3,332 matches
-
concluzie, în toate țările române, cnezii alcătuiau o singură (aceeași) instituție cnezială-o pătură de proprietari de pământ, neprivilegiați, cu origine comună, nobilimea prestatală, asemănătoare la toți românii. În cele trei țări, instituția (categoria) cnezilor reprezintă prima formă a clasei stăpânitoare (feudale). Această categorie a supraviețuit, după întemeierea statului medieval, dar era deja pe cale de dispariție.15 După acest interludiu, conceptual și teoretic, să urmărim mai îndeaproape aspectele vieții sociale. Dezvoltarea economică din aceste secole a influențat structura socială a comunităților (obștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din această perioadă a dus la diferențieri între membrii ei. Acumularea treptată de bunuri de către membrii de frunte, înstăriți, ceea ce i-a situat mai presus de masa membrilor de rând ai obștei, marchează începutul raporturilor de aservire și nașterea relațiilor feudale în spațiul românesc. Un rol însemnat în accentuarea diferențierii sociale l-a avut funcția social-politică încredințată unor fruntași ai obștei, învestiți cu puteri mari-această autonomizare a funcției față de obște avea să ducă, în perspectivă, la dominația asupra ei. În
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
gospodării de țărani din Artand (jud. Bihor). Legenda Sancti Gerardi (începutul secolului al XI-lea), menționează că la curtea lui Ahtum erau feudali-nobili, cu moșii allodiae și curți curia, cu pastores și robi-ancillae, adică toate elementele componente ale unei societăți feudale. La Carpați, Dunăre și Mare, societatea românească, prevăzută cu structuri feudale timpurii, generalizate în secolele X-XIII, prezente mai ales în Dobrogea și Transilvania, își continuă existența într-un orizont rural predominant. În secolul al X-lea, decisiv pentru evul mediu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolului al XI-lea), menționează că la curtea lui Ahtum erau feudali-nobili, cu moșii allodiae și curți curia, cu pastores și robi-ancillae, adică toate elementele componente ale unei societăți feudale. La Carpați, Dunăre și Mare, societatea românească, prevăzută cu structuri feudale timpurii, generalizate în secolele X-XIII, prezente mai ales în Dobrogea și Transilvania, își continuă existența într-un orizont rural predominant. În secolul al X-lea, decisiv pentru evul mediu românesc, prin intrarea unor teritorii în aria de stăpânire a unor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
aflau centre urbane sau semiurbane (târguri) ce continuau vechile orașe romano-bizantine anterioare (secolele IV-VI), iar alte așezări, militare și civile, au apărut acum în jurul unor puncte fortificate, precum Dristra, Dinogetia și Capidava. Amintim în treacăt că aici existau mari feudali cu apartenență etnică diversă, care aspirau la constituirea unor autonomii teritorial-politice. Dar lumea aceasta dunăreană-dobrogeană este confruntată, în secolele X-XI, cu prezența masivă a pecenegilor. După ce-am zugrăvit contextul social-politic, vom urmări în continuare unele aspecte ale vieții bisericești
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
urmări în continuare unele aspecte ale vieții bisericești în evul mediu timpuriu. Dobrogea și Banatul, vechi provincii romane dunărene, ne oferă date concrete despre organizarea bisericească și civilizația din regiune. Aceste două provincii au cunoscut cea mai intensă viață istorică feudală timpurie, iar influența lor a iradiat și în părțile învecinate, Moldova meridională și Oltenia apuseană (Severinul). În perioada aceasta, se constituie nuclee culturale bine definite geografic, Dobrogea și Banatul, în care evoluția vieții feudale locale este asociată cu faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cunoscut cea mai intensă viață istorică feudală timpurie, iar influența lor a iradiat și în părțile învecinate, Moldova meridională și Oltenia apuseană (Severinul). În perioada aceasta, se constituie nuclee culturale bine definite geografic, Dobrogea și Banatul, în care evoluția vieții feudale locale este asociată cu faptul că Dunărea de Jos are legătură cu Bizanțul, Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, creștinarea bulgarilor (864-865) a avut consecințe însemnate în regiunile învecinate românești, mai ales în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sub Alexie Comnenul (1081-1118), episcopia Dristrei este ridicată la rang de mitropolie (1087), subordonată patriarhiei de Constantinopol. Noua mitropolie cuprindea numeroși clerici. Aceasta se petrecea, nu