KorAP: Find »[drukola/base=poetic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...110 111 112 ...873 >

21,807 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

de artă autentică nu este autofania autorului, ci epifania unei voci care te-a ales. O altă formă a justiției poetice constă în recunoașterea a posteriori a valorii unei opere, ignorată de contemporaneitate, fie în perspectiva timpului. Ca atare, justiție poetică i s-a făcut lui Jan Vermeer după ce a fost uitat două secole în patria sa, precum și lui Shakespeare uitat și el aproape două secole de englezi, pentru a fi redat conștiinței spirituale europene de Voltaire și romantismul german. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
două secole în patria sa, precum și lui Shakespeare uitat și el aproape două secole de englezi, pentru a fi redat conștiinței spirituale europene de Voltaire și romantismul german. În ambele cazuri timpul a reparat injustiția prin revelația unor vizionari. * Justiția poetică înalță omul spre inefabil, neantul spre existență, existența spre eternul reînceput. Fără poezie, viața este o planetă fără soare, o pasăre fără aripi, un limbaj interjecțional fără înțeles. Poezia este adevărata înțelepciune. Este înțelepciunea de a trăi în idealitatea care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare, poezia este suflu, fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția ei. Restul e literatură. Poetul este justițiarul axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică este o etică neiertătoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică este o etică neiertătoare. Ce rezistă dintr-un poem supus probei de foc a justiției poetice ? Ea condamnă la dezgust și uitare tot ceea ce Eminescu numește "mlaștină" și "bâiguit nărod". Justiția poetică, reduce la neant inducerea în derizoriu a poeziei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică este o etică neiertătoare. Ce rezistă dintr-un poem supus probei de foc a justiției poetice ? Ea condamnă la dezgust și uitare tot ceea ce Eminescu numește "mlaștină" și "bâiguit nărod". Justiția poetică, reduce la neant inducerea în derizoriu a poeziei fie că este vorba de eliminarea calității de cânt, transformarea într-un prozaism deșirat pe verticală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică este o etică neiertătoare. Ce rezistă dintr-un poem supus probei de foc a justiției poetice ? Ea condamnă la dezgust și uitare tot ceea ce Eminescu numește "mlaștină" și "bâiguit nărod". Justiția poetică, reduce la neant inducerea în derizoriu a poeziei fie că este vorba de eliminarea calității de cânt, transformarea într-un prozaism deșirat pe verticală, fie mai ales sancționează macularea de orice fel. Mai bine spus, este vorba de o producție

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
verticală, fie mai ales sancționează macularea de orice fel. Mai bine spus, este vorba de o producție patologică, astfel că se elimină prin ea însăși. Poezia este un templu, nu o cârciumă, nu un lupanar. Esențiala unitate a lumii este poetică Giordano Bruno afirmă că totul se află în tot, în unitatea divinului. Totul este prezent în fiecare lucru, prin interconexiuni universale. Tot ce faci și gândești se răsfrânge asupra întregului univers și asupra ta însuți. Realitatea este ceea ce faci sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
că totul se află în tot, în unitatea divinului. Totul este prezent în fiecare lucru, prin interconexiuni universale. Tot ce faci și gândești se răsfrânge asupra întregului univers și asupra ta însuți. Realitatea este ceea ce faci sau creezi. Or justiția poetică ne conferă conștiința comuniunii, a continuumului, a întrepătrunderii universale. "Toate particule din unitatea divină, din Dumnezeu; nu Dumnezeu este în toate, ci Totul este în Totul, fiecare este în fiecare, unele în celelalte". Filozofii care au găsit Unitatea, au aflat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
nu este nimic. Cine nu înțelege unitatea, nu înțelege nimic. Universul este în fiecare lucru. Este un unic creator continuum. Este oare atât de utopic să credem cu Nietzsche că energiile concertate ale unei omeniri viețuind la unison în patos poetic ar reuși să instaureze în sfârșit prezentul absolut eternitatea ? Energia, de o calitate superioară, dezvoltată de actul poetic fie artistic, fie al transformării unei secvențe de viață într-un poem viu, nu ar putea fi captată într-o zi așa cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
creator continuum. Este oare atât de utopic să credem cu Nietzsche că energiile concertate ale unei omeniri viețuind la unison în patos poetic ar reuși să instaureze în sfârșit prezentul absolut eternitatea ? Energia, de o calitate superioară, dezvoltată de actul poetic fie artistic, fie al transformării unei secvențe de viață într-un poem viu, nu ar putea fi captată într-o zi așa cum se captează undele hertziene, și reutiliza pentru o finalitate, de asemenea superioară ? Știm noi dacă, în realitate, această

