27,930 matches
-
prin astfel de mijloace și pe o astfel de bază". Încheia spunînd că "doctrina lui Cuza a învins". ("Doctrina lui Cuza" erau termenii pe care îi folosea Iorga întotdeauna cînd se referea la antisemitismul intransigent al acestuia). A adăugat că "preferă să nu se bucure de acest fel de drepturi" și că vrea "să se expatrieze". I-a cerut în mod expres lui Călinescu să-l informeze pe rege despre acest lucru, specificînd furios: "Goga nu și-a respectat promisiunea pe
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
carpatice (Rutenia) devenea acum o problemă acută. Iorga s-a opus schimbării statu-quo-ului76, cerînd adoptarea unei atitudini vigilente față de revizionismul maghiar și față de cîrdășia acestuia cu Germania nazistă. (Revizionismul maghiar era mai curînd în cîrdășie cu Italia fascistă, iar Iorga prefera să ignore această legătură). Polemica cu istoricii unguri se desfășura în ritm vioi, Iorga intrînd în conflict și cu "London Daily Mail" al Lordului Rothemere datorită sprijinului acordat revizionismului maghiar de către această publicație. Atunci cînd Societatea Patriotică a Românilor din
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Ca atare, familia Iorga trăia mai departe practic în izolare, la periferia "înaltei societăți" bucureștene. Doamna Catinca (așa cum își amintește doamna Liliana) își suporta durerea cu mîndrie și tărie. Încerca să suplinească pierderea stînd cu copiii, dar părea totuși să prefere singurătatea. În singurătatea ei îi scria scrisori lui Iorga. Dar așa cum se întîmplă de multe ori după patruzeci de ani de viață comună și armonie -, pur și simplu nu putea suporta să fie singură. Și-a dat discret sfîrșitul în
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
pus capăt așa-numitei Kulturkampf ca să nu se ajungă la divizarea nouîntemeiatului Reich și a fost acuzat de "inconsecvență" și "că se contrazice", a replicat: "O voi face din nou!" Ceea ce voia să spună arhitectul politicii realiste era că el prefera războiul împotriva Franței sau a Austriei unui război civil. Dar dacă Iorga ar fi avut o altă personalitate, dacă ar fi fost un politician bun și nu ar fi pierdut marea sa șansă politică de după război, galvanizînd așteptările "Generației tranșeelor
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și după aceea. "Îmi amintesc", scrie Șeicaru, "nesfîrșita tristețe din ochii lui Nicolae Iorga. Poate că îneca în truda sa neobosită întrebări privind existența și teama de moarte, refuzînd orice răgaz. Aceasta era motivația faptului că, aidoma oricărui romantic, Iorga prefera artele plasitice muzicii. Muzica era abstractă prin definiție, sensibilizînd infinitul, și acesta este motivul, aceasta este explicația dezinteresului aproape total al lui Iorga față de muzică" 18 Karl Göllner, profesor la Universitatea din Sibiu, student al lui Iorga atît în România
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Întâmpla În 1945 era un exercițiu fără precedent de epurare etnică și transfer de populație, care dura de aproape un an. Parțial, era rezultatul unei separări etnice „voluntare”: evreii părăseau Polonia, unde erau nedoriți și chiar În primejdie, iar italienii preferau să plece din peninsula Istria decât să trăiască sub regimul iugoslav. Numeroase minorități etnice care colaboraseră cu forțele de ocupație (italienii În Iugoslavia, ungurii din nordul Transilvaniei, aflată sub stăpânire maghiară În timpul războiului și restituită apoi României, ucrainenii În vestul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
letonilor și lituanienilor din taberele din Germania și Austria li s-a oferit posibilitatea să se Întoarcă În Est sau să se stabilească În Vest. Balticii nu erau singurii care refuzau să plece. Numeroși cetățeni sovietici, polonezi, români și iugoslavi preferau să rămână În taberele temporare din Germania decât să se Întoarcă În țările de origine. Cetățenii sovietici se temeau pe bună dreptate de tipicele represalii Împotriva oricui stătuse În Vest (chiar dacă fusese ținut Într-un lagăr). Balticii, ucrainenii, croații și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
control comunist: reticența lor era motivată de riscul represaliilor (li se puteau imputa crime de război), dar și de simpla dorință de a duce o viață mai bună În Occident. De-a lungul anilor 1945 și 1946, autoritățile occidentale au preferat să ignore În mare aceste sentimente, trimițându-i acasă pe sovietici și pe est-europeni, uneori cu forța. Reprezentanții sovietici veneau să-și adune efectiv concetățenii din taberele germane, În vreme ce refugiații din Est Încercau cu disperare să-i convingă pe oficialii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
