5,949 matches
-
știi, e numai mirajul a ceea ce aș fi fost eu dacă trăiam, deci înșelarea ideii.” Și mă sărută iar, prelung, ne rostogolirăm pe canapeaua cuprinsă la dunga dintre înserare și noapte, în fascicolul palid al luminii stinghere a becului abia aprins al felinarului din stradă, aflat în dreptul ferestrei. - „Cum e dincolo, Keti?” întrebai fără teamă. Ea deschise ochii mari: „Nu e adevărat, nu există moarte, decât pentru neștiutori ca tine, sau ca noi amândoi altădată, așa numim noi toți momentul în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
judecător! Și peste o jumătate de oră amestecai, amestecarăm timpii, îngenunchind pe rând la cele două morminte, cel de-al doilea al lui Lung, din întâmplare apropiate. Și toți patru, în preamurgul din Vinerea Mare a acelui an, părurăm patru lumânări aprinse, flăcările noastre pâlpâind invizibile, simțindu-le numai căldura, în timp ce ochii Mariei Lung se pironiră spre crucea fostului ei soț; își duse mâna dreaptă la gură, în timp ce crucea se mărea și îndepărta spre zare cu inscripția fenomenală „INRI” și dedesubt: „Alexandru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
forțe armate pentru a recuceri o parte din Tibet, pe care îl considera teritoriu chinez. Premierul Nehru anunța, în cadrul mitingului, că a început războiul dintre China și India și arăta că India va răspunde pe măsură, ceea ce explica reacția deosebit de aprinsă a indienilor. Cei care părăsiseră incinta Fortului Roșu erau ambasadorul chinez și traducătorul acestuia, probabil și ei surprinși de declanșarea războiului. Este limpede că dacă ar fi știut de război, nu ar mai fi venit la miting. Evident că odată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
că în aer plutea pericolul primului război nuclear din istorie? Cu ochii ațintiți la partea de jos, nu puteam, de la mare distanță, decât să-mi dau seama că, din când în când, în loja de lângă scenă avea loc o discuție aprinsă, care era remarcată chiar și de asistența dimprejur. Rezultatele, cel puțin pentru noi, s-au văzut însă mai târziu. Se pare că pacea lumii a rămas biruitoare din cauza intransigenței președintelui american și a fratelui său, a activității mai lucide a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
se întorcea în loc, și foarte grăbit ocolea și intra pe ușa de dindos. Nevasta sosea și ea după o clipă, de la treburile gospodăriei. Îl întreba: Da’ ce vii dumneata așa de grăbit și de aprins? Da’ nu vin grăbit, nici aprins... rânjea el în barba-i deasă. Așa vine omul la casa lui. Unde-ai fost? —Cine? Eu? întreba ea cu mirare și începea să râdă. Am fost și eu cu treburile gospodăriei. Foarte bine, foarte bine! mormăia el și prindea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și vânătorul. După ce au urcat culmea și au prins a coborî spre casă, domnul Ionaș Popa a deschis lampa electrică. Aici, în Prelunci, nu era deloc ceață; locul părea mai uscat și mai puțin rece. Ușile se aflau deschise; luminile aprinse; un foc mare juca pe vatră, în odaia oaspeților. Bezarbarză ieși în jocul acela de lumini auzind pași, și strigă spre întunericul pădurii, îngroșându-și glasul: —Care-i acolo? Noi suntem, răspunse Culi. Ascultă, Onule; răspunde repede. Auzi tu? — Aud
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de pânză rară. S-o puneți pe o leasă, sus, ca s-o sufle boarea. Acolo nu vă pasă; îi înjurați și le dați cu tifla. Așa am făcut noi polog. Intri în el dumneata c-un capăt de stuf aprins, ca să vezi goangele ce s-au furișat odată cu dumneata, și le strivești cu degetul. Strivești una, strivești cinci; gata. Pui mânile sub cap și te gândești. Te fură somnul; dormi bună odihnă: iată, se face ziuă, e răcoare pe baltă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
meu, pentru că nu aveam unde altundeva să mă duc. Lângă trepte, în timp ce mai pierdeam câteva secunde să-mi caut cheile în geantă, cineva a zbierat: —Dulceață. Așteaptă. Era Ornesto, vecinul de sus, mergând pe stradă într-un costum fistichiu roșu aprins. La naiba. M-a prins din urmă și mi-a spus pe un ton acuzator: —Te tot sun. Ți-am lăsat cam opt trilioane de mesaje. —Știu, Ornesto, îmi pare rău, nu prea sunt în apele mele... —Auuu! Uită-te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
