KorAP: Find »[drukola/base=ochelari & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...110 111 112 ...276 >

6,900 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371

m-am apucat să-i fac curte acelei femei venite singură la petrecerea prietenului meu. Întrebam dacă ați făcut și vreun tort, răspunse ea. — Și dacă ni-l mai dați, am completat-o, retrăgându-mă la locul meu. Fata cu ochelari s-a ridicat și s-a dus în bucătărie. Prietenul a venit lângă mine și m-a prins de umeri. Nu ești cuminte deloc. — Ce-am făcut? — Complotezi împotriva noastră. Se poate? N-avea cum să fie gelos. Probabil îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
greu mai ești, dom’le. Rupi omul! A ieșit fără să mai aștepte s-o urmez. Pășea legănat, fără nimic ademenitor, așa cum se-ntorc gospodinele de la piață cu sacoșele burdușite. M-am strecurat la locul meu, lângă ea. Fata cu ochelari adusese tortul. Îl tăiase de-acum în felii. Veturia le împărțea în farfurioare mici, albastre. 2tc "2" Dimineață moinoasă de toamnă. Singur în sala de lectură a Bibliotecii. S-a anunțat curânda întrerupere a luminii. Probabil nu voi mai vedea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
lipsește Vânătoru. Probabil încă nu și-a terminat consumația la plăcintăria de pe colț. În rest, toți la datorie. La masa mea, lângă fereastra dinspre Bulevard, chiar sub cuierul-pom, două figuri noi. Își șoptesc rând pe rând ceva la ureche. Poartă ochelari groși, negri, cu lentile bombate. Au în față un morman de mici și un castron cu gogonele. Ezit să mă apropii. Micii nu-mi fac bine atât de devreme. Tot ce îmi trebuie este o bere gulerată, pe nerăsuflate, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
bani am. Un autograf (dedicație) pentru mine nu înseamnă nimic. Un târg, doar, ca în bazarurile Orientului... Mi-e somn doar. Poate din frică, din lașitate. Dar iarăși, de aici, începe „truda cuvântului“. Și am uitat să-mi iau și ochelarii de acasă, așa că nici nu pot citi ce-aș fi vrut în dimineața aceasta. Ora 12.00. A venit, totuși. Schimb de dedicații. Îmi dă și el una pe o carte de versuri a unei foste bibliotecare. Elogii de la mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
uita sau de a amâna. Sala de lectură mare, impunătoare, cu mese comode, scaune bătrânești. Rafturile de cărți, pe două niveluri, înalte, dulapuri spațioase. Un grilaj de lemn, cu coloane sculptate, înconjoară rafturile. Liniște, câțiva studenți, majoritatea fete. Plăpânde, cu ochelari. Tipuri de tocilare suave, cu chipuri pale. În lumina încețoșată a dimineții par un fel de gladiole străvezii, aplecate duios peste pagini de carte. Mă plimb printre rânduri, cu pas târșit. Mă doare piciorul drept. Mi se umflă, se dezumflă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
citește concentrată, zâmbește din când în când. Ce-ar putea-o amuza din desenele acestea țipătoare? În stradă, trec mașini cu girofare țipând. Un polițist strigă ceva în difuzor. Trece președintele la serviciu. Bibliotecara, figură suptă și ea, tot cu ochelari, se joacă la nelipsitul calculator. Aș vrea să trec prin spatele ei să observ ce urmărește atât de concentrată. Mi se pare o impolitețe. La masa din fața mea, față în față, o fată și un băiat își trimit bilețele. Ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Mi se pare o impolitețe. La masa din fața mea, față în față, o fată și un băiat își trimit bilețele. Ea zâmbește urmărind cum el descifrează mesajul. Se joacă, răsucind-o leneș, cu o șuviță de păr. Are și ea ochelari, firavă și ușor tristă. Schimbam și eu astfel de bilețele cu Ester, când ne pomeneam față în față la lunga masă a sălii de lectură. Încercasem să-i scriu și Liei, dar ea le rupea fără să le citească. Îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
buricul dezgolit. Se poartă ostentativ buricul dezgolit. În câțiva ani se vor dezgoli și celelalte. Aproape în capătul celălalt al sălii, o blondă în tricou negru, cu pieptul descoperit, privește spre mine. O zăresc când ridic ochii de pe foaie. Din cauza ochelarilor nu-i pot zări chipul. Îmi scot ochelarii și o văd bine. Luminoasă, blondul părului pare aur în umbra încăperii. O privesc stăruitor, mă privește și ea indiferentă. De la distanța meselor, privirile noastre se întrepătrund ca un joc. Știe că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
