27,930 matches
-
le exploateze. Dar, așa cum Își dăduse seama Erhard, o uniune vamală europeană protejată de tarife comerciale și limitată la șase țări nu era neapărat un obiectiv rațional pentru politica germană. Ca și britanicii, el și mulți alți germani ar fi preferat o zonă comercială liberă mai extinsă și mai vag definită. Însă, În concordanță cu unul dintre principiile politicii externe, Adenauer nu s-ar fi Îndepărtat niciodată de Franța, oricât de divergente ar fi fost interesele lor. Pe lângă toate acestea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
franco-german În care Bonnul sponsoriza Comunitatea, iar Parisul Îi dicta politica. Dorința nemților de a face parte din Comunitatea Europeană a fost plătită scump, Însă Adenauer și succesorii săi au suportat acest preț decenii la rând fără să se plângă, preferând alianța franceză surprizei britanice. Între timp, francezii „europenizaseră” subvențiile și compensațiile lor agricole, fără să cedeze Însă În ceea ce privește suveranitatea. Aceasta a fost o preocupare majoră În strategia diplomatică franceză. În 1955, la Messina, ministrul francez de Externe Antoine Pinay enunțase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
semnul Întrebării: În pofida unei rezistențe solide, forțele sovietice au pus stăpânire pe Budapesta În mai puțin de 72 de ore și, la 7 noiembrie, a fost instalat guvernul lui János Kádár. Unele consilii muncitorești au supraviețuit Încă o lună - Kádár preferând să nu le atace direct -, iar grevele sporadice au continuat până În 1957: conform unui raport confidențial din 22 noiembrie 1956 către Comitetul Central sovietic, lucrul În minele de cărbune ale Ungariei fusese redus la 10% din capacitate. Dar În numai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exercita puterea. Era o moștenire a deceniilor interbelice: sindicatele militante sau politice nu și-au revenit niciodată pe deplin după impactul crizei economice și al represiunii fasciste. În schimbul noului lor statut respectabil de parteneri naționali de negociere, reprezentanții sindicatelor au preferat adesea, de-a lungul anilor ’50 și la Începutul anilor ’60, să colaboreze cu patronii În loc să exploateze conflictele de muncă În avantajul lor imediat. În 1955, când primul acord de productivitate din Franța a fost Încheiat Între reprezentanții muncitorilor și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu mașina. Între 1948 și 1962, În capitala congestionată a Marii Britanii, numărul total de pasageri Înregistrați de regia de transport În autobuze, tramvaie, troleibuze și metrou a scăzut de la 3.955 de milioane de persoane anual la 2.485: oamenii preferau să folosească mașina personală. În ciuda stării evident deficitare a drumurilor europene - În afara Germaniei, nici o rețea națională de drumuri nu fusese adusă la zi de la sfârșitul anilor ’20 -, indivizii (mai cu seamă familiile) foloseau din ce În ce mai mult mașinile pentru a călători după
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
individual și mai ales de faptul că tot mai mulți salariați beneficiau de concedii cu plată: În 1960, majoritatea angajaților din Europa continentală aveau dreptul legal la două săptămâni de concediu plătit (trei În Norvegia, Suedia, Danemarca și Franța) și preferau să și-l petreacă departe de casă. Voiajul de plăcere devenea turism de masă. Companiile de transport au Înflorit, transformând tradiția excursiei anuale cu autocarul pe litoral (dragă muncitorilor din fabrici și ferme) În servicii comerciale intrași internaționale. Tineri antreprenori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
450 de pelicule. Filmele americane sufereau de dezavantajul limbii, desigur (deși În multe locuri, mai ales Italia, erau pur și simplu dublate en masse În limba locală). și, parțial din acest motiv, publicul de peste o anumită vârstă a continuat să prefere produsul local. Dar copiii lor vedeau lucrurile altfel. Publicul tânăr aprecia din ce În ce mai mult filmele de lung metraj americane - făcute adesea de regizori europeni care fugiseră de Hitler sau Stalin. Criticii contemporani se temeau că, alături de mesajele politice subliminale sau manifeste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
schimbare. Industria textilă, mineritul, construcțiile navale, industria energetică și siderurgică aveau toate nevoie de restructurare și retehnologizare În deceniile de după război; Însă, așa cum au ales să calmeze sindicatele, și nu să atace ineficiența practicilor de muncă, managerii fabricilor britanice au preferat, de asemenea, să opereze Într-un ciclu de subinvestiții, cercetare și dezvoltare limitată, salarii mici și un portofoliu de clienți care se diminua considerabil, În loc să riște un start nou, cu produse noi, pe piețe noi. Soluția nu era simplă. Keynes