uneori cu forța. Reprezentanții sovietici veneau să-și adune efectiv concetățenii din taberele germane, În vreme ce refugiații din Est Încercau cu disperare să-i convingă pe oficialii francezi, britanici sau americani că nu vor să se Întoarcă „acasă” și că ar prefera să rămână În... Germania. Nu toți au reușit: Între 1945 și 1947, aliații au returnat 2.272.000 de cetățeni sovietici. În primele luni de după război au avut loc scene sfâșietoare, când partizanii ucraineni și emigranții ruși care nu trăiseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai departe spiritul și țelurile Rezistenței. Parri nu era politician și, când guvernul său a căzut după șase luni, puterea politică a reintrat pentru totdeauna În mâinile partidelor tradiționale. Chiar și de Gaulle, un strateg politic mult mai bun, a preferat să abandoneze (la o lună după Parri) decât să sacrifice marile speranțe din timpul războiului În favoarea rutinei parlamentare, aducând astfel un omagiu involuntar Republicii pe care tot el o restabilise. În anii imediat după război, popoarele europene erau guvernate, așadar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de deliberare și amânare a deciziei finale” În privința aranjamentelor postbelice pentru Germania. Poziție adoptată din motive temeinice: ajungerea la un acord În chestiunea germană avea să se dovedească teribil de dificilă, după cum remarcau deja observatorii cei mai fini; era de preferat să se mențină cât mai mult timp cu putință alianța antigermană care unise marile puteri În timpul războiului. Cu toate acestea, forma Europei postbelice a fost determinată În primul rând nu de Înțelegerile și acordurile din timpul războiului, ci de poziția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
suspiciune apărută Înainte de 1917 și alimentată de intervenția militară vestică În timpul războiului civil din 1917-1921, de excluderea Uniunii Sovietice din instituțiile internaționale În următorii cincisprezece ani, de bănuiala (fondată) că mulți lideri occidentali, dacă ar fi avut de ales, Îi preferau pe fasciști comuniștilor și de intuiția că Franța și Marea Britanie nu s-ar fi supărat dacă Uniunea Sovietică și Germania nazistă s-ar fi implicat Într-un conflict reciproc distructiv. Chiar și după ce s-a Încheiat alianța militară, iar interesul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de neutralitate din 1937. și, desigur, Înțelegeau perfect ambivalența americanilor În materie de angajamente În străinătate, fiindcă și ei fuseseră cândva În aceeași situație. De la jumătatea secolului al XVIII-lea până la trimiterea Corpului Expediționar Britanic În Franța, În 1914, englezii preferaseră să lupte „prin procură”: fără o armată permanentă, evitând implicarea serioasă pe continent și abținându-se să desfășoare trupe pe pământ european. În trecut, o putere maritimă În căutare de mercenari se putea orienta spre spanioli, olandezi, elvețieni, suedezi, prusaci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a fost niciodată independentă economic În timpurile moderne și al cărei potențial de autonomie a fost redus dezastruos de război și de Înfrângerea Germaniei. Când am acceptat acea responsabilitate, nu aveam un program de reabilitare economică a zonei noastre, preferând să lăsăm acest lucru În sarcina aranjamentelor ulterioare, convenite la nivel internațional”. Confruntat cu această dilemă și cu nemulțumirea crescândă a nemților, care Își vedeau uzinele și echipamentele dezmembrate și expediate În Est, guvernatorul militar american, generalul Clay, a luat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Vest și zonele de ocupație ale Aliaților occidentali În Berlin. Începuse adevăratul Război Rece. E clar, din această povestire, că nu are rost să ne Întrebăm cine a Început Războiul Rece. În măsura În care Războiul Rece era legat de Germania, toate părțile preferau probabil rezultatul final - o țară divizată - unei Germanii unite. Nimeni nu urmărea acest rezultat În 1945, dar până la urmă puțini au fost profund nemulțumiți. Unii politicieni germani, printre care Însuși Konrad Adenauer, Îi datorau Întreaga lor carieră: dacă Germania ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Stalin În Europa de Est, dar retorica politicii interne a Statelor Unite nu era, mai mult ca sigur, unul dintre ei12. Cauza directă a Împărțirii Germaniei și Europei sunt chiar greșelile lui Stalin din acei ani. În Europa Centrală, unde ar fi preferat o Germanie unită, neputincioasă și neutră, el a dat cu piciorul avantajului din 1945-1947 prin tactici de confrunatre și o intransigență rigidă. Dacă Stalin sperase să lase țara În paragină până când fructul disperării și nemulțumirii germane i-ar fi picat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