câțiva ani se vor dezgoli și celelalte. Aproape în capătul celălalt al sălii, o blondă în tricou negru, cu pieptul descoperit, privește spre mine. O zăresc când ridic ochii de pe foaie. Din cauza ochelarilor nu-i pot zări chipul. Îmi scot ochelarii și o văd bine. Luminoasă, blondul părului pare aur în umbra încăperii. O privesc stăruitor, mă privește și ea indiferentă. De la distanța meselor, privirile noastre se întrepătrund ca un joc. Știe că o privesc și, la fel de bine, știe că puțin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
spre a mă trezi iarăși în text. Undeva, departe, în stânga mea, la poalele unei sălcii cu mlădițele revărsate peste un ochi de apă, un bărbat, bătrân părea, cânta din muzicuță. Era singur, nu-mi dădeam seama ce făcea acolo. Avea ochelari negri, de orb. Bastonul alb al nenorocirii sale și-l atârnase de un braț al salciei. Cânta melodii pe care mi se părea că le știu de demult, tânguitoare și totuși zglobii în felul neobișnuit al bărbatului aceluia de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
cu un costum de arnăut, ne-a condus la un separeu discret. O canapea, pe care popa se tolănise răsuflând zgomotos, și două scaune de-o parte și de alta a mesei. Popa se rotunjise mult, își răsese barba, purta ochelari fini de aur, un ceas masiv tot de aur, cu un lănțug gros, și el de aur masiv, la buzunarul jiletcii. Avea un aer de fermier prosper ieșit cu văcuța în oraș. La cafele și-a descărcat sufletul. Până atunci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
fără povară. Va urmări naratorul de peste timp cum la un moment dat femeia aceea doar întoarce amuzată capul, se trage puțin spre dulapul cu pantofi de lângă ușă, lăsând să se strecoare pe lângă ea un bătrân într-un fulgarin alb, cu ochelari negri de orb, cu mâna întinsă în care ține un toiag alb, despicând aerul, pipăindu-și înaintarea, ducându-se spre bucătărie. Va asculta cum orbul discută ceva cu o femeie, poate chiar cu Veturia sau cu ochelarista pirpirie care tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
cu rând, în dusul molcom al tramvaiului. Și am scris-o. Citind-o acum, în nepăsarea clipelor de acum, și ele albe, nesfârșit de albe și fără de gând, simt cum se luminează parcă și noaptea aceea de demult. Fata cu ochelari încă șovăie cu tortul ei în mână. Dar acum o văd intrând. Ducându-se, parcă dezorientată, într-o direcție aiurea, apoi revenindu-și, găsind în cele din urmă drumul bun, adevărat, așezând tortul pe masă, în timp ce femeia aceea de lângă mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
imensă cu apă. Provizia strategică de apă caldă pentru vreo urgență, o eventuală baie. Apa caldă e raționalizată. Se dă abia peste două zile. Gazele iată că merg. Și lumina nu s-a stins decât de două ori. Fata cu ochelari va intra în bucătărie. Va ține o farfurioară cu o felie de tort. — Nu gustați, totuși? Eu l-am făcut. Voi lua farfurioara. O voi așeza pe bufet. Nu prea mănânc dulciuri. — Vă îngrășați? Nu-mi plac dulciurile. Se spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Se dusese acasă. Era ziua nevesti-sii. Stătea peste drum și a vrut și el să fie puțin cu ea la petrecere. Îmi va vorbi, privind peretele de beton din dreptul ferestrei. Apoi se va întoarce lângă mine. Își va scoate ochelarii. Îi va lăsa pe masă. Își va șterge ochii cu mâneca puloverului. — Am chemat-o pe o soră de la doi, de la terminați. Nu a vrut să vină. Mi-a spus doar „fă ce știi să nu mai urle sirena aia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
mai învălui lumina aceea de asfințit venind de la becul de pe holișor. În lucirea dură a neoanelor din bucătărie o voi vedea, abia acum, parcă pentru prima dată. Obosită, tristă, fără vreun licăr. Încearcă doar să zâmbească, urmărind cum fata cu ochelari, încinsă, începuse să mă mângâie pe chelie, șoptindu-mi că mă așteptase toată seara. „Și când ți-am adus sarmalele“, gemea ea dusă, „mai să mă prăbușesc în brațele tale, pe genunchii tăi, de față cu toți ăia. E un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
acum și spre mine, dinspre răzarea unei dimineți care n-aș fi vrut să mă mai atingă, să-mi aducă Luminarea ostoirii. Apoi mă voi duce și voi închide ușa în urma ei. Întorcându-mă, voi privi în bucătărie. Fata cu ochelari se așezase pe scaun și mânca din felia de tort pe care mi-o adusese. Nu mă va observa. Voi trece în sufragerie și mă voi așeza pe scaunul meu, la capătul canapelei pe care pernele încă mai erau răsturnate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662

