5,132 matches
-
să-și dea viața pentru ideal. Va fi curajos și înțelept totodată. Va lupta pentru Bine, împotriva Răului. Zeul îi va dărui viața veșnică, întrucât credinciosul lui Mithra nu moare niciodată. — Marcus Antonius Primus, general al Legiunii a șaptea Galbiana - răsună un alt glas, din alt colț al încăperii -, numit acum de soldați Plisc de Găină - adăugă, rostind apăsat porecla pe care soldații i-o dăduseră lui Antonius după victoria împoriva quazilor. Datorită calităților și curajului tău, ești demn să intri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Văzu din nou masca Morții pe chipul Velundei. Oare Moartea însăși îi vorbise prin gura vrăjitoarei? Alungă imaginea aceea îngrozitoare, fiindcă acum, când știa cum să dobândească puterea, Viața era aceea care trebuia să învingă. Cuvintele prezicătoarei continuau să-i răsune în urechi, mai puternice decât gândul că o ucisese pe marea vrăjitoare a acelui ținut, pe care toți o venerau și o ascultau. Și care, pe deasupra, era sora lui Julius Civilis, regele batavilor. Dintr-odată, oroarea crimei sale îl îngrozi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în sus, la cei doi soldați care întindeau mâinile să-l ajute să urce pe eșafodul unde avea să fie judecat. O clipă mai târziu, era pe eșafod. — Potrivit cărui obicei Vitellius pune să se ridice un eșafod în numele justiției? răsună un glas din fundul pieței. Oamenii se agitară și se dădură în lături. Un bărbat înainta călare pe un cal alb, drept în șa, cu părul fluturându-i pe umeri. O bandă îi acoperea ochiul stâng; celălalt ochi scruta mulțimea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tăiaseră capul dintr-o lovitură. Pentru că nu putea să-i țină în mână capul chel, un soldat vârâse un deget în gura mortului și i-l dusese astfel lui Otho. Vitellius își duse o mână la gură. Cuvintele prezicătoarei îi răsunau în minte. Ca să nu aibă parte de un asemenea destin, trebuia să-l găsească pe cel mai puternic gladiator din lume. Dacă Galba căzuse din cauza blestemului lapis niger, el nu avea să sfârșească la fel. — Continuă... Hector istorisi că Otho
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mulțimii oferindu-i munera, un spectacol imperial prin excelență. Încă din zori, orășeni și țărani se îmbulzeau în amfiteatru, încercând să ocupe un loc bun pe trepte. Acum arena era plină ochi - o mulțime multicoloră, gălăgioasă și entuziastă. În aer răsunau notele stridente ale trâmbițelor, cărora li se alăturau flautele și hydraulus, orga cu apă care-i uimea pe cei de la țară cu sunetul ei grav, asemănător cornului. Dinspre nisipul arenei se ridica o mireasmă de tămâie și flori, ce ajungea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
deja. Valerius văzu că se sprijinea cu o mână de balustradă, iar cu cealaltă flutura o batistă albă. După o clipă, Vitellius lăsă batista să cadă și se auziră acordurile orgii și ale flautului. Spectacolul putea începe. O melodie gravă răsună în amfiteatru; mulțimea amuți. Cei doi gladiatori se înfruntau. Skorpius ridică brațul și îndreptă tridentul spre coiful galului. Salix respinse repede lovitura cu scutul și se aruncă înainte, încercând să înfigă pumnalul în piciorul adversarului. Skorpius sări într-o parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Speriat, Valerius îl văzu pe acesta dând înapoi câțiva pași și căzând în nisip. Se ridică însă rapid și se repezi asupra uriașului, atacându-l la cap cu scutul ridicat. În liniștea amfiteatrului, impactul marginii scutului cu țeasta lui Skorpius răsună sinistru. Uriașul abia dacă se clătină. Pe gură îi țâșni un șuvoi de sânge, care i se prelinse pe piept. — Salix! strigă entuziasmat Valerius, ridicându-se. — Pe Marte, s-a terminat deja? gemu grăsanul. Dar Skorpius înainta spre secutor ca și cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tricliniu. — O să mori înecat în propriul tău sânge! striga Valerius, continuând să se zbată. Patru soldați îl țineau, dar nu reușeau să-l imobilizeze. Unul îl lovi cu pumnul în față, amețindu-l. Ultimele lui cuvinte însă continuau parcă să răsune în încăpere. — Ei bine, spuse Vitellius, trecându-și o mână peste fața mânjită, ăsta nu-i sânge. E sos de prune sălbatice și oțet. Își trecu din nou mâna peste ochi și-i miji, încercând să vadă chipul agresorului, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Neliniștea îl copleșea. Se uită spre medic, pe care soldații săi îl țineau strâns, și-i întâlni privirea. Bărbatul acela avea ceva care îl înspăimânta. Și-o aminti pe preoteasă; cu oroare, o revăzu, acoperită de sânge. Cuvintele profeției îi răsunau în minte. Trebuia să scape de omul acela, și de data asta nu mai era de față Julius Civilis ca să-l lase în seama lui. Nu-l putea ucide pe Valerius. Vitellius știa că mama și copiii lui erau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-i atrase atenția lui Antonius. Statuia reprezenta o fată surâzătoare. Cu o mână oprea, aparent fără efort, atacul unei creaturi monstruoase, infernale, un dragon cu gura căscată, gata să muște. — Sufletul nostru purificat e asemenea unui copil... Glasul lui Proculus răsună profund, liniștit. — ...