4,446 matches
-
stat semi-federal a fost restaurat de garanțiile reciproce ale celor două națiuni. Cu toate acestea, constituția nu a fost pusă în aplicare pe deplin iar Uniunea Polono-Lituaniană s-a destrămat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. După Unirea de la Lublin, nobilii lituanieni au avut aceleași drepturi ca și cei polonezi, anume să se pronunțe asupra terenurilor și supușilor aflați sub controlul lor. Cu toate acestea, avansarea în viața politică dominată de comunitatea catolică a fost o chestiune diferită. În viața socială
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
Federația avea un parlament, "Seimul", ca și un "Senat" și un rege ales. Regele a fost obligat să respecte drepturile cetățenești specificate în Articolele Henriciene ca și în "pacta conventa" negociate în momentul alegerilor. Puterea monarhului era limitată în favoarea clasei nobililor. Fiecare nou nou rege trebuia să fie de acord cu "Articolele Henriciene", care erau baza sistemului politic polonez, (care includea garanții nemaiîntâlnite pentru libertățile religioase). De-a lungul timpului, "Articolele Henriciene" au fost unite în "pacta conventa", angajamente specifice pe
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
își avea rădăcinile în victoriile șleahticilor în luptele sociale și cu monarhia. De-a lungul timpului, șleahta a cumulat suficiente privilegii, (așa cum erau cel stabilite de Actul Nihil novi din 1505), încât nici un rege nu putea spera să înfrângă puterea nobililor. Sistemul politic al federației nu poate fi încadrat cu ușurință într-o categorie, dar poate fi descris ca un amestec de: ("Vezi și: Lista șleahticilor"). Principalii participanți la viața politică a statului polono-lituanian erau: Magnații și șleahta nu erau uniți
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
pe rege, ori pe unul sau altul dintre magnați. Odată ce Jagiellonii au dispărut de pe scena țarii în 1572, echilibrul fragil în care se afla Uniunea a început să se distrugă. Puterea a început să treacă de la guvernul central în mâinile nobililor. În momentele în care aveau posibilitatea să-și manifeste preferințele pentru alegerea unui nou rege, șleahticii alegeau mai degrabă candidați străini, care nu ar fi fondat o altă dinastie puternică. Această politică a dus la alegerea în fruntea statului ori
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
pentru alegerea unui nou rege, șleahticii alegeau mai degrabă candidați străini, care nu ar fi fondat o altă dinastie puternică. Această politică a dus la alegerea în fruntea statului ori a unor regi total incapabili sau în veșnic conflict cu nobilii. Mai mult, în afara unor excepții notabile ca cea a principelui transilvănean Ștefan Bathory (1576-1586), regii de origine străină erau înclinați să subordoneze interesele Uniunii statale intereselor propriei lor țări sau case domnitoare. Acest fapt a fost evident în special în
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
apărând drumuri noi între Polonia și Rusia. Deviza națională era złotyul cu moneda divizionară grosz. Orașul Gdańsk avea privilegiul de a-și bate propria monedă. Ideologia predominantă a șlehtei a devenit "Sarmatismul", numită după numele poporului Sarmaților, pretinșii strămoși ai nobililor polonezi. Acestă credință era o parte importantă a culturii șleahticilor. Sarmatismul se regăsea în egalitatea între șleahtici, în stilul de călărie, în tradițiile vieții la țară, în tradițiile pacifiste, în îmbrăcămintea tradițională (żupan, kontusz, sukmana, pas kontuszowy, delia, szabla) și
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
XVII-lea se mai puteau regăsi relicve ale practicilor păgâne, așa cum erau oferirea de ofrande șerpilor sau oferirea de hrană strămoșilor în cimitire. Dacă pe teritoriile Belarusului și Ucrainei din zilele noastre, atât majoritatea populației de rând cât și a nobililor erau de credință ortodoxă, (iar după Uniunea de la Brest din 1596 de credință greco-catolică), populația Lituaniei s-a convertit la catolicism în 1387. Universitatea din Vilnius, una dintre cele mai vechi universități din Europa de Răsărit, a fost fondată de
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]
-
Șleahta era clasa socială a nobililor în Regatul Poloniei și în Marele Ducat al Lituaniei, (care au format Uniunea statală polono-lituaniană). Șleahta s-a format pe la sfârșitul evului mediu și a continuat să existe până în secolul al XIX-lea. Șleahticii erau în mod tradițional proprietarii principali
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
Șleahticii erau în mod tradițional proprietarii principali ai pământurilor cultivabile, a marilor moșii cunoscute cu numele de folwark. Șleahticii s-au bucurau de privilegii importante fără egal în epocă, până la dispariția statului polono-lituanian la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Clasa nobililor a fost în mod oficial abolită în timpul celei de-a doua republici poloneze de constituția din 1921. Totuși, continuă să existe pretențiile diferitelor persoane privind apartenența la șleahtă, atât în Polonia cât și în afara ei. Cuvântul polonez "szlachta" poate fi