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economice severe. Dar acest moment nu sosise Încă. La apogeul statului asistențial european, când aparatul administrativ se bucura Încă de o autoritate vastă și o credibilitate indiscutabilă, se ajunsese la un consens remarcabil. Opinia generală era că statul era de preferat, sub toate aspectele, pieței libere: nu numai pentru a Împărți dreptatea, a apăra teritoriul sau a distribui bunuri și servicii, ci și În elaborarea și aplicarea de strategii pentru coeziune socială, sprijin moral și vitalitate culturală. Ideea că aceste probleme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
succesul capitalismului În Europa postbelică era sinonim cu rolul amplificat al sectorului public. Dar natura implicării statului varia considerabil. În Europa continentală, statul a evitat de regulă naționalizarea industriei (dar nu și pe cea a transportului public sau a comunicațiilor), preferând să exerseze un control indirect, adesea prin agenții teoretic independente (dintre care cea mai mare și mai bine cunoscută e tentaculara IRI italiană - vezi capitolul VIII). Conglomeratele de acest tip serveau nu doar consumatorii și propriii angajați, ci și o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puțin legați de locul, ocupația, nivelul de venit și clasa socială În care se născuseră, așa că nu se mai identificau automat cu mișcările politice și afiliațiile sociale din lumea părinților lor. Generația anilor ’30 se mulțumea acum cu siguranța economică, preferând să renunțe la mobilizare politică și riscurile aferente; generația anilor ’60, mult mai numeroasă, nu cunoștea decât pacea, stabilitatea politică și statul asistențial - pe care le credea În firea lucrurilor. Pe măsură ce influența tot mai mult locul de muncă și bunăstarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În timpul primului sau celui de-al doilea război mondial și rămăseseră de atunci În vigoare. În alte teritorii - Germania, Italia și câteva dintre statele ocupate de acestea -, regulamentele postbelice se situau În prelungirea unor legi fasciste pe care parlamentul democratic preferase să le mențină. În pragul anilor ’70, relativ puține dintre forțele „morale” represive datau dinaintea secolului al XIX-lea (cea mai anacronică instituție fiind, probabil, Biroul Lordului Chamberlain din Marea Britanie, consacrat cenzurii teatrului: posturile de examinator al pieselor și examinator
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi rămas cu dramele istorice „de calitate” de la Începutul anilor ’50, nemții cu romanticele filme Heimat turnate În Pădurea Neagră, iar englezii cu un amestec de filme de război și comedii din ce În ce mai aluzive și mai ușoare. și, oricum, publicul larg prefera În continuare filmele americane de succes. Culmea este că și ideile revoluționare ale noului val de cineaști francezi s-au născut tot din admirație pentru producțiile americane, În special pentru stilul sobru și auster de film noir de la sfârșitul anilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statului burghez” reprezenta strategia corectă. Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec. Rămâne de discutat de ce marxiștii italieni „neoficiali” au preferat această cale. Partidul Comunist Italian era vulnerabil, prin strategia sa etern subtilă și flexibilă, la acuzația că lucrează În „sistem” și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În cuvintele criticilor săi, „obiectiv reacționar”. Iar sistemul politic italian
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
concepție asociată până atunci cu extrema dreaptă 21. Nu e de mirare, așadar, că În ciuda resentimentelor față de „generația Auschwitz”, tinerii germani din anii ’60 nu erau foarte preocupați de Holocaust. Ca și părinții lor, ei erau jenați de „chestiunea evreiască”. Preferau să solicite cursuri universitare despre Faschismustheorie, ocultând dimensiunea rasistă a nazismului și subliniind mai degrabă legăturile sale cu producția capitalistă și puterea imperială - care făceau legătura cu Bonn și Washington. Adevăratul „aparat represiv de stat” erau lacheii imperiali de la Bonn
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunități substanțiale În Polonia și (mai ales) Ungaria, dar cei mai mulți dintre membrii acestora nu erau practicanți și, de obicei, nu se considerau deloc evrei. Unii dintre cei născuți după război nici nu știau că sunt evrei - din prudență, părinții lor preferau să-și facă uitată originea 8. Mai ales În Polonia, numeroșii comuniști evrei - unii cu funcții de partid, alții activând În universități sau având profesii liberale - erau indiferenți față de propria origine, iar unii, suficient de naivi Încât să creadă că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Acțiune a fost abandonată. Mulți lideri sovietici favorizau impunerea la Praga a unei dictaturi militare. Era nu numai preferința lui Andropov și șelest, dar și - fapt grăitor - a est-germanului Walter Ulbricht, bulgarului Todor Jivkov și polonezului Gomu³ka. Dar Brejnev