8,708 matches
-
denigrarea anticilor, ci reducerea lor la proporții normale și recunoașterea meritelor contemporaneității. Hipertrofierea imaginii trecutului a dus la o nedreaptă ignorare a frumuseților prezentului, respectiv secolul al XVII-lea "căruia cerurile i-au oferit o mie de alte privilegii decât Antichității."65 Se conturează de fapt aici frustrarea generației tinere, noi, căreia nu i se recunoaște forța creativă fiind umbrită de perfecțiunea trecutului. Ideea se regăsește și la Fontenelle: "Nimic nu a împiedicat mai mult progresul și nu a limitat mai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
contemporanii grecilor și romanilor" afirmă Fontenelle "și atunci viitorul ne va prefera pe noi." 70Afirmația are un dublu sens: pe de o parte, anticii trebuie tratați precum modernii, fără idolatrie, iar pe de altă parte, prin cumulul de cunoștințe față de Antichitate, modernii sunt, desigur, superiori. Cu toate acestea, contemporanii săi, deși poate vor beneficia de venerația urmașilor vor fi totodată și inferiori acestora căci "aceeași prejudecată ne înjosește într-o epocă spre a ne ridica în alta, astfel, mai întâi, suntem
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
altfel, căderea într-o prosternație lipsită de luciditate nu este ceea ce urmăreau clasicii. Admirația lor pentru antici este justificată de valoarea acestora, validată prin rezistența în timp. După cum afirmă și Basil Munteanu "sentimentul antic e un sentiment intelectual. Ei cer Antichității învățăminte de artă și de morală, profitabile prezentului, dar nu înțeleg s-o contemple de dragul ei [...]. Ei înțeleg nu să reînvie o epocă dispărută, ci să continue o școală încă perfect valabilă deși neglijată timp de mai multe veacuri."74
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
alte cuvinte, clasicii nu urmăreau să facă ce au făcut anticii, ci cum au făcut anticii. Aceasta e ideea pe care o transmite La Fontaine prin versurile sale, sugerând că dorința sa este "de a reda cât mai bine aerul Antichității"75. În fapt, se viza recrearea condițiilor care au dus la nașterea capodoperelor trecutului. În această ordine de idei, anticii devin formatori pe drumul inițierii artistice: "...mă instruiesc cu Horațiu. / Homer și rivalul său sunt zeii mei din Parnas."76
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de cuvinte (se citește aici poate austeritatea prelatului Fénelon?) și la predispoziția spre vulgar. Însă imperfecțiunea supremă a anticilor o constituie religia lor "monstruoasă și ridicolă"83, ce înalță la rangul de zei ființe viciate și insuportabile. Marele păcat al Antichității îl reprezintă necunoașterea creștinismului. Se conturează viziunea exclusivistă a unui homo religiosus care privește unilateral, viziune care nu este nicidecum singulară sau datorată statutului social al lui Fénelon, ci reflectă o opinie generală manifestată încă de pe vremea disputei privind miraculosul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
naturii originare încât ajunge să afirme că: "Ceea ce trebuie îndreptat este orgoliul nostru excesiv și atroce, nicidecum nobila simplitate a anticilor."84 Aceasta este, de fapt, una din numeroasele afirmații care trădează o anumită predilecție a lui Fénelon pentru principiile Antichității. De altfel, ilustrarea opiniilor sale prin exemple aproape exclusiv preluate din operele marilor greco-latini sau raportarea constantă uneori poate excesivă la Horațiu întărește această idee. Se poate afirma, astfel, că Fénelon adoptă în mod oficial o atitudine corectă de mediere
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-l judece pe Homer în toată complexitatea sa, fără a-i diminua superioritatea. Prin raportare la epoca precedentă, viziunea lui Voltaire asupra poetului grec un antic așadar implică descătușarea de prejudecata unei admirații apriori. Se observă evoluția în ceea ce privește relația cu Antichitatea, care, deși este apreciată, nu este așezată pe soclul perfecțiunii: "operele lor (ale Anticilor n.n.) merită, fără îndoială, citite; și dacă sunt prea pline de defecte pentru a fi acceptate, sunt în aceeași măsură mult prea bogate în frumuseți pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
doar mijloacele artistice, elementele de universalitate care vor fi aplicate la subiecte noi, ce țin de ritmurile prezentului: "trebuie să pictăm în aceleași culori autentice folosite de antici, dar nu trebuie să pictăm aceleași lucruri."132 Atitudinea mai relaxată asupra Antichității îl aruncă însă pe Voltaire în exagerări entuziaste atunci când este vorba despre multpreaiubitul său secol al "regelui soare": "...cred și voi crede întotdeauna că Parisul este mai presus de Atena în privința tragediilor și a comediilor.[...] Vă spun, fără nici o teamă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
asigura un echilibru între acțiunile ce trebuie reprezentate pe scenă și cele care trebuie doar povestite. Nu în ultimul rând, Lisideus susține respectarea strictă a celor trei unități (a căror justificare este, de altfel, discutată îndelung și prin raportare la Antichitate) și a scrierii tragediilor în versuri.142 Pe de altă parte, Neander își începe discursul prin a-i da dreptate antevorbitorului în ceea ce privește superioritatea francezilor în construirea intrigilor și în respectarea legilor comediei și ale decenței, dar afirmă "cred că nici
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