întâmplător, tocmai într-o vreme de întărire a autonomiei politice a orașelor și a feudalilor locali-statul paristrian ! Bizanțul le-a acordat acestora o autonomie bisericească. Aici întâlnim un cler grecesc și unul local, străromânesc, prezent ân cetățile și orașele de la Dunărea de Jos, fapt caracteristic acestei provincii bizantine. Ca o trăsătură aparte, menționăm că în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dunării și Dobrogei.28 În părțile apusene ale Dunării de Jos, în Banat, deși nu avem o tradiție antică creștină romană, ca în Dobrogea, nu lipsesc centre creștine ca Drobeta și Sucidava. La începutul secolului al XI-lea, Ahtum, mare feudal local din Banat, botezat creștin în Vidinul bulgar, primise călugări ortodocși (greci) și înființase la Morisena, reședința sa, o mănăstire pentru ei, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, înzestrată cu bunuri și privilegii. Acei călugări "graeci" puteau fi bizantini și bulgari
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sunt surprinzătoare. Nu trebuie să omitem legăturile existente între feudalitatea Europei centrale (Germania, Moravia, Boemia, Ungaria) și cea din sud-est (Bizanț, Bulgaria, Serbia), după cum între cele două sfere politice și culturale a existat o unitate de cultură și civilizație. Stăpânul feudal local Gyula, din sudul Transilvaniei, cu reședința la Alba Iulia, botezat la Constantinopol (vezi mai sus), avea pe lângă sine pe Ierotheus, episcop "al Turciei" (deducem că ducele Gyula era peceneg). Acesta stăpânea peste o populație eterogenă, sub aspect etnic, alcătuită
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vezi mai sus), avea pe lângă sine pe Ierotheus, episcop "al Turciei" (deducem că ducele Gyula era peceneg). Acesta stăpânea peste o populație eterogenă, sub aspect etnic, alcătuită din romanici, slavi și turanici (pecenegi). La Dăbâca, o altă reședință a stăpânului feudal menționat, întâlnim același amestec etnic și bisericesc, ce-l vom vedea și la Cenad-Morisena. În Banat, la începutul secolului al XI-lea, lupta bisericească bizantino-bulgară și cea a regalității ungare și bisericii catolice ducea la victoria ultimei. După 1025 (moartea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Istoria Românilor, vol. III, p. 145. 3. S. Ferche-Dolinescu, Raport asupra săpăturilor de la Dulceanca, jud. Teleorman, în MCA, 9, 1972, p. 132-234; P. Poghirc, Satul din colinele Tutovei, București, 1972; Istoria Românilor, vol. III, p. 149-150. 4. I. Popovici, Așezarea feudală de la Străulești-București. Cimitirul II, în "Studii și cercetări de antropologie", I, 1966, p. 17-26; D. Gh. Teodor, E. Neamțu, V. Spinei, Cercetări arheologice la Lunca-Dorohoi, în AM, 6, 1969, p. 187-212; Istoria Românilor, vol. III, p. 150-151 5. A. Dankanits
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
monetară în Transilvania secolelor XI-XIII în lumina izvoarelor numismatice, în SCN, 2, 1958, p. 269-301; Istoria Românilor, vol. III, p. 205-209. 10. Istoria Românilor, vol. III, p. 210-212. 11. P. P. Panaitescu, Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova. Orânduirea feudală, București, 1964; idem, Introducere la istoria culturii românești, București, Editura Științifică, 1969, p. 174-175. 12. H. H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol. I-III, București, 1958-1965; P. P. Panaitescu, Introducere...op. cit., p. 176-177. 13. H. H. Stahl
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
București, 1971; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, 1998; Istoria Românilor, vol. III, p. 238-239. 25. M. Barbu, M. Zdroba, Noi contribuții privind cetatea de pământ de la Vladimirescu, în Ziridava, 8, 1977, p. 7-28; P. Iambor, Șt. Matei, Cetatea feudală din Cluj-Mănăștur, în AIIAC, 18, 1975, p. 291-304; M. Rusu, Castrum, urbs, civitas (Cetăți și "orașe" transilvănene din secolele IX-XIII), în AMN, 8, 1971, p. 197-203; Istoria Românilor, vol. III, p. 239-240. 26. M.Rusu, Cetatea Moigrad și Porțile Meseșului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
239-240. 26. M.Rusu, Cetatea Moigrad și Porțile Meseșului (secolele IX-XIII), în Omagiu Ștefan Pascu, Cluj, 1974, p. 265-279; idem, Cetățile transilvănene din secolele IX-XI și importanța lor istorică, în Ziridava, 10, 1978, p. 159-171; M.Rusu, Șt. Dănilă, Cetatea feudală timpurie de la Șirioara (secolele IX-XI), în File de istorie, 1972, p. 47-66; Istoria Românilor, vol. III, p. 241-249. 27. Răzvan Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (sec. X-XIV), București, Editura Academiei, 1974, p. 44, 51-52, 67; Pr.