și puritatea dobândită domolește și călăuzește instinctele sălbatice închise în fiecare dintre noi, adăugă Antonius, atingând capul balaurului. Uneori mă întreb, însă, dacă nu ar fi mai bine să ne manifestăm instinctele acelea, zise cu tristețe. Așa poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care se antrenaseră la korykos săriră în piscină. Alții, care rămăseseră pe mal, începură să-și ungă trupurile cu ulei și să presare pe mâini un praf fin, konis, necesar pentru o priză bună. Când flautele și anciile începură să răsune din nou, atleții își reluară antrenamentul. Și totuși... Antonius îl ajunse din urmă pe Proculus. — Și totuși, ai fost cel mai mare maestru de gladiatori. Nu știu de ce ai hotărât să renunți. — Gladiatura e o artă bogată în semnificații rituale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Începu să alerge, încercând să ignore fiorul de spaimă pe care-l simțea pe șira spinării. Trebuia să-l obosească pe Flamma. Se simțea epuizat, sfârșit de căldură; coiful nu-l lăsa să respire, gâtul îi ardea. Urletele mulțimii îi răsunau lugubru în urechi. Se opri și se întoarse brusc, gata să-l înfrunte pe rețiar. Se bucură văzându-l pe Flamma la vreo cinci pași de el, gâfâind, cu brațele sprijinite pe coapse, capul aplecat și părul lung șiroind de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
aplecându-se peste balustradă și întinzând mâna, cu degetul mare îndreptat în față. Moartea. Vitellius cerea moartea lui Flamma. Voia să vadă sângele udând nisipul arenei, sacrificiu indispensabil pentru a obține bunăvoința și protecția zeului Marte. — Ucide-l! Glasul împăratului răsună puternic, plin de furie. Mulțimea amuți. Un murmur trădă indignarea provocată de trufia împăratului care nu ținea seama de voința poporului la munera. Nici măcar Julius Caesar nu mersese atât de departe. Imediat, legații Caecina Alienus și Flavius Valens, care stătuseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Spune-mi, ce ar putea-o face să se întunece? Proculus nu-i răspunse. Înainte să iasă din cămăruță, se întoarse spre el. — Orpheus... De azi înainte ești Orpheus, zise încet, fără să mai zâmbească. Pașii lui și ai gărzilor răsunară tot mai încet pe coridor, acoperiți de glasurile gladiatorilor care comentau victoria lui Orpheus. O lună mai târziu, lunga călătorie a împăratului Vitellius, începută la Colonia Agrippinensium, se încheia la porțile Romei. Împăratul insistă să intre în urbe pe podul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în jur furios. — N-o să mor acum, când suntem pe punctul de a ne ridica împotriva lui Vitellius. Nu mi-e teamă de moarte, dar acum vreau să trăiesc! Titus și Errius se aplecară deasupra centurionilor uciși. În liniștea pădurii răsunară strigătele lor de durere. — Au luptat pentru dreptate. Au luptat împotriva răului. Au trăit așa cum ne cere zeul nostru, se auzi glasul grav al lui Antonius. Îi așteaptă viața veșnică. Potrivit obiceiului, Titus și Errius smulseră câteva frunze pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cea din față le părăsi pe celelalte și se îndreptă, singură și hotărâtă, spre miazăzi. 34 — Atunci, suntem cu toții de acord? întrebă din nou Tampius. — Eu nu. Antonius își plecă ochii și rămase tăcut câteva clipe, gânditor. Apoi glasul lui răsună puternic: — Din aprilie, când au câștigat bătălia, ce-au făcut soldații vitellieni? După ce-au jefuit cât au putut, acum își petrec zilele huzurind. Se îndoapă și se îmbată. Nu fac antrenamente militare. De disciplină nici nu poate fi vorba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Tăcu. Nimeni nu observase că se lăsase noaptea. Servitorii care trebuiau să aprindă torțele stăteau nemișcați, privindu-l pe Antonius, a cărui siluetă părea gigantică în întuneric. Legatul mergea înainte și înapoi, de la masa comandanților la grupul soldaților. Pașii lui răsunau ciudat, cu un ritm constant, ce părea să cheme din adâncurile pământului sau din cer spiritele războinicilor ce muriseră la Bedriacum cu arma în mână. Fantomele însângerate se strânseră în jurul castrului și se apropiară de comandanți și de soldații adunați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