avut un an teribil de stresant în loc de trei luni. Dar a meritat. Într-o zi însorită, senină și vântoasă, într-o biserică așezată pe un deal, eu și Aidan ne-am căsătorit. Ieșiseră narcisele galbene, în pâlcuri de un galben aprins, legănându-se în briza zburdalnică. Eram înconjurați de câmpuri verzi de primăvară și marea înspumată strălucea în zare. În pozele de la ieșirea din biserică, vezi bărbați cu pantofi lustruiți și femei în rochii pastelate care zâmbesc. Arătăm cu toții frumoși și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
trecut destul timp ca să vină seara de vineri. Dar de-abia am intrat în casă și am lăsat cheile din mână că am și văzut, ca un obiect incriminator, menit să te facă să te simți vinovat, luminița de la robot aprinsă. La naiba. Cât de grav era? Câte mesaje? Am rămas pe poziție în locul unde mă aflam și m-am aplecat de mijloc să văd: trei mesaje. M-am uitat la fața prietenoasă a lui Dogly și am spus: — Pariez că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
celălalt cu o expresie de „Îți vine să crezi?“, și el a spus: —Iubito, ești bine? Da, dar tu? —Mda. Dar vocea lui suna ciudat, parcă înecată. Pe cămașa lui și pe cravată era o pată de sânge lipicios, roșu aprins și am fost necăjită pentru că era o cravată așa de frumoasă, una din preferatele lui. Să nu-ți faci griji pentru cravată, am zis. O să-ți luăm alta. — Te doare ceva? a întrebat. — Nu. În acel moment, nu simțeam nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
lăsat să-ți folosesc toaleta, Tessie. Ești o adevărată creștină. (Persoanelor în vârstă le place să le spui că sunt buni creștini.) Eu: Ești precum Sfântul Pavel pe drumul spre Damasc care L-a ajutat pe Mântuitor să stingă rugul aprins înainte ca Scriptura să se facă scrum. Ea: N-a fost nici un deranj. Ia un biscuit să îl ronțăi pe drum. S-a uitat la oferta de biscuiți: Îți plac cei cu cremă de portocale? Eu: Nu. Nimănui nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
strâns că i se albiseră încheieturile. Apoi am văzut că avea fața contorsionată și tot corpul i se încordase și se îndoia. Am fugit la ea, îngrozită. —Crampe ca asta? Nu. A clătinat din cap, cu fața de un roșu aprins. Nici pe departe la fel de dureroase ca asta. Arăta de parcă era pe moarte. Eram cât pe-aici să sun la 911 când spasmul a început să scadă în intensitate. Oh, Doamne, a suspinat, întinsă pe podea. Cred că tocmai am avut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
de seară într-o moschee din apropierea debarcaderului. După ce se lăsase noaptea, se întorsese în tabără și-i chemase pe câțiva dintre aghiotanții săi. Adunarea abia începuse când s-a produs un tumult neobișnuit: sute de cămile purtând încărcături de câlți aprinși, dădeau năvală spre pozițiile otomane, incendiind astfel corturile. Era deja noapte și, profitând de haosul creat, mii de oameni înarmați încercuiră tabăra. În fruntea lor era Tumanbay. Trupele lui cuprindeau soldați, firește, dar mai ales oameni de rând, mateloți, sacagii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
se afla un coif argintiu ce strălucea în soare. Păru să fie un coif roman. Lângă par, printre urmele care se suprapuneau, o pată roșie, lungă se întindea pe zăpada imaculată, dispărând în întunericul pădurii. Sângele acela, de un roșu aprins, fusese vărsat de puțin timp. Valerius duse calul lângă un copac și legă frâul de o creangă, apoi își chemă câinele cu un fluierat. Pas cu pas, urmări dâra aceea sinistră care se pierdea printre copaci. Nu putea să uite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de cai. Zgomotul copitelor trezește forțele ascunse ale Naturii, datorită cărora câmpiile noastre vor fi mănoase. Iar acum... Auzi lătrăturile acelea? Sunt vulpi. După tradiție, la idele lui aprilie sunt prinse cu zecile și li se leagă de cozi torțe aprinse, pentru a se respecta riturile vechi ce apără câmpurile și viile de calamități. Acum vulpile aleargă în arenă... Antonius își ascunse fața în mâini. Revăzu chipul lui Vitellius. Îl revăzu pe Salix, ucis. Îl văzu pe Valerius prins de soldați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
