21,807 matches
-
veșnică, nu atât ca indivizi, ci identificați cu Viul unic, în beția creatoare din care noi ne întemeiem. "De când omul este om, el a cunoscut prea puțin bucuria. Iată, frații mei, păcatul nostru original". Dionysos, un simbol fundamental în gândirea poetică nietzscheană, constituie personificarea eternei Creației de sine și eternei Distrugeri de sine ale universului în mersul către absolutul Ființei. El este Geniul inimii, adică mijlocitorul dintre Dumnezeu și sufletul omului. Este Eternul-Activ purtând umanul sub toate formele sale către Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ne arată drumul spre cea mai înaltă măreție a ființei este Nietzsche". Educația nietzscheană are loc prin inducerea sensibilității pentru valori, pentru transvaluarea vieții. Dar gândirea sa nu ne înalță până la ele prin raționamente rigide, ci prin infuzarea unui patetism poetic al minții. Prin gândirea poetică nietzscheană ne auto-descoperim ca adevăr al ființei și ne înaripează în elanul de a ne depăși. Acest lucru nu prin precepte, "prescripții", ci prin "sentimentul intelectual" care nu se află decât într-o sensibilitate filozofică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai înaltă măreție a ființei este Nietzsche". Educația nietzscheană are loc prin inducerea sensibilității pentru valori, pentru transvaluarea vieții. Dar gândirea sa nu ne înalță până la ele prin raționamente rigide, ci prin infuzarea unui patetism poetic al minții. Prin gândirea poetică nietzscheană ne auto-descoperim ca adevăr al ființei și ne înaripează în elanul de a ne depăși. Acest lucru nu prin precepte, "prescripții", ci prin "sentimentul intelectual" care nu se află decât într-o sensibilitate filozofică deschisă spre adevăruri ultime, prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
depăși. Acest lucru nu prin precepte, "prescripții", ci prin "sentimentul intelectual" care nu se află decât într-o sensibilitate filozofică deschisă spre adevăruri ultime, prin "intuiția metafizică" de care vorbea Eminescu. Gândirea lui Nietzsche ne menține într-o tensiune continuă, poetică, străbătând prin apofantic și apofatic, prin afirmații și negații, nu ca un joc speculativ, ci ca înțelegerea că totul este contradictoriu, astfel că, scrie Jaspers, se poate ca negarea să ne înalțe, iar ceea ce credeam în mod curent că este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dimineții și a victoriei,/ Tu, cea mai îndrăgită dintre zeițe !" * Conștiința noutății revelațiilor sale, a singularității l-a făcut pe Nietzsche să scrie; Sunt acel om predestinat care fixează valorile pentru milenii". Acest lucru îl împlinește în ton profetic, elan poetic, zbor metafizic eliberarea dincolo de cotidian, de omul comun apteric, pur digestiv homo manducans ("mâncăul"), după propria sa expresie. Iar vorbind despre propriul său destin: "Ești tu o Stea? Atunci resemnează-te să rătăcești fără Patrie!". "Unde este Patria mea? O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sus Aștept, ce aștept oare ? Norii alunecă foarte aproape de mine Aștept primul fulger. Schiller afirma că, alături de un poet, filozoful este o caricatură. Nietzsche rămâne princiar atât ca filozof, cât și ca poet. Căci adevărata filozofie nu poate fi decât poetică, așa cum marea poezie nu poate fi decât metafizică. Rațiunea este infirmă. Poezia are aripi", postula Immanuel Kant. Justiția poetică Căci există o justiție poetică. Nietzsche La modul definitoriu, justiția trebuie să restabilească normele axiologice care afirmă viața umană împotriva răului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
filozoful este o caricatură. Nietzsche rămâne princiar atât ca filozof, cât și ca poet. Căci adevărata filozofie nu poate fi decât poetică, așa cum marea poezie nu poate fi decât metafizică. Rațiunea este infirmă. Poezia are aripi", postula Immanuel Kant. Justiția poetică Căci există o justiție poetică. Nietzsche La modul definitoriu, justiția trebuie să restabilească normele axiologice care afirmă viața umană împotriva răului fizic sau moral. Dar justiția umană este grevată de subiectivism, dificultatea de a discerne la modul absolut moralul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