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
să existe pretențiile diferitelor persoane privind apartenența la șleahtă, atât în Polonia cât și în afara ei. Cuvântul polonez "szlachta" poate fi tradus aproximativ prin cei cu sânge albastru, nobilime. Bărbatul aristocrat era numit "szlachcic", iar femeia din aceeași clasă a nobililor era "szlachcianka". Primii istorici polonezi considerau că numele clasei nobililor în limba poloneză ar fi venit de la numele strămoșului legendar Lech, menționat în scrierile poloneze și cehe. "Șleahta" ar fi trebuit să însemne "Lechitieni", "bărbați din neamul lui Lech" (în
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
în Polonia cât și în afara ei. Cuvântul polonez "szlachta" poate fi tradus aproximativ prin cei cu sânge albastru, nobilime. Bărbatul aristocrat era numit "szlachcic", iar femeia din aceeași clasă a nobililor era "szlachcianka". Primii istorici polonezi considerau că numele clasei nobililor în limba poloneză ar fi venit de la numele strămoșului legendar Lech, menționat în scrierile poloneze și cehe. "Șleahta" ar fi trebuit să însemne "Lechitieni", "bărbați din neamul lui Lech" (în poloneză, "z Lecha"), probabil denumind clasa războinicilor conducători din tribul
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
exemplu, plonezul "rycerz" ("cavaler") este derivat din germanul "ritter", iar polonezul "herb" ("însemn heraldic") este derivat din germanul "erbe" ("moștenire prin dreptul sângelui")] Pentru aristocrația poloneză mai pot fi folosite cuvinte precum polonezul "rycerz" - "cavaler" sau latinescul "nobilis" (plural: "nobiles"). Nobilii foarte puternici și bogați se numeau și magnați. Este posibil ca șleahta poloneză să fi fost clasa războinicilor slavi, care formau un grup distinct în rândul triburilor antice poloneze. Aceasta este doar o presupunere, deoarece există puține documente din perioada
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
o asemenea familie, (această posibilitate a dispărut în 1633), sau fusese înnobilat de rege sau Seim pentru diferite motive (vitejie în luptă, servicii deosebite aduse statului, etc - dar aceasta era cea mai rară cale de a ajunge la statutul de nobil). Mulți nobili erau de fapt niște uzurpatori de titluri, fiind doar țărani avuți sau negustori, care se mutaseră în alt colț al țării și pretindeau că sunt șleahtici. Sute de astfel de falși aristocrați au fost denunțați de către Walerian Nekanda
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
familie, (această posibilitate a dispărut în 1633), sau fusese înnobilat de rege sau Seim pentru diferite motive (vitejie în luptă, servicii deosebite aduse statului, etc - dar aceasta era cea mai rară cale de a ajunge la statutul de nobil). Mulți nobili erau de fapt niște uzurpatori de titluri, fiind doar țărani avuți sau negustori, care se mutaseră în alt colț al țării și pretindeau că sunt șleahtici. Sute de astfel de falși aristocrați au fost denunțați de către Walerian Nekanda Trepka în
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
privilegii au devenit fundamentul pentru Libertatea de Aur. În ciuda faptului că țara era condusă de un rege, Polonia era considerată o republică nobiliară (Rzeczpospolita) datorită faptului că monarhul era ales de toți membrii nobilimii, Polonia fiind considerată ca proprietate a nobililor, nu a regelui sau a unei dinastii conducătoare. Această stare de lucruri a devenit posibilă în parte datorită dispariției liniei masculine a vechilor case domnitoare (la început dinastia Piaștilor, mai apoi cea a Jagiellonilor), și a alegerii regelui dintre urmașii
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
regele Ștefan Bathory a creat Tribunalul Coroanei pentru a reduce uriașele sarcini ale Tribunalului Regal. Prin aceasta, regele a plasat cea mai mare parte a puterilor judiciare ale monarhului în mâinile deputaților aleși ai șleahtei, întărind și mai mult puterea nobililor. În 1581, Tribunalul Coroanei a fost unit cu echivalentul lituanian, Tribunalul Lituaniei. De-a lungul secolelor, membrii puternici și bogați ai șleahtei au căutat să câștige privilegii legale superioare celor ale "egalilor" lor din șleahta măruntă. Puțini șleahtici erau suficenți
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
1652 și 1791, orice șleahtic putea anula orice hotărâre a unei sesiuni a Seimului (parlamentul național) sau sejmikului (parlamentul local) prin exercitarea dreptului individual la liberum veto, cu excepția hotărârilor luate în ședințele seimurilor confederate sau a seijmikurilor confederate. Toți copii nobililor polonezi moșteneau statutul nobiliar de la o mamă și un tată aristocrați. Orice individ putea fi înnobilat ("nobilitacja") pentru servicii speciale aduse statului. Un nobil străin putea fi naturalizat ca șleahtic ("indygenat") de către regele Poloniei, iar din 1641, numai de către Seimul