a preferat să-l mai lase pe Dubček În funcție câteva luni, să continue federalizarea țării (pentru a-i separa pe slovaci, a căror doleanță principală era satisfăcută, de cehi, care erau mai radicali) și să vadă ce se Întâmplă - menținând trupele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se temea că posesorii străini de valută americană (inclusiv băncile centrale europene) vor Încerca să schimbe dolarii pe aur, epuizând rezervele americane 1. Decizia de a lăsa cursul dolarului să fluctueze nu era irațională din punct de vdere economic. După ce preferaseră să ducă un costisitor război de uzură de cealaltă parte a globului, suportându-l din Împrumuturi, Statele Unite nu puteau, evident, să mențină la infinit dolarul la un curs fix, tot mai supraevaluat. Gestul americanilor a fost totuși un șoc. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe care o moșteniseră În Ulster, unde majoritatea protestantă Îi domina pe catolicii locali prin „aranjamente” la circumscripțiile electorale, clientelism politic, presiuni sectare asupra angajaților și monopolul slujbelor În domeniile-cheie: administrația, justiția și, mai ales, poliția. Politicienii din restul Marii Britanii preferau să ignore aceste lucruri. Partidul Conservator obținea prin aripa „unionistă” (născută din campania de secol al XIX-lea pentru a menține Irlanda alipită Regatului Unit) un număr decisiv de fotolii parlamentare; de aceea, el era În mod declarat pentru statu-quo
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru a Înlocui generația precedentă. În Marea Britanie, rata anuală a nașterii a scăzut În cele trei decenii de după 1960 de la 2,71 la 1,84 copii pentru fiecare mamă, iar În Franța, de la 2,73 la 1,73. Femeile măritate preferau din ce În ce mai mult să aibă un singur copil sau nici unul - iar procentul ar fi fost și mai scăzut fără nașterile extramaritale: spre sfârșitul anilor ’80, procentul acestora din totalul anual era de 24% În Austria, 28% În Marea Britanie, 29% În Franța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numai 18% din populația adultă avea drept de vot. În absența unei opoziții interne, Salazar nu a Întâmpinat decât rezistența armatei, unica instituție independentă a țării. Forțele armate portugheze erau prost plătite - decât să risipească puținele resurse pe salarii, Salazar prefera să-i Încurajeze pe ofițerii săraci să se Însoare cu fete de burghezi Înstăriți. Dar până În 1961, regimul s-a putut baza pe loialitatea lor pasivă, În ciuda a două tentative de puci (În 1947 și 1958) dejucate cu ușurință. Tinerii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stil austro-scandinav sau german - o „politică a prețurilor și veniturilor”, cum i se spunea În țară, de un minimalism empiric caracteristic. Au eșuat. Partidul Laburist nu a izbutit să facă ordine În industrie fiindcă sponsorii săi din sindicatele de profil preferau confruntările directe În uzină În stilul secolului al XIX-lea (pe care aveau toate șansele să le câștige) contractelor negociate În Downing Street (care Îi legau de mâini și de picioare pe mai mulți ani). Conservatorii, Îndeosebi guvernul lui Edward
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai mult pe o coterie de amici și consilieri decât pe tradiționalul corp de elită al administrației civile. Pe aceștia, ca și pe omologii lor din sistemul educativ și judiciar, Margaret Thatcher Îi suspecta instinctiv (și nu se Înșela) că preferă vechiul paternalism subvenționat de stat. Potrivit convențiilor complexe ale politicii britanice preocupate de social, Margaret Thatcher - răsărită dintr-un mediu mic-burghez și cu o slăbiciune pentru nouveaux riches din mediul de afaceri - nu era pe placul venerabilei elite conducătoare a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aceasta Însemna să evite cu orice preț „clasa”, o categorie socială arhaică, Înlocuită În jargonul noilor laburiști de „rasă” sau „gen”). Ca și Margaret Thatcher, Blair nu a Îngăduit descentralizarea deciziei sau opoziția internă. La fel ca și ea, a preferat să se Înconjoare cu oameni de afaceri din sectorul privat 8. și, deși noii laburiști rămâneau vag dedicați „societății”, grupul lui Blair era la fel de alergic la „stat” ca și thatcheriții cei mai fanatici. Tocmai aceasta este măsura realizărilor doamnei Thatcher
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost Însă disciplina simpatizanților stângii (care În turul al doilea s-au solidarizat În jurul lui Mitterrand În loc să se abțină din Încăpățânare sectară) și opiniile Împărțite În sânul dreptei. Dintre cei care votaseră pentru Chirac În primul tur, 16% au preferat să voteze În al doilea tur cu Mitterrand decât să-l realeagă pe președintele În exercițiu Giscard d’Estaing, un om detestat de suporterii gaulliști ai lui Chirac. Fără dezbinarea dreptei, nu ar fi existat un președinte Mitterrand, un triumf
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]