vitellienilor că sunt cu toții niște barbari năpădiți de păduchi. Au ținut-o așa o vreme, apoi a venit primul atac, însă foarte dezordonat. Oamenii lui Caecina erau beți, înaintau descoperiți, ne loveau cu plumbi în formă de ghindă, aruncau sulițe aprinse... Imediat, amfiteatrul de lemn din afara zidurilor a luat foc. Nu m-am alăturat indignării tovarășilor mei, care îl considerau mândria orașului... urăsc arenele! — Dar voi cum răspundeați atacurilor? — Aruncam de sus bețe cu vârful ascuțit, pietre, ghiulele de plumb și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îmblânzitorilor, elefanți care scriau cu trompa cuvinte de preamărire a împăratului în nisipul din arene. Povesti despre luptele mortale dintre animale - urși și bivoli, bivoli și elefanți, elefanți și rinoceri - și despre cele dintre animale și gladiatorii înarmați cu tăciuni aprinși și sulițe de vânătoare, care puteau ucide ursul cu o lovitură de pumn, fugeau din fața tigrilor sărind cu prăjina și ațâțau taurii fluturându-le prin față bucăți de pânză roșie. Povesti despre banchetul oferit gladiatorilor în seara dinaintea jocurilor. Mulți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ucide în arenă? izbucni Valerius încruntat. E o misiune ciudată pentru un medic. — Tu nu-mi asculți cu atenție cuvintele, Valerius. Proculus tăcu o clipă. — Cuvintele pătrund în inimă și îmbogățesc conștiința... Se întinse. În noaptea asta o să lăsăm lampa aprinsă. Valerius adormi în brațele Velundei. Antrenamentul începu în zori, ca în ziua precedentă. Din nou parul, din nou scutul greu care apăsa umărul ce-l durea, din nou jocul cu penele. La prânz, pâine și apă. Apoi, antrenament. Trecură mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de puțină vreme de la Roma. Multe din viile astea sunt ale ei. Titus stătea lângă medic și privea încruntat rana lui Antonius. — Pentru asta e nevoie de fratele tău. Se uită neîncrezător spre medicul care își pusese instrumentele pe tăciunii aprinși. El n-ar folosi fierul înroșit ca să vindece o rană, ci uleiuri, rășini, pomade... — Fratele meu e gladiator, ai uitat? replică Antonius punând jos cupa; se întoarse apoi spre medic: Poți începe. — Încă nu sunt gata, murmură medicul. O să te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
funest. Ploaia se mai domoli, dar tunetele continuau să bubuie, iar fulgerele brăzdau cerul plumburiu; Vitellius privea din palatul său în jos, spre poporul Romei care înțesa străduțele și piețele, sărbătorind Saturnaliile. Potrivit obiceiului, oamenii își dăruiau unul altuia lumânări aprinse și statuete de lut; peste tot mirosea a carne friptă, a vin și tămâie. Peste tot era zarvă mare, fiindcă în acele zile de sărbătoare totul era permis și rolurile se inversau: sclavii își insultau stăpânii, care îi serveau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se salveze. — Buni de nimic! șuieră disprețuitor și ieși din gheretă. Se strădui să nu șchiopăteze, deoarece lumea știa că împăratul era înalt, gras și șchiop. Se amestecă printre oamenii care dăduseră năvală în grădină. Unii dintre ei purtau torțe aprinse, ce străluceau în întuneric. Vitellius se îndreptă grăbit spre ieșire. — El e! strigă un glas puternic. Valerius, aflat în mulțime, îl văzuse pe bărbatul uriaș care își acoperea chipul cu un colț al mantiei negre. — El e! strigă din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-mparatul. Domol, în mijloc se așază, Si sprijinind încet toiagul, Clipind din genele cărunte, Începe-a povești moșneagul. Întreg poporul ia aminte, Ascultă jalnică poveste, Si fusul se opreste-n mâna Înduioșatelor neveste, Moșnegii toți fărâma lacrimi Cu genele tremurătoare, Aprinși, feciorii strâng prăseaua Cuțitului din gingatoare. Atâtea pătimi plâng în glasul Cu vânătorului părinte, Si-atâta dor aprind în inimi De clipă răzbunării sfinte, Bătrânul mag înaltă fruntea, Ce sfânt e graiul gurii sale; Din el va lumină norocul Acestui
APOSTOLUL. In: Apostol fără vârstă by Octavian Goga () [Corola-publishinghouse/Imaginative/304_a_601]
-
nu exista tehnologia necesară. Doamne, puțoiul ăsta bătrân a fost cusut și încopciat într-un laborator de cosmetică. Licăririle știrbe ale protezei din gură se asortează cu strălucirea macabră a plastronului dantelat. Lentilele de contact îi fac ochii verzi și aprinși ca de tigru. Verificați tenul individului - parcă e văruit. Arată groaznic, are bujori în obrăjori. Freza lui „latino“ strălucește, picură vitaminele. Urechile de cauciuc îi sunt tăioase și zemoase. După ce voi fi făcut toți banii pe care trebuie să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
fost pus pe lista neagră.“ Acu’ știi și tu ce poate să discute o turmă de coaie ca alea adunate la Fancy Rat Dar, de regulă, există și un sâmbure de adevăr... Vrei să arunc o întrebare? Am privit fața aprinsă a lui Terry - părul cârlionțat și rărit, jumătate de ureche mușcată, nasul mic. Dinții strâmbi seamănă cu cioburile de sticlă din zidurile de la mahala. Terry face parte din categoria noilor prinți și o face pe geniul feroce. Visul lui curent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]