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
realitate, această energie nu se pierde ci, după un mecanism necunoscut, este captată și se află la originea unor acte cosmice ? Marile destine creatoare nu se vor fi hrănind cu o astfel de energie ? Nu ea creează geniile ? Căci justiția poetică este același lucru cu justiția spirituală. Poezie și hazard Nu există hazard. Cum nu există nici predestinare. În univers nimic nu este întâmplător, insolit, irațional. Ci toate evenimentele, fenomenele, faptele, tot ceea ce are loc punctual într-un anumit loc din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de a recrea la un mai înalt nivel lumea. Este o necesitate sacră, unul din cele mai miraculoase fenomene ale Naturii implicând energii cosmice, pentru că orice creație autentică are loc, se justifică în ordinea cosmică. * Să urmărim în unele creații poetice logica viziunilor la diferite momente ale evoluției culturii și la diferite popoare. În problema morții, deși la egipteni domina optimismul conform căruia moartea este întoarcerea acasă în câmpiile Hialou, ale fericirii și "cunoașterii tainei dinapoia tuturor tainelor", în puternic contrast

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
închipuie filozofia ta, Horațio." Nu este o întâmplare că Divina Comedia a fost scrisă la Florența și la acea dată. Era necesar ca 1200 de ani de creștinism pasionat, efervescent, uneori confuz, să-și afle la un moment dat întruchiparea poetică de mare artă și elevație. Și a aflat-o în terținele (sacra Treime) lui Dante, în citadela italiană a celei mai înalte culturi în acea vreme, cu genii unice Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Petrarca, Marsillio Ficino etc. o operă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială; ca atare, așa cum s-a observat, tragedia goetheană marchează, începutul decăderii spirituale a Europei. Și iată că, nu prin hazard, ci dincolo de Watteau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
și nerușinată care își bate joc de filozofie" (Jean Domenach). Molima permisivității nezăgăzuite antietică și antirațională în cultură și în viața de fiecare zi. Poezia este o necesitate cosmică pentru om. Necesitate sacră. Reamintim cuvântul definitiv al lui Hölderlin "numai poetic merită omul să trăiască pe pământ". În rest nu trăiește, este viețuit de toate stihiile antispirituale, antiumane, antiviață ale infernului modern și postmodern care a proclamat bezmetic lupta furibundă împotriva tuturor valorilor, inclusiv împotriva noțiunii de om. Nu știm cât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
al sublimității viziunii vechiului Egipt. Pindar afirma că sensul omului nu este de a încerca zădarnic să devină zeu ci, prin frumoase înfăptuiri, să se afle mereu în acord cu natura. Să sfințim viața umană prin instituirea de prezenturi eterne poetice, pentru că există o "vecie a vremii". Sensul cuvintelor în poezie este de a rosti adevărul uman, de a însămânța strălucire, și astfel "bucuria și slava dau în flăcări". Sensul suprem al omului: Crește asemenea pomului tânăr, liberă, virtutea,/ În curăția

