3,069 matches
-
lucrurile și mi le-am dus la uscat, pe acoperiș. Era o vreme superbă. În aer plutea un iz de început de toamnă. Libelulele zburau speriate prin campus, alungate de plasele copiilor ce porniseră în căutarea lor. Nu era nici o adiere de vânt, așa că Hinomaru atârna parcă fără vlagă de catarg. Am îmbrăcat o cămașă proaspăt călcată și am ieșit în stație. Duminica dimineața, străzile din preajma căminului păreau moarte. Erau practic pustii și aproape toate magazinele închise. Diversele zgomote răsunau într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
început de toamnă când lumina era clară și plăcută, la fel cum a fost și cu un an în urmă, când am vizitat-o pe Naoko. Norii albi erau subțiri ca un fir de pai, iar cerul părea foarte înalt. Adierea vântului, nuanța luminii, floricelele din iarbă, ecourile slabe, toate îmi spuneau că se apropia toamna. Distanța dintre mine și cei morți se mărea cu fiecare nou anotimp. Kizuki a rămas pentru mine la vârsta de șaptesprezece ani, Naoko avea pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
erau favoritele ei: Pădurea norvegiană, Michelle etc. Ne simțeam amândouă extraordinar. Apoi am stins luminile, ne-am dezbrăcat și ne-am băgat în pat. Era o noapte extrem de călduroasă și cu toate că am deschis larg toate ferestrele, nu simțeam nici măcar o adiere. Se auzeau doar insectele țârâind, iar mirosul florilor de câmp inunda toată camera. Naoko a început, brusc, să vorbească despre tine, despre seara când te-ai culcat cu ea. Mi-a dat și cele mai mici detalii: cum ai dezbrăcat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
impun pentru că poetul, pe lângă o necesară și deloc exclusivă cultură poetică, stăpânește din plin și cu siguranță ceea ce s-ar putea numi știința versului". Mircea A. Diaconu Prin Arcadie Suceveanu poezia "de dincolo" se desparte hotărît de tradiționalismul rural, cu adieri bucolice, îmbrățișînd, însă, parabola cu aer fantast (ca în superba Mașină apocaliptică), trecînd chiar dincolo de comedia cotidianului pentru a instaura, sub aerul apăsător al tablourilor suprarealiste, cinstirea metafizicului. Dar Suceveanu, anunțînd cumva ruptura (pe care ultimul val o si bifează
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
și înfrângeri. Un joc de lumini și umbre, rostuindu-se tainic. Un câmp de flori împânzit cu spini. Un codru intrat în toamnă peste coroanele căruia se revarsă melodii ancestrale, de dor, de jale, de durere, care mă învăluie în adieri de nostalgie după timpul ce mi-a fost dat să-l trăiesc și pe care de atâtea ori, neștiind să-l prețuiesc cum se cuvine, l-am risipit fără rost în atâtea și atâtea nimicuri. Dar ce să-i faci
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
de grație: "apasă pe condei / ca pe un trăgaci". [...]Or, volumul din urmă, rod și al unor bogate lecturi, întărește ideea saltului valoric. Dincolo de cîteva mici neglijențe, Și de-o fi să mor vădește și o schimbare de accent, presimțind adierile thanatice, transcriind tragicul existențial. Poemele bat "la ușa sufletului" (v. Stare incertă) și poetul, încrezător în destinul său, ne previne (v. Încă): De există-un abis / mai există și-un vis". Eroismul cultural, din fericire, are, în cazul său, fundament
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
lupi flămânzi populând văgăuni. Punți peste ele brazi răsturanați nord de furtuni. Lumini și umbre culori răsfrânte în aprigi priviri. Loc de cântec și dor ascunziș de haiduci destăinuite iubiri. Aer pur amețind înălțimile Ape reci cristalin înfiorând adâncimile. Răcoritoare adieri de legendă în câte-or fi zările. Numele tău arboros străjuind depărtările. Tragic destin blestemat incontinuu să îndure Detrunchierea Nesfârșit de cruntă și dureroasă secure. DOMNUL VAMEȘ DIALOGÂND CU POETUL Ca de sârmă ghimpată mâinile tale borfăindu-mi valiza săracă îmi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
discursuri citate, discursuri anterioare (de acelasi gen), discursuri contemporane apartinând unor genuri diferite. 3 Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, passim. 4 Însă nu direct, ci prin "adiere de vânt", prin "rug aprins" sau prin inscripționarea în piatră a Decalogului. 5 Sőren Kierkegaard, Școala creștinismului, Editura Adonai, București, 1995, p. 158. 6 Claude PARIS și Yves Bastarache, Gândire critică și argumentație, Éditions C.G., 1995, apud http://ro.wikipedia
