. Perspectiva lăuntrică întoarce orizontul, căci tot ce era înainte invizibil își arată reversul, invizibil al vizibilului ieșit la lumină (inclusiv albul care se developează din apa neagră ca din propriul negativ). Vizibilul cuprins în ochi devine cuprinzător, căci el conține în sine invizibilul care apare în vedere. Pielea albă a capului înveește pe dinăuntru pentru ca lăuntrul să se dezvelească, la fel cum feței i se dezvăluie inaparentul care o învăluie: suprafața albă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
lumea subterană a germinației, locul posibilului, golul însămânțat de potențele creșterii și ale prefacerii. Spațiu infrareal al originarului sau început absolut al creației, el este altul posibil ivit în miezul identității. Aici cuvânt încă nu e, nici lumină desfășurată în vizibilul exteriorului. Căci altul nu e exteriorul eului, cel pe care îl vede afară, în stranietatea transcendenței. Altul e imaginea de sine care, abia acum, întemeiază identitatea revelând-o în diferență, la distanță. O interioritate pură care se dă în imaginea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
deja-existentului, apariția în lumină a unei imagini la care ochiul participă aproape vegetal. Se pune în vedere cu insinuanța clarității. Totuși, o imagine oblică văzută prin lumina răsfrântă; întunecarea nu închide vederea, la fel cum vântul nopții nu aduce eclipsarea vizibilului, căci lumina nu e a ochiului și nici a imaginii văzute. Ea aparține intermediului transparent - diafan - ce face cu putință atât nașterea imaginii cât și vederea ei. Imagine cu atât mai luminoasă cu cât e profilată pe un fond de

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
la pensée antique et médiévale, Vrin, Paris, 1997 (trad. rom. Editura Polirom, Iași, 2010); idem, "Diaphane", în Barbara Cassin (dir.), Vocabulaire européen des philosophies, Seuil, Paris, 2004. Cităm din această ultimă lucrare: "Situat la dubla întretăiere a vederii și a vizibilului, a apariției și a constituirii imaginii, termenul diafan este astăzi unul din martorii cei mai revelatori ai modului în care cei din vechime priveau, concepeau și înțelegeau lumea. Căci, pentru gândirea antică și medievală, nu e suficient să fie lumină

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]