rămâne princiar atât ca filozof, cât și ca poet. Căci adevărata filozofie nu poate fi decât poetică, așa cum marea poezie nu poate fi decât metafizică. Rațiunea este infirmă. Poezia are aripi", postula Immanuel Kant. Justiția poetică Căci există o justiție poetică. Nietzsche La modul definitoriu, justiția trebuie să restabilească normele axiologice care afirmă viața umană împotriva răului fizic sau moral. Dar justiția umană este grevată de subiectivism, dificultatea de a discerne la modul absolut moralul de imoral. Niciodată justiția legiferată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și o convingere a tuturor popoarelor și din toate epocile, experiența a certificat acest fenomen compensator: răul este în mod funciar propriul său călău. Dar omul dispune de asemenea de o justiție care poate fi considerată fără eroare. Este justiția poetică. Pentru că "poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria", afirmă Aristotel, iar Hölderlin: "ceea ce dăinuie, poeții întemeiază". Justificarea existenței omenești sub forma ei perenă este poetică. De pildă, plasând în plină lumină personajele pozitive moral, și aruncând în umbră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de asemenea de o justiție care poate fi considerată fără eroare. Este justiția poetică. Pentru că "poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria", afirmă Aristotel, iar Hölderlin: "ceea ce dăinuie, poeții întemeiază". Justificarea existenței omenești sub forma ei perenă este poetică. De pildă, plasând în plină lumină personajele pozitive moral, și aruncând în umbră pe cele nesemnificative sau negative, precum în Întoarcerea Fiului risipitor, Coborârea de pe cruce. Orbirea lui Samson de către filistini ș.a., Rembrandt face justiție poetică. Justiție poetică face și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
forma ei perenă este poetică. De pildă, plasând în plină lumină personajele pozitive moral, și aruncând în umbră pe cele nesemnificative sau negative, precum în Întoarcerea Fiului risipitor, Coborârea de pe cruce. Orbirea lui Samson de către filistini ș.a., Rembrandt face justiție poetică. Justiție poetică face și Rafael în tabloul Transfigurarea: Iisus situat înalt strălucește în lumina intensă, pe când în planul inferior mișună în semiobscuritate o masă de oameni înspăimântați de un copil pradă unui atac de epilepsie. A fost un tablou profetic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
perenă este poetică. De pildă, plasând în plină lumină personajele pozitive moral, și aruncând în umbră pe cele nesemnificative sau negative, precum în Întoarcerea Fiului risipitor, Coborârea de pe cruce. Orbirea lui Samson de către filistini ș.a., Rembrandt face justiție poetică. Justiție poetică face și Rafael în tabloul Transfigurarea: Iisus situat înalt strălucește în lumina intensă, pe când în planul inferior mișună în semiobscuritate o masă de oameni înspăimântați de un copil pradă unui atac de epilepsie. A fost un tablou profetic, delimitând epoca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumina intensă, pe când în planul inferior mișună în semiobscuritate o masă de oameni înspăimântați de un copil pradă unui atac de epilepsie. A fost un tablou profetic, delimitând epoca luminoasă a Renașterii de decăderea spirituală ce urma să vină. Justiție poetică au făcut Pieter Bruegel cel Bătrân, Jerome Bosch, Francisco Goya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciile umane, iar pe de altă parte, Jan Vermeer și Vincent Van Gogh creând o lume a luminii absolute. În teatrul grecesc antic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Jerome Bosch, Francisco Goya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciile umane, iar pe de altă parte, Jan Vermeer și Vincent Van Gogh creând o lume a luminii absolute. În teatrul grecesc antic și cel shakespearean de câte ori intervine justiția poetică, triumfă frumosul, sublimul: "Poezia restabilește acordul majestuos, ordinea sublimă", afirmă Hölderlin. În expresia sa cea mai înaltă, poetul a fost creat de natură pentru a-i sărbători frumusețile și a-i perfecta ceea ce nu a reușit pe deplin, a-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-un dincolo al încântării pure. Structura ei trifazică: sunet, stingerea sunetului, nașterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea "veșnicie în mișcare" de care vorbea Platon, o veșnicie poetică, transfiguratoare, contracarând magic "vremuirea" ruinătoare. Poezia reinstituie primordialitatea Există în noi ceva mai mult decât noi înșine. Este un dincolo purificator și eliberator. Este geniul etern al poeziei. Poezia nu este o pură gratuitate, un joc facultativ, ci un efort
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu este o pură gratuitate, un joc facultativ, ci un efort eroic de a exista semnificativ, atât a poetului, cât și a vieții, a naturii aflate mereu în paranteza morții. Poemul: realitate absolută, prezent peren, eliberare metafizică ultimă. Astfel, justiția poetică salvează Natura de eșecul ei, salvează Ființa, o înveșnicește totodată, o poartă spre cea mai înaltă frumusețe. Căci poezia este o compensație din partea justiției universale, care încearcă să repare destinul uman al perisabilității și al nesemnificativului. Poezia este o experiență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o experiență entelechială a unui mai înalt posibil. Cassius Longinus scria