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
la liberum veto, cu excepția hotărârilor luate în ședințele seimurilor confederate sau a seijmikurilor confederate. Toți copii nobililor polonezi moșteneau statutul nobiliar de la o mamă și un tată aristocrați. Orice individ putea fi înnobilat ("nobilitacja") pentru servicii speciale aduse statului. Un nobil străin putea fi naturalizat ca șleahtic ("indygenat") de către regele Poloniei, iar din 1641, numai de către Seimul General. Cel puțin din punct de vedere teoretic, șleahticii polonezi, erau cu toții egali între ei. Cei mai săraci dintre ei se bucurau de aceleași
Șleahtă () [Corola-website/Science/302169_a_303498]
-
atunci tribut Novgorodului. Germanii începuseră atacurile pentru cucerirea regiunii Baltice la sfârșitul secolului al XII-lea. Novgorodul a purtat 26 de războaie cu suedezii și 11 războaie cu Frații armatei lui Cristos. Profitând de invazia mongolilor, cavalerii germani, aliați cu nobilii războinici din Danemarca și Suedia și-au sporit eforturile războinice împotriva Novgorodului în 1240-1242, încercând să cucerească chiar teritorii ale republicii. Ca urmare a înfrângerilor din bătălia de pe râul Nerva (1240) și din bătălia de pe gheață (1242), campania de cuceriri
Republica Novgorodului () [Corola-website/Science/302211_a_303540]
-
este pusă greu la încercare de viol și decăderea soțului ei, dar voința ei rămâne puternică până la sfârșit. În Iulie 1947, una din cele mai cunoscute scrieri ale lui Dazai, Shayo (Apus de soare) ne arată declinul unei familii de nobili după Cel de-al doilea război mondial, transformându-l pe Osamu într-o celebritate.Cartea este bazată pe jurnalul lui Shizuo Ōta, o fană al lui Dazai.Cei doi s-au întâlnit în 1941, iar Shizuo a rămas însărcinată, dând
Osamu Dazai () [Corola-website/Science/302544_a_303873]
-
congrese, precum și un sediu administrativ important. Supranumit „Nisa nordului“, orașul a fost vizitat deseori, mai ales în timpul verii, de către împăratul Wilhelm al 2-lea, care i-a conferit prin aceasta rangul (inoficial) de oraș imperial. Curtea sa a atras mulți nobili, artiști și industriași bine-situați, dintre care mulți și-au stabilit reședința sau locuința lor permanentă la Wiesbaden. Drept consecință, în această perioadă au fost construite multe clădiri de reprezentație. Populația orașului a crescut repede, aproape înzecindu-se între anii 1840
Wiesbaden () [Corola-website/Science/302563_a_303892]
-
și o posibilă cucerire a Ungariei, guvernul otoman, sau Înalta Poartă, a făcut ungurilor cel puțin una sau chiar două oferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil că datorită presiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influențați de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibile agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii. Regatul Poloniei (1385-1569) semnase un tratat similar de pace cu Poarta cu câțiva
Bătălia de la Mohács (1526) () [Corola-website/Science/302594_a_303923]
-
retras au fost încercuiți și capturați sau uciși. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele și s-a înecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1.000 de nobili și conducători unguri au fost de asemenea uciși. În general este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca și un număr similar de otomani. După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie
Bătălia de la Mohács (1526) () [Corola-website/Science/302594_a_303923]
-
În ambele cazuri, armata otomană a fost afectată de condiții meteorologice nefavorabile și nu a fost aprovizionată la timp. În anii 1540 a urmat un conflict în Ungaria și Soliman are posibilitatea de a răzbuna înfrângerea suferită la Viena. Unii nobili maghiari au propus ca împăratul romano-german Ferdinand, arhiducele de Austria (1519-1564), care a fost domnitor al Austriei vecine și legat de familia lui Ludovic al II-lea prin căsătorie, să fie rege al Ungariei citând acordurile anterioare prin care ungurii
Soliman I () [Corola-website/Science/302595_a_303924]
-
vecine și legat de familia lui Ludovic al II-lea prin căsătorie, să fie rege al Ungariei citând acordurile anterioare prin care ungurii au acceptat ca Habsburgii să ia tronul Ungariei, fiindcă Ludovic a murit fără moștenitori. Cu toate acestea, nobilii au apelat la unul dintre ei, Ioan Zapolya, care fiind susținut de Soliman a rămas nerecunoscut ca rege ungur de către puterile creștine ale Europei. În 1541 Habsburgii au intrat din nou în conflict cu otomanii deoarece au încercat să asedieze
Soliman I () [Corola-website/Science/302595_a_303924]