copia natura-nseamnă, de fapt a-i copia pe ei"153 Se concentrează aici, prin exprimarea inspirată a lui Pope, justificarea venerației pentru opera anticilor, venerație care a constituit unul din pilonii de bază ai clasicismului. Redirecționarea inspirației către scrierile Antichității presupune până la un anumit punct o subscriere a acesteia în zona livrescului căci "Acele reguli descoperite în vechime / Sunt tot natură, dar natură-organizată"154, preferându-se, astfel, modelul literar și artificial în mare măsură celui autentic, deoarece primul presupune o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Această raportare oarecum altruistă la Celălalt, subsumată unei finalități educative ține, de asemenea, de viziunea ontologică a clasicismului. De altfel, în același articol publicat în Albina în 1839, Asachi reia importanța modelelor și a valorificării ideilor clasice, mai ales ale Antichității. Exemplele pe care Asachi le socotește demne de urmat sunt, bineînțeles, din aceeași sferă: Virgiliu, Racine etc. Cu toate acestea, observăm grija pentru autodefinirea națională pe care o cereau rațiunile momentului prin îndrumarea tinerilor spre un raport echilibrat între influența
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
asupra importanței acestuia: "Cunoștința limbei în care scrie și studiul frumoaselor modeluri ale trecutului, iată ceea ce am cere de la oricare om ce ar dori se lase patriei sale un monument literar de orice însemnare." Modelele oferite sunt, desigur, din literatura antichității greco-latine căreia Odobescu îi face o extinsă apologie. Necesitatea asumării unor exemple nu este confundată, însă, de autor cu preluarea servilă a acestora, înțelegându-se perfect rolul pe care trebuie să-l joace imitația în cazul unei literaturi tinere acea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fundamental clasice, exprimate însă într-o manieră ce pare până la un punct polemică, mai ales din formularea inițială "însușirile cu care întrec grecii și romanii pe scriitorii cei noi (subl. n.)". Raportarea la prezent prin diminuarea meritelor acestuia în fața grandioasei Antichități, deși este o atitudine profund clasică nu trebuie înțeleasă, totodată, drept o revoltă împotriva romantismului. De altfel, este interesantă maniera subtilă prin care autorul face trecerea înspre accepțiunea largă a termenului de clasic ce vizează "orice lucru scris sau artistic
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
prea mult să afirmăm că s-a produs o preluare directă din ideile lui Barițiu, deoarece acesta, la rândul său nu a făcut decât să exprime principii general cunoscute. Lucrarea lui Timotei Cipariu se află, aproape exclusiv, sub înrâurirea poeticilor Antichității, după cum o atestă, încă de la început, cele două motouri din Aristotel și Horațiu date în limbile originale. În ansamblul său, tratatul este destul de complet, structurat pe capitole și subcapitole care tratează speciile și subspeciile literare, vizând definițiile, istoricul și concretizări
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
are aplecare pentru ritm și cântare..."236 În prefața sa, Baronzi identifică două vârste ale poeziei cea antică și cea modernă. Maniera în care sunt conturate coordonatele primei vârste este una evident admirativă, sugerându-se implicit o anumită nostalgie a Antichității, specifică viziunii clasice: "Poezia antică, naintea cristianis-mului, are meritul de a fi singura neimitatoare, ca întâia născută, neprofană, ca locul în care s-a născut, simplă ca morala poeților de atunci, entuziastă, profetică." Celălalt text, aparținând lui Radu Ionescu, este
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
admirația față de modelele anterioare nu este una gratuită, ci care vizează utilitatea acestora pentru generația actuală. Se ating de fapt aici două aspecte, care au constituit puncte de divergență în faimoasa Dispută a Anticilor și a Modernilor, și anume imitația Antichității greco-latine și instituirea regulilor. Amândouă au fost justificate prin subsumarea la criteriul rațiunii care devine principiu ordonator. În acest sens, libertatea absolută văzută deopotrivă ca desprindere de trecut și ca desprindere de orice îngrădiri formale sau de conținut privind procesul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
volum îngrijit de Al. Hanță, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996. 25. Odobescu, Al., Condițiunile unei bune traduceri, Editura Librăriei H. Steinberg, 1924. 26. Odobescu, Al., Opere I, Editura Cartea românească, București, 1929. 27. Pippidi, D. M. (ed.), Arte poetice. Antichitatea, Editura Univers, București, 1970. 28. Pope, Alexander, An Essay on Criticism, în The Poems of Alexander Pope, Routledge, London, 1963. 29. Pound, Ezra, Privire retrospectivă, traducere de Olimpia Iacob, în "Convorbiri literare", Iași, nr. 7, iulie 2008. 30. Rădulescu, Ion
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în amintirea celor care l-au cunoscut imaginea unui excelent conferențiar. A colaborat, în îndelungata sa activitate, la reviste românești și străine dintre cele mai importante. Dintre lucrările publicate, cităm articolele sale din revista Spitalul ("Nebunia lui Eminescu", "Nevropatia în antichitate", "Confuziunea mintală și demența precoce", din România Medicală ("Progresele psihiatriei și raporturile ei cu celelalte ramuri ale medicinii și științei"), din Revista științifică Adamachi ("Ce-i real și posibil în therapia sterilisans magna și în general în criminologie din București
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
Zosin P., Răul de mare (monografie), Constanța, 1901, p. 49. 24. Zosin P., Expertiza psihiatrică cu referire la articolele respective din legile române în vigoare sub raportul medical, juridic și social, București, 1902, p. 62. 25. Zosin P., Nevropatia în antichitate: neurastenia, paralizia generală și alcoolismul pe timpul lui Seneca, în revista Spitalul, nr. 11, 1903, pp. 12-19. 26. Zosin P., Nebunia lui Eminescu, în revista Spitalul, nr. 11, 1903. 27. Zosin P., Confuzia mintală și demența precoce, în revista Spitalul, nr.