De asemenea, ei și-au asigurat poziții cruciale În comitetele de „denazificare”, În comisiile regionale și În sindicate. Pe de altă parte, comuniștii din Est nu se grăbeau să-și adjudece funcțiile de președinte, prim-ministru sau ministru de Externe, preferând să le lase colegilor de coaliție din partidele socialist, țărănesc sau liberal. Se menținea astfel structura inițială a guvernelor postbelice - comuniștii fiind În minoritate -, Întru liniștea observatorilor occidentali. Mai greu de păcălit, populația locală și-a luat măsuri de precauție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În sfârșit semnat, În septembrie 1947, viitorul zonei Trieste era incert, trupele aliate păstrându-și pozițiile pentru a bloca o anexare iugoslavă. În Carintia Învecinată, districtul cel mai sudic al Austriei, Tito pretindea o soluție teritorială În favoarea Iugoslaviei, În timp ce Stalin prefera să nu rezolve avantajosul statu-quo, ce permitea Uniunii Sovietice să mențină trupe În estul Austriei și, În felul acesta, și În Ungaria. Amestecul titoist de iredentism iugoslav și fervoare revoluționară partizană era, prin urmare, o neplăcere crescândă pentru Stalin. Conform
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se apropiase de limbajul slavofil al antisemiților ruși de altădată, ceea ce nu putea decât să avantajeze regimul. Stalin Însuși se Întorcea pe tărâm cunoscut, stârnit de contemplarea succesului uriaș cu care Hitler exploatase antisemitismul popular. Din diverse motive, sovieticii au preferat dintotdeauna să minimalizeze caracterul net rasist al brutalității naziste: masacrul evreilor ucraineni din Babi Yar a fost comemorat oficial ca „uciderea unor cetățeni sovietici pașnici”, la fel cum memorialul de la Auschwitz menționa doar, generic, „victimele fascismului”. Rasismul nu Încăpea În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și el În Spania). Altceva nu prea Îi deosebea. În Cehoslovacia, cei care organizaseră revolta națională slovacă antinazistă (inclusiv Slánský) au căzut automat sub incidența suspiciunii sovietice: lui Stalin nu-i plăcea să Împartă cu alții meritul eliberării Cehoslovaciei. Kremlinul prefera „moscoviți” de Încredere, fără glorie și fără imaginație, pe care Îi cunoștea: oameni precum Klement Gottwald. În timpul războiului, Traicio Kostov a fost liderul partizanilor comuniști bulgari, până când a fost arestat; după război a ocupat poziția secundă, după Gheorghi Dimitrov, proaspăt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
arestat; după război a ocupat poziția secundă, după Gheorghi Dimitrov, proaspăt Întors de la Moscova, până În 1949, când i-a fost imputată activitatea din timpul războiului. În Polonia, Gomu³ka organizase rezistența armată antinazistă, Împreună cu Marian Spychalski; după război, Stalin i-a preferat pe Bierut și alți polonezi cu state de plată la Moscova. Ulterior, Gomu³ka și Spychalski au fost arestați și, cum am văzut, s-au aflat la un pas de propriul lor proces-spectacol. Existau și excepții. În România, căderea comunistului „național
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
despărțea Estul de Vest, stânga de dreapta s-a Întipărit În viața culturală și intelectuală europeană În acești ani: Între 1947 și 1953. Circumstanțele erau neobișnuit de favorabile. Între cele două războaie, extrema dreaptă avusese un succes de care cei mai mulți preferau acum să nu-și amintească. De la Bruxelles la București, jurnalismul polemic și literatura anilor ’30 abundau În rasism, antisemitism, ultranaționalism, clericalism și spirit reacționar. Intelectualii, jurnaliștii și profesorii care În perioada interbelică și În timpul războiului Îmbrățișaseră vederi fasciste sau ultrareacționare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și presiunea deveneau insuportabile, se puteau oricând Întoarce În Vest prin punctele de trecere din Berlin, cel puțin până În 1961, când a fost construit Zidul. Astfel, Bertolt Brecht a ales să trăiască În RDG, tineri scriitori precum Christa Wolf au preferat să rămână acolo, iar scriitori și mai tineri, ca viitorul disident Wolf Biermann, chiar au migrat În Est pentru a studia și a scrie (În cazul lui Biermann, la 17 ani, În 1953)3. Ce-i atrăgea pe intelectualii radicali
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
3. Ce-i atrăgea pe intelectualii radicali din Vestul „materialist” era autoportretul RDG ca stat progresiv, egalitarist și antinazist, o alternativă vitală și serioasă la Republica Federală. Aceasta din urmă părea În același timp Îngreunată de un trecut pe care prefera să-l oculteze și bizar de fragilă, fără baze politice, depinzând cultural de Aliații occidentali, mai ales de Statele Unite, care o inventaseră. Viața intelectuală de la Începuturile Republicii Federale nu avea o orientare politică. Opțiunile extremiste de orice fel erau excluse
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1965, când guvernul federal a prelungit termenul de prescriere de douăzeci de ani pentru cazurile de crimă. Adenauer Însuși avea o atitudine ambivalentă față de aceste probleme. Pe de o parte, el Își dădea seama că o tăcere prudentă era de preferat declamării provocatoare a adevărului În public - germanii din acea generație erau atât de compromiși moral, Încât democrația nu putea să funcționeze decât cu prețul acestei tăceri. Orice altă poziție ar fi riscat să declanșeze renașterea dreptei. Spre deosebire de Schumacher, care vorbea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]