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Mare-începutul secolului al IV-lea ! Conform concepției politice bizantine, în lumea ortodoxă, puterea supremă era reprezentată numai de împărat și patriarh. În nordul Dunării, ierarhia bisericească locală era sub autoritatea patriarhiei de Constantinopol, care nu era contestată de nimeni, dar feudalii autohtoni slavo-români, acei "maiores terrae", din punct de vedere politic-administrativ, se sustrăgeau pretențiilor de dominație politică bizantină activă. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu dispunea de mijloace eficace de a-i constrânge să se supună, feudalii locali, români
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nimeni, dar feudalii autohtoni slavo-români, acei "maiores terrae", din punct de vedere politic-administrativ, se sustrăgeau pretențiilor de dominație politică bizantină activă. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu dispunea de mijloace eficace de a-i constrânge să se supună, feudalii locali, români, slavi, turanici, îl respectau pe împăratul de la Constantinopol, dar nu i se supuneau, voiau să fie liberi. Pe un alt plan, românii de la sud și est de Carpați erau dependenți bisericește de patriarhul Constantinopolului, însă, de facto, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și unguri pătrund dincoace de munți, se stabilesc aici și chiar întemeiază târguri și orașe.12 Un aspect interesant, puțin abordat, al începuturilor urbane medievale la noi, îl reprezintă instituția primară a "târgurilor de văi", ce ar corespunde, în domeniul feudal, instituției cnezilor și a juzilor. Înainte de nașterea feudalismului, istoria românilor a cunoscut anumite aspecte (trepte) premergătoare: proprietatea cnezială, anterioară celei boierești și nobiliare, târgurile de schimb pe valea unui râu, înaintea orașelor sau a târgurilor propriu-zise. Apariția "târgurilor de văi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
își puteau răscumpăra libertatea și mulți dețineau case în orașe-Kekaumenos menționează adunarea vlahilor din Larissa, din 1066, ținută în casa lui Berivoi vlahul. Conducătorii obștilor țărănești ale vlahilor se numeau cătunari sau celnici (fruntași, în slavă), dar niciodată cnezi (stăpâni feudali). Celnicii erau ereditari în funcțiile lor, aveau drept de judecată, reprezentau comunitatea vlahă în fața stăpânirii bizantine și comandau ceata militară a obștilor-Kekaumenos precizează că "celnic este numele unui șef militar". Păstorii vlahi aveau o organizare militară proprie (ei își apărau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vlahi, aflată sub conducerea supremă a unui despot sau comite bizantin, ca reprezentant al împăratului în teritoriu. Aceasta este prima ctitorie statală românească din istorie, menționată prima dată în 980. În acest an, împăratul Vasile II numește pe Niculiță, stăpân feudal local al themei vlahilor din Ellada, provincie ce cuprindea Grecia de nord, cu Thesalia și Pindul, iar în sânul themei lor, vlahii aveau autonomie fiscală și militară. După 1018 (cucerirea Bulgariei), autonomiile vlahilor se amplifică: în secolul al XI-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
așa accentuată. În sudul Dunării, până în secolul al XI-lea, Vlahiile erau organisme autonome, "țări" aflate în munți, iar "Sclaviniile", organisme ale slavilor, se aflau la câmpie, pe văile râurilor, ca triburi separate. Dacă Sclaviniile s-au contopit în state feudale (Bulgaria, Serbia), Vlahiile s-au păstrat ca organisme autonome în cuprinsul statelor slave.22 După românii din sudul balcanic, organizați în Vlahia Mare, a doua alcătuire statală este cea din Munții Haemus, dintre Dunăre și Balcani. Inclusă în Imperiu înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Constantinopol și să se proclame împărat, dar au apărut modificări în raportul de forțe politice angajate în lupta pentru moștenirea Constantinopolului și planul său nu s-a împlinit. Astfel, încurajați de succesele Imperiului bizantin de la Niceea în luptele cu latinii, feudalii greci din Tracia s-au manifestat ostili față de Ioniță, ei au încercat să împiedice trecerea Philipopolului în stăpânirea lui și au organizat o revoltă la Târnovo. Intervenția energică și succesele militare ale lui Ioniță în Tracia, obținute cu ajutorul cumanilor, au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Borilă (1207-1218), nepotul său, statul de la Târnovo a continuat să fie sprijinit de cumanii din nordul Dunării, dar a cunoscut un regres. Urmașii n-aveau personalitatea lui Kaloian. În acești ani, după 1207, s-au accentuat tendințele particulariste ale marilor feudali bulgari și români, susținuți de forțe politice externe. La slăbirea statului Asăneștilor au contribuit și măsurile de persecuție ale lui Borilă împotriva bogomililor. În același timp, după moartea lui Ioniță, se constată o reducere a rolului elementului valah (românesc) în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a atins cea mai mare întindere teritorială și un înalt grad de dezvoltare, situația sa fiind comparabilă cu a unor state importante ale vremii. Ioan Asan a reluat politica energică și ofensivă a lui Ioniță, a urmărit să împiedice fărâmițarea feudală, a luptat împotriva nesupunerii marilor feudali. El s-a folosit cu pricepere de condițiile apărute în urma destrămării Imperiului bizantin, în vederea întăririi statului său. După bătălia de la Klokotnița (lângă Adrianopol), din 1230, încheiată cu înfrângerea împăratului bizantin de Thessalonic, Theodor Comnen
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
teritorială și un înalt grad de dezvoltare, situația sa fiind comparabilă cu a unor state importante ale vremii. Ioan Asan a reluat politica energică și ofensivă a lui Ioniță, a urmărit să împiedice fărâmițarea feudală, a luptat împotriva nesupunerii marilor feudali. El s-a folosit cu pricepere de condițiile apărute în urma destrămării Imperiului bizantin, în vederea întăririi statului său. După bătălia de la Klokotnița (lângă Adrianopol), din 1230, încheiată cu înfrângerea împăratului bizantin de Thessalonic, Theodor Comnen, autoritatea lui Ioan Asan se întindea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]