somități, căreia toată asistență i se adresa cu „excelență” și chiar cu „maestre”. „Prin urmare”, Își spuse Oliver, „vreți să mă duceți din nou cu zăhărelul...” „Unde s-a mai văzut”, spuse Înalta somitate, tot apropiindu-și și Îndepărtându-și ochelarii de pieptul nemișcat al masterandului, „ca un copac care țintește să se transforme Într-o pasăre să fie Îmbrăcat În pijamale?!” Oliver Își mișcă barba alcătuită din frunziș. Dacă pe ramurile ce reprezentau picioarele și brațele frunza era verde, cea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
ei aborda o atitudine destul de rezervată...Noimann privea În stânga sa: picioarele lungi ale Mathildei se Întindeau În pat ca niște șine de tren ce se pierdeau În depărtare... Uneori șuiera și o locomotivă nevăzută și el Înainta În urma ei, purtând ochelari de soare, costumul alb, de mire, și un buchet de trandafiri În brațe; nu ajungea Însă niciodată la destinația finală... Alții Însă, Îmbrăcați ca vai de ei, sărind din traversă În traversă sau luând-o de-a dreptul peste câmp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
de genunchi, Îl privea cu oareșicare superioritate. „Face, probabil, aluzie”, Își spuse el, „la faptul că am fost ținut atâta timp cu capul sub papuc... Și pe bună dreptate.” „Doriți cumva”, Întrebă Noimann, „un pic de coniac?” Piciorul Își Îndreptă ochelarii pe nas și zâmbi zeflemitor din colțul gurii. „Pare să fi trecut prin multe”, Își spuse Noimann. „Pe ăsta nu-l duci cu zăhărelul”, conchise el. Medicului Îi trecu prin cap că apariția piciorului ar putea să fie legată tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
țanțoș de la masă și, urmat de câțiva comeseni, urcase treptele, ieșind pe Lăpușneanu. De aici, bombându-și pieptul, pornise cu bărbia avântată În sus spre Piața Unirii. Ajuns În dreptul monumentului, Noimann Își agățase de el cravata (era, de altfel, În afară de ochelarii de soare, singurul obiect de vestimentație pe care-l avea asupra sa) și se aruncă În arteziană. Probabil memoria Îi juca totuși feste, amestecând două locuri Într-unul. Medicul nu credea că ajunsese În Piața Unirii, ci se scăldase În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
aveți nevoie de o cantitate atât de mare?”. „Ei”, zice bătrânelul, „mâine seară sosește un autocar cu basarabence și, știți, profit și eu de ocazie...” Peste două zile, același bătrânel, aceeași farmacistă. Stau față În față și se privesc printre ochelari. „Cu ce vă putem fi de folos?” Întreabă doamna În halatul alb. „V-aș ruga să-mi dați un tub de vaselină pentru mâini...” „Dar ce-ați pățit?” Întreabă femeia. „Știți, am avut ghinion”, zice bătrânelul, „autocarul s-a răsturnat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
mâini și de picioare lungi, ca de păianjen... În jurul brațelor se rotesc ca niște astre Îndepărtate cei doi sâni. Picioarele Înaintează, lunecând, prin aer. În urma lor se-nfoaie-n zare un evantai de sutiene și bikini... În costum alb și ochelarii fumurii, Noimann Înaintează pe stradă. Mișcând din gambe, picioarele Mathildei Îl ademenesc să meargă pe calea ce duce spre pierzanie. Umbra sa lunecă pe lângă case clădite din cărămizi lichide. Pereți se odulează. Acoperișurile lunecă Într-o parte. Trotuarele pleoscăie ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
Piața Unirii. Fața lui e ca o coală de hârtie ce se Învârte În fața unei rigole pline de mucuri de țigări. Noimann e lichid, dar și solid. O parte din el curge, o parte calcă liniștit pe stradă... Mathilda, Mathilda... Ochelarii Îi acoperă cearcănele grele. Pungile ce atârnă la ochi. Noimann privește rătăcit În sus. La ferestre apar oameni-mâini și oameni-degete. Se aplecă peste balustrade, Îl ating cu vârful degetelor. Se prăpădesc de râs. Copacii se apleacă peste fața lui. Îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
Noimann privește rătăcit În sus. La ferestre apar oameni-mâini și oameni-degete. Se aplecă peste balustrade, Îl ating cu vârful degetelor. Se prăpădesc de râs. Copacii se apleacă peste fața lui. Îl privesc nedumeriți. Din scorburile lor ies melci. Privind prin ochelarii fumurii, medicul ignoră aceste zgomote menite să-l abată de la gândurile lui. Piciorul merge Înainte cu urechile ciulite, ridicând cracul pantalonilor În dreptul fiecărei porți, al fiecărui grilaj nou. Ochelarii lui Noimann nu pierd din vedere nici ceea ce petrece jos, nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]