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
simțuri darurile naturii, ale prieteniei și ale dragostei și, prin aceasta, de a dobândi dincolo un sens nou care ne va face să ne confundăm, să ne absorbim în Iubirea Eternă Hölderlin află catharsisul tragismului existenței prin lauda vieții transfigurată poetic, a vieții care este o moarte conștientă de sine, așa cum afirmă în finalul poemului În albastru adorabil, referindu-se la cumplitele suferințe îndurate prin ce nedrept destin ? de Oedip: "A trăi este o moarte, iar moartea este ea însăși o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
neștiute motive". Heidegger crede că Ființa s-a despărțit de om și l-a trimis în lume pentru a da mărturie despre ea, de a o "păstori" mai mult, Ființa se realizează abia în om cu ajutorul Poeziei, incluzând în sfera poeticului toate artele. Pentru Lucian Blaga, sensul cântului este apărarea mistică a tainei, bucuria vieții revenind iubirii transfigurată poetic și mitic. Pentru Eminescu nonsensul suprem este moartea, întrebându-se în Mortua est !: Tu chip zâmbitor trăit-ai anume/ Ca astfel să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a da mărturie despre ea, de a o "păstori" mai mult, Ființa se realizează abia în om cu ajutorul Poeziei, incluzând în sfera poeticului toate artele. Pentru Lucian Blaga, sensul cântului este apărarea mistică a tainei, bucuria vieții revenind iubirii transfigurată poetic și mitic. Pentru Eminescu nonsensul suprem este moartea, întrebându-se în Mortua est !: Tu chip zâmbitor trăit-ai anume/ Ca astfel să mori ?" Au sens e în lume ?" Viața este un joc al morții cu ea însăși, un joc al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
întreabă dacă nu cumva "junghiem ființa pe-altarul omenirii", Eminescu opune pesimismului și revoltei din Mortua est! întrebarea fundamentală: dar dacă viața omenească are o solie pe care noi nu o cunoaștem? Din acest motiv nu suntem datori să binecuvântăm poetic viața? Ca atare, soluția cea mai "înțeleaptă", formulată după îndelungul periplu prin civilizațiile lumii, rând pe rând pradă morții, din postuma Memento mori, este Poezia, chiar dacă este numai o picătură de nemurire: Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemuririi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de măiestria poetului de a-i anula cuvântului ambiguitatea din viața comună și de a-l certifica la un nivel cât mai înalt, în scopul de a ne convinge de această dublă performanță depășirea ambiguității reale și trăinicia "înveșnicirii" creată poetic. Or, a învesti cuvântul, deja ambiguu prin imperfecțiunea cunoașterii umane, cu o nouă ambiguitate, constituie pentru receptivitate un joc periculos. Este a treia diadă antinomică, în care cea ce se amplifică progresiv este absența iar, corespunzător, existența. Peregrinând prin cuvinte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
pare că reîncepe mereu și nu sfârșește niciodată. Dar versul, dacă nu este asemenea zeiței Isis care refuză să-și desfacă vălurile, poate să ne înalțe, și atunci devine sacru. Cuvântul tribului este o iluzie în raport cu adâncul lucrurilor, dar cuvântul poetic este o iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei. Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan și sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia sacrului transmutant. Exemplificator în acest sens e poemul lui Rimbaud, Poveste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
iar spiritul uman este un martor antrenat în vremuirea opusă eternității. Dar schimbarea nu dizolvă totul, pentru că timpul păstrează o rezervă, o aspirație de a se depăși spre durata eternă. Acel prisos de durată cu potențial de veșnicie este trăirea poetică, prin mijlocirea căreia încă în această viață evanescentă omul poate atinge năzuința nobilă, cea a realizării perfecțiunii, adică a contopirii cu "sfânta Natură". Și realizând această unitate, omul consimte la viață. O ambiguitate se află la originea lucrului poetului, afirmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
formulată de fizicianul Ștefan Lupașcu, și reluată de Șerban Nicolescu. Acesta, sub influența ideii lui Heidegger, conform căreia poezia este cea care întemeiază Ființa idee preluată de filozoful din Freiburg de la Hölderlin -, afirmă: "Arma secretă a terțului inclus este cuvântul poetic" cu ajutorul căruia se pot deschide Suprarealitățile virtuale aflate în "vidul plin" al spațiului cuantic. Este o concepție interesantă, a cărei veridicitate hazardată științific se amplifică și se adâncește infinit poetic. Neliniște și catharsis Un vers frumos te-nalță când inima

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de la Hölderlin -, afirmă: "Arma secretă a terțului inclus este cuvântul poetic" cu ajutorul căruia se pot deschide Suprarealitățile virtuale aflate în "vidul plin" al spațiului cuantic. Este o concepție interesantă, a cărei veridicitate hazardată științific se amplifică și se adâncește infinit poetic. Neliniște și catharsis Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea. Hafiz Neliniștea este intrinsecă, structurală, nu doar psihologic, ci ontologic omului. Apare sub două hipostaze: existențială și metafizică. Cea dintâi are cauză moartea, cealaltă misterul, drama cunoașterii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]