Discursul religios în mass-media. Cazul României postdecembriste by Liliana Naclad [Corola-publishinghouse/Journalistic/1410_a_2652]
-
Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu șase ani în urmă, memoria sa le păstra atît de vii, încît, dacă socotea bine, între timp nu se mai întâmplase nimic demn de luat în seamă, în stare să le umbrească măcar o adiere. Șerban Pangratty îi devenise nesuferit, așa că evita orice întîlnire cu el. Nu era chiar foarte ușor, de multe ori și-a schimbat drumul și gîndul din cauza lui. O pornea către Cramă, să mai dea o raită prin acareturile ce începuseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
de-a zecea zi a început să se chinuie. Nu-și mai aducea aminte. Un colț de odaie a cui să fi fost? Un zîmbet pe obrazul cui? O frîntură de deal care? Trei cuvinte, o bucată de cîntec, o adiere, o senzație, cui aparțineau, cînd să se fi întîmplat? Se străduia să lege petecele astea, dar ieșeau din ce în ce mai greu. După două luni dacă își mai amintea casa în care trăise era deja foarte mult. Înainte de a ieși totul era doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
care poate să pună în mișcare un mecanism birocratic, pas cu pas, înțelegeți, ceva care scapă atenției mărimilor la început și care pînă la urmă nu mai poate fi oprit. Orice avalanșă începe de la un bulgăraș mititel, de la o simplă adiere de vînt, cît ar bate o pasăre cu aripa, chiar de la o bătaie de aripă. De aceea trebuie să mă grăbesc, excelență, să mă grăbesc, și atunci cînd te grăbești s-ar putea să faci greșeli. Dar trebuie să risc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
într-o clipă; frică de ele și de mânia multă vreme închisă, care ar fi putut să izbucnească dintrodată și să se abată și asupră-mi. Asta o simțeam însă nelămurit numai, în clipele acelea, în fundul ființei mele, ca o adiere slabă, ca un tremur ușor. Apoi se întoarse Sandu crâșmarul, dădu țuicile zâmbind, dădu pacul de tutun și-și puse mânile-n șolduri: — Boierule, am pus la fript un pui, și-ți fac și o ciorbă de crap, adus din Iezer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu neliniște. Înțelegeam acum și întunericul din sufletul pușcașului și, poate, și simțirea mai deosebită a Chivei. Dar greșala tinereții mele o vedeam nelămurită încă: nici nu puteam s-o înțeleg; cumplitele lucruri neguroase de demult, totuși, îmi trimeteau o adiere de durere din mormântul trecutului. Iar Chiva, alături, se gândea cu ochii negri, mari, nemișcați. Deodată zise cu glasul moale: — Și maica a păcătuit cu stăpânul cel vechi al moșiei... Acuma, parcă-i un blestem!... Începu a râde întorcându-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ca un șarpe ce mi se încolăcește în jurul trupului. Mi-i gâtul uscat, limba grea. Nu pot rosti nici un cuvânt. Și înțeleg, înțeleg ce se va petrece! Îmi închipui și ce s-a petrecut. Parcă prin urechea ațintită vine, cu adierea vântului șoptitor prin trestii, un glas pierdut, cine știe de unde, de la o ființă care se stinge în mlaștini, departe, sau care poate s-a și stâns. „Niculiță! Niculiță!“ Tresar. Și într-o clipă, fără să vreau, întrebarea naște: —Unde-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se alina, se împrăștia, se liniștea într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârșit. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintrodată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, cu puteri puține. Sta mută cu privirile ațintite spre apă, în tăcerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mai este... — Da’ cât? Așa, într-un ceas ajungem? Apoi da, cam așa, într-un ceas... —Bun! oftă cu veselie doctorul. Hai înainte... Caii porniră; săteanul își puse pălăria în cap și rămase sprijinit în băț, în umbra pădurii... Acuma adieri răcoroase treceau. Ne dădurăm jos. Băiețelul în durligi vorbea cu boii. Noi pășeam în urma ambulanței, apoi rămaserăm mai în urmă. Moșneagul sta neclintit în car. Soldatul negricios îndată își duse mânile în deșerturi și se făcu covrig. Ceilalți cinci-șase oameni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ai fost pe la câșlărie, Voineo? Nu, da’ ce-i? Te-a căutat boierul. —Care? cel tânăr? cuconu Enacache? — Da. Și zicea că nu te-a găsit. — Apoi nu, că eram încolo dus, spre Fundeni... Un timp tăcu; lumina scădea; o adiere rece se strecura din pădure: ne apropiam de pârău. Voinea întoarse spre mine capul: —Era cuconu Enacache? Apoi cine putea să fie? că boierul cel bătrân nu se mai urnește de acasă... Și-n prisacă te-ai întâlnit cu dânsul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în pământ privirile. Apoi deodată tresări: Ia! și se sculă în picioare, naltă și subțirică și intră în casă. De departe, dinspre câșlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung - îngâna sunete scurte apoi, și iar tremura într-o adiere lină; după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