în Tratatul despre sublim: sublimul poeziei ne înalță tot atât de sus ca și Dumnezeu. El ne deschide al treilea ochi, ochiul transcendental sau simțul spiritului, dincolo de rațiune. Dar dacă justiția poetică refundamentează viața, lumea, existența în general, tot ea a creat divinitatea, așa precum afirmă Eckhart, Nietzsche. Jacob Boehme vorbea de nașterea continuă a lui Dumnezeu din poezia creată de om. Poeții l-au descoperit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu le scrie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poem este autentic dacă este în stare să ne restituie nevinovăția, candoarea primei întâlniri mirate cu lumina. Să atingem inexprimabilul dintâi, înainte de a fi fost umilit să coboare și să se nască din nou din cuvinte. Reluarea eternă a creației poetice dă seama de faptul că zidirea lumii reîncepe mereu și nu sfârșește niciodată. Poezia este arta de a chema cuvintele la un sistem al înțelesurilor, iar lumea la un sens superior într-un sistem al cuvintelor căpătând energia unei alte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Dumnezeu. Lumea este metafora lui Dumnezeu, poezia este metafora lumii ideale a omului. Dacă lumea este răsfrângerea ontologică a divinității, poemul este reîntemeierea ontologiei, de la punctul lăsat de Creator la un pisc cât mai aproape de potențialitatea sa ideală. Prin justiție poetică Nietzsche a conceput mitul eternei întoarceri, un dar făcut de viață celor care au crezut în ea. Poetul causa sui Poetul re-creează lumea, lucrurile ca simbol al său însuși: fiind propriul său creator, el devine o primă cauză causa sui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
re-creează lumea, lucrurile ca simbol al său însuși: fiind propriul său creator, el devine o primă cauză causa sui. Poetul este cel care se află, metaforizat în tot ce înfăptuiește. A crea ceva inedit devii justițiarul propriei reîntemeieri existențiale. Justiția poetică are drept țel ultim sacralizarea. Ideala creație de artă este un act sacru: o luare în posesiune iluminată a existenței, proiectată cosmic și în răspundere față de esența ei divină. Natura a născut filozofii pentru a-i afla identitatea și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
gând lucrară Ca-n cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară. Nu un nedemn alegi în mine. Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veșnicii. Alte hipostaze ale justiției poetice Există o justiție poetică a iubirii al cărei țel ultim este refacerea unității primordiale. Eminescu a trasat cel mai înalt parcursul singurătății în doi: restabilirea anteriorității absolute. Are loc mai întâi contopirea cu natura: Adormind de armonia Codrului bătut de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară. Nu un nedemn alegi în mine. Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veșnicii. Alte hipostaze ale justiției poetice Există o justiție poetică a iubirii al cărei țel ultim este refacerea unității primordiale. Eminescu a trasat cel mai înalt parcursul singurătății în doi: restabilirea anteriorității absolute. Are loc mai întâi contopirea cu natura: Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din lumină Dumnezeu din Dumnezeu. Iar cel mai înalt, diada devenită monadă substituie pe Unul din ajunul creației: " Suntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creație...Acest spirit divin eram noi". Și pentru Dante, în finalul Paradisului, justiția poetică a iubirii suie la divinitate L'amor che move il sole e l'altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Mai înaltul și cel mai înalt: Ungehemmt mit heissem Triebe Lässt sich da kein Ende finden, Bis im Anschaun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o nouă față lucrurilor, o nouă deschidere ontică. Este o transă, o bucurie inexprimabilă ce te vizitează, o stare de grație care te uimește prin lumina orbitoare și firescul, simplitatea cu care are loc miracolul. Este expresia supremă a justiției poetice care vine de undeva de dincolo de noi. Opera de artă autentică nu este autofania autorului, ci epifania unei voci care te-a ales. O altă formă a justiției poetice constă în recunoașterea a posteriori a valorii unei opere, ignorată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
simplitatea cu care are loc miracolul. Este expresia supremă a justiției poetice care vine de undeva de dincolo de noi. Opera de artă autentică nu este autofania autorului, ci epifania unei voci care te-a ales. O altă formă a justiției poetice constă în recunoașterea a posteriori a valorii unei opere, ignorată de contemporaneitate, fie în perspectiva timpului. Ca atare, justiție poetică i s-a făcut lui Jan Vermeer după ce a fost uitat două secole în patria sa, precum și lui Shakespeare uitat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]