voi învinge pe cei care v-au înfrânt pe câmpul de bătălie. Așadar toți ar trebui să mă urmați! Tăcu. O liniște adâncă urmă cuvintelor sale. Fantomele se retraseră în bezna nopții, risipindu-se precum ceața. — Eu vin cu tine! răsună glasul puternic al lui Arrius Varus. — Și eu! Cornelius Fuscus se ridică și veni lângă Antonius. — Sunt alături de tine și de împăratul nostru Vespasianus, sunt împotriva infamului de Vitellius! Antonius se întoarse spre soldați. — Dar voi? strigă. Voi de partea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
timp. Unii gladiatori erau indignați de cuvintele lui Skorpius, alții îi dădeau dreptate. Se adunară în jurul celor doi. Se repeziră unul la altul, dar fură despărțiți de mulțimea ce intrase în cantină și se îngrămădea strigând în jurul meselor. Sub bolți răsunară numele celor mai admirați gladiatori - în primul rând al lui Valerius, apoi al lui Skorpius. Exista obiceiul ca publicul să asiste la cena libera, banchetul pe care împăratul îl oferea gladiatorilor înainte de munera. Vitellius promisese că jocurile de a doua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
trebuie să-și împingă dușmanii cu umărul, nu pentru noi, care trebuie să luptăm... Se agăță de brațul lui Valerius, dar nu avu timp să spună nimic, pentru că în clipa aceea se auziră sunetele ascuțite ale trâmbițelor. Un glas puternic răsună în arenă, însoțit de zgomotul copitelor. — Popor al Romei! În marea-i dărnicie, împăratul vă oferă jocurile sacre în cinstea Imperiului, spectacolul cel mai captivant la care ați asistat din vremea lui Nero! Valerius asculta cu capul plecat, închipuindu-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Iar acelea... au vârfurile îndreptate spre noi, așa încât, dacă încercăm să coborâm, vom fi străpunși. În schimb, nu-i vor împiedica pe asediatorii care vor urca dealul să ne ucidă. Dar înseamnă că suntem ca într-o cușcă! Din nou răsună glasul puternic al crainicului. — Iată armata învingătorului! Iată-i pe soldații împăratului Aulus Vitellius! Publicul se ridică în picioare. Se ridică și împăratul, care, cu un gest teatral, făcu semn mulțimii să aplaude. În sunetele trâmbițelor și ale cornului, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de sânge și așchii de oase. Doi bolovani loviră palisada în spatele căreia se aflau alți doi gladiatori, zdrobind picioarele unuia dintre ei. Gladiatorul zgâria pământul cu unghiile, urlând de durere. Celălalt era deja mort. — I-am nimerit! Glasul lui Flamma răsună triumfător, în aplauzele publicului. Alergă spre scorpiones și ordonă atacul. Patru săgeți șuierară prin aer, străpungând gâtul unui gladiator și pieptul altuia. Impactul fu atât de violent, încât cei doi fură proiectați în spate și se loviră de trac, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în nisip, și privea cerul fără să-l vadă. Se uită din nou la Flamma. „Nu-l ucide“, se gândi. — Ucide! Jugula! urla mulțimea. — Ucide-l! - Vitellius se aplecă peste balustrada pulvinar-ului. Ucide-l! Flamma îngenunche, privind nisipul. — Nu ucid, răsună glasul lui Valerius. Se întoarse cu spatele și străbătu arena obosit, amețit de strigătele mulțimii, care îi aclama pe el și pe împărat, confundând învingătorii cu învinșii. În pulvinar, Vitellius și cei din jurul său rămăseseră tăcuți. Nimeni nu îndrăznea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Își puse singur coiful, în timp ce Skorpius își flutura plasa privindu-și adversarul cu surâsul celui aflat pe punctul de a oferi încă o victimă împăratului său. După o clipă, Vitellius lăsă să cadă batista albă, poruncind începerea luptei. În aer răsună muzica flautelor și a orgii hidraulice, care curând fu acoperită de strigătele entuziaste ale publicului. Valerius își luă poziția de apărare. Skorpius începu să se învârtă încet în jurul lui. Mulțimea amuți. Marcus urmărea cu răsuflarea tăiată lupta ce se dădea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
luptă a rețiarilor, se năpusti asupra secutor-ului, încercând să-l doboare. Valerius câmtă să evite lovitura, dar era prea târziu. Impactul fu atât de violent, încât zgomotul armelor din metal și lemn și al celor două trupuri care se înfruntau răsună sinistru în toată arena. Se prăbușiră amândoi. Cu sângele amestecându-li-se, se luptau acum corp la corp. Se ridicară, apoi căzură, amețiți, la fel de îndârjiți, dar tot mai epuizați. Se ridicară și se prăbușiră din nou. Se ridicară iar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]