-și înfunda copitele adânc în noroiul drumeagului; Chihaia se ferea de băltoage, se strecura printre tufe, pe lângă trunchiuri de copaci, se încovoia, luneca, se depărta și se apropia de cal. Așa merseră multă vreme fără să vorbească. Prin pădure treceau adieri ca oftări de ființi chinuite, nevăzute. O bură rece, o cernere de pulbere fină și umedă umplea aerul și dădea zilei o coloare cenușie. - Chihaia se ținea grăbit după cal, lunecând, sprijinindu-se în baltag, scuturând în mersul lui buchetele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
fioros: —Bade Gavrile... bade Gavrile... Ce vrei? întrebă blând, apropiindu-se, chihaia... —Bade Gavrile, să-mi dai o lumânare... Stăpânul simți o înfiorare: omul își aștepta ceasul morții! Și dintrodată o simțire neobișnuită își făcu loc în sufletul lui: o adiere de milă pentru cel ce se stângea. Și cuvinte parcă i se ridicau în întrebări. - Chihaia aduse o lumânărică de ceară. Boierul îl privea cum se mișcă, solemn, nepăsător parcă, c-o încrețitură în frunte, deasupra nasului, pe când în el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
născuseră. Au cântat și la casa rabinului, și rabinul nu s-a arătat; și au pornit mai departe, întovărășiți de o mare mulțime; și pe lângă cimitir le-au scăzut glasurile, și cotind drumul cel mare abia se auzeau ca o adiere mâhnită cântările lor - și-n curând au murit sunetele; pe când plângeau mamele și surorile. Iar Haia nu plângea... Ea se gândea că frații ei se vor întoarce; că ea niciodată n-ar pleca în țări străine, niciodată, pentru nimic în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și-n sufletele celor mai umiliți... Acuma Haia era o fată năltuță-n boi; și-n plimbările de vineri seara, cu celelalte fete, se avântase chiar până la grădina publică și până la ulițile românești, unde era liniște, răcoare și livezile risipeau adieri parfumate. La vârsta ei găsea puțină plăcere numai în aceste clipe de răgaz; iar în ceasurile când sta acasă lucrând la o cusătură ori la un călțun, icoanele văzute i se deșteptau în lumina umedă a ochilor. Viața care fierbea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pulberea nelămurită, fugară, schimbătoare, a lunii. Vântul fugea slobod împrejurul lor, îi împresura în vârtejuri călduțe. Ea îl privea deodată în față cu ochii arzători, țintuiți parcă cu două ace de argint. Și deodată prin pieptul lui Bucșan trecu o adiere, prin mintea lui o lumină de înțelegere și începu să râdă încet, arătându-și dinții ascuțiți. De ce v-ați sfădit?... —Așa, ne-am sfădit într-o zi, săptămâna trecută... Parcă eu pot să-ți spun?... Vrei numaidecât să știi? Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și-și căuta lucrul. Sta neclintită, și acul fugea harnic. Și ea se gândea iar, lucrând, la zilele ce aveau să vie, la pruncul care i se mișca în sân, la cel care a lăsat-o... Câteodată o cerca o adiere veninoasă de ură; apoi i se limpezea sufletul. Acuma era hotărâtă, acuma aburii dragostilor trecuseră bătuți de un vânt năprasnic; și-l vedea limpede înaintea ei pe feciorul lui Vartolomei, cu râsu-i de animal de pradă, cu ochii plini de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Culi ducea cățelușa; domnul Ionaș Popa îl urma cu felinarul cu petrol, care lumina slab. Le era destul, ca să nu apuce greșit o altă potecă. Umblau cu luare-aminte, ca să nu tulbure pacea aceea a întunericului. Din când în când, o adiere de șuiet prin brazi, vestind înainte trecerea oamenilor. Când au ajuns la locul cel bun de oprire și așteptare, de unde dintrodată puteau ieși la pătul, s-au oprit, așteptând ziua. Vântul dinaintea zorilor se strecura tot mai des în somnia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]