3,088 matches
-
mult de un deceniu să impulsioneze învățământul primar românesc. După cum arată și tabelul 15, progresele față de anii '70 ai secolului al XIX-lea sunt de-a dreptul impresionante. Totuși, la sfârșitul primului său mandat (1897-1899), analfabetismul general, cu atât mai pregnant cel rural și femeiesc, era covârșitor. Iată tabloul general al situației literalității în Regat la 1899. Tabel 14. Știința de carte în Regat, după sex și regiune, în 1899 Masculin Feminin Total general de la 7 ani în sus Știu carte
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
secularizantă, de recentrare a identității naționale de pe piedestalul său creștin-ortodox pe fondul dat de trecutul istoric transpare și la Stef. C. Michailescu, inspector general al învățământului primar în următoarea decadă. Nu doar substanța educației morale trebuie să ia accente mai pregnant istorice în detrimentul celor religioase, dar și iconografia sălilor de clasă se cuvine a fi istoricizată. Inspectorul se declară de-a dreptul izbit de constatarea că "maĭ pe toțĭ pĕrețiĭ sălilor [de clasă] ve'ĭ înșirate tablourĭ cu scenariul Vechiuluĭ Testament
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
și liniile de separație ale istoriilor provinciale. Procesul poate fi descris ca unul de naționalizare a trecutului românesc, în urma căruia memoriile regio-centrice ale principatelor au fost omogenizate într-o memorie națională românească. În deceniul al șaselea, și cu atât mai pregnant în cel de-al șaptelea, ale secolului XIX, ulterior reorganizării sistemului de învățământ primar pe baza principiilor de obligativitate, gratuitate și universalitate, literatura didactică a înregistrat o dezvoltare fără precedent. Proliferarea cărților școlare este vizibilă cu atât mai mult în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a trecutului românesc. Formarea statului-națiune în 1859 a adus după sine restructurarea trecutului românesc în conformitate cu o logică naționalistă de periodizare. Tranziția de la logica latinistă la cea naționalistă este reperabilă în evoluția concepției expusă de A.T. Laurian. "Romanomania", atât de pregnantă în Istoria Românilor din 1853, devine serios subțiată în manualul Elemente de istoria Românilor pentru clasele primare (Laurian, 1870), a cărui ediție princeps din 1859 va cunoaște doisprezece noi ediții până în anul 1875 (Murgescu, 1999, p. 242). Două mutații majore
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
înseamnă că pe fundalul acestei consensualități generice nu există o marjă largă de variabilitate. Înfăptuirea statului român unitar a ocazionat o bifurcație a discursului care a radicalizat tendințe existente în epoca precedentă. Pe de o parte, discursul românismului (atât de pregnant în pedagogia bărnuțiană a xenofobiei) s-a prelungit într-o formulă extremistă, formând fundația ideologică a extremei drepte românești. Țâșnind cu aplomb din condeiele poetico-jurnalistice ale unui Nichifor Crainic sau Octavian Goga, discursul identitar al acestora poate fi descris drept
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Transilvaniei de Regatul României. Ceea ce se va condensa în conștiința națională românească drept apexul împlinirii unui destin istoric nu figurează ca piatră unghiulară în zidirea națiunii române, fiind tratată ca parte dintr-o secvență unificatoare. Absența este cu atât mai pregnantă cu cât ziua de 1 decembrie, data adoptării Rezoluției de la Alba Iulia prin care Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească a hotărât unirea cu România, va fi declarată "Ziua națională a României" după căderea regimului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
pe măsură ce statele române intră din ce în ce mai adânc în zodia dominației otomane, a cărei maximă expresia va fi în ceea ce R. David (1937) a numit "Culmea asupririi turcești: Epoca Fanarioților". Din nou, ponderea Transilvaniei este neglijabilă: viziunea regățeană este cu atât mai pregnantă cu cât la sfârșitul manualului este atașat inventarul "Domnilor Țărilor Române" (Petrescu, Ilie și Totoiu, 1935, pp. 393-400), în care sunt listați pe două coloane, în paralel și în ordine cronologică, toți conducătorii Țării Românești și ai Moldovei începând cu
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
substrat-strat-adstrat (daco-romano-slavism). Tendința generică reperabilă în toate aceste mutații poate fi redusă la procesul de relegare a purității originare (teza latinității absolute) pe fondul unei duble evoluții: i) una mai degrabă ideologică, dar informată empiric, ce ține de afirmarea din ce în ce mai pregnantă a factorului autohton în conștiința istorică și simțul identitar românești; ii) o altă evoluție, mai degrabă impusă de rigorile profesionale și normele metodei istorice și lingvistice, de recunoaștere a influenței slave în constituirea specificului românesc. În epoca interbelicului, paradigma sintezei
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
76). După lungi și ezitante legănări, balanța ajunge, în sfârșit, să încline în favoarea autohtonului, formula etnică românească găsindu-și punctul de greutate în componenta dacică. Două concluzii se impun în ceea ce privește chestiunea originii în perioada României Mari: i) afirmarea tot mai pregnantă a slavilor în formula etnogeniei românești; aceasta este corelată cu înrădăcinarea paradigmei sintezei triale substrat-strat-