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
97 Contribuția la istoria psihiatriei în România: Ospiciul de la Mănăstirea Neamțului, în "Arhiva", 1905, 3, pp. 107-113; 1905, 4, pp. 155-163; 1905, 5, pp. 197-204; 1905, 6, pp. 252-256; Nebunia lui Eminescu, în "Spitalul", 1903, 18, p. 7-9; Nevropatia în antichitate, neurastenia, paraliza generală și alcoolismul pe timpul lui Seneca, în "Spitalul", 1903, 11, pp. 12-19; Constituirea psihiatriei ca știință pozitivă, în "Adamachi", 1910, 4. 98 Doctorul Panaite Zosin, Teză, Ionescu V., 1967, Cat. Inst. Med. Iași. 99 București, Edit. autorului, Institutul
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
utopie, în articolul Elenismul, cunoscând bine ce pot grecii care au dominat în Principate în secolul fanariot: În faptă, predominarea intrigantului și răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire și mai mare decât supremația turcească. Demosul grecesc din antichitate și până astăzi s-a arătat incapabil de-a construi un stat ca oamenii. În lumea antică, caractere nobile și mari erau răsplătite de acest demos desculț și palavragiu cu ostracismul; imperiul bizantin venit în urmă, e cuibul vicleniei, deșertăciunii
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
drept că vremea lui Kant, sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, este epoca constituirii lingvisticii limbilor populare, dar lucrări de lingvistică ce vizau limba literară, și chiar unele aspecte ale limbii populare, s-au realizat încă din antichitate și au devenit foarte numeroase în perioada formării limbilor literare la popoarele europene apusene (îndeosebi la cele romanice). Pe de altă parte, fiind fondatorul concepției privitoare la manifestarea teoretică și practică a rațiunii, Kant nu putea fi tentat să excludă
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
faza primitivă și pînă la civilizațiile antice, evoluția limbilor s-a făcut în direcția constituirii flexiunii, iar simplificarea sau reducerea ei reprezintă un semn de degradare. Ca atare, superioritatea unei limbi ar rezulta din complexitatea ei morfologică, încît evoluția de la antichitate la modernitate este văzută ca o trecere de la o stare perfectă la o stare mai puțin perfectă 166. Admirația acelor învățați pentru limbile antice pornea desigur de la stările lingvistice constatate în textele grecești și latine, deci de la aspectul literar al
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
arabă (o limbă mult deosebită de cea a originalelor), apoi cultivată și răspîndită de filozofii arabi, iar comentariile acestora, traduse în latină, au devenit cunoscute europenilor, ceea ce a inițiat apoi -mai ales prin Renaștere și prin umanism− o valorificare a antichității greco-latine ca bază pentru dezvoltarea europeană în sens modern. Se poate constata, de aceea, că traducerea operelor filozofice repre-zintă nu numai o necesitate a comunicării interumane, dar și o necesitate a înseși perenității operelor filozofice și a evoluției gîndirii filozofice
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
a filozofiei practice și a teologiei). Chestiunile care țin de filozofia practică pot apărea și ele în operele literare, dar nu în cele lirice. Astfel, de exemplu, conflictul dintre datorie și dorință a reprezentat deseori tema lucrărilor dramatice, înde-osebi în antichitate și în clasicism, dar și a unor construcții epice. La rîndul ei, și ideea filozofică este eternă și general umană, fiindcă regulile raționării sînt universale, deși modul de a raționa este individual, iar ideea respectivă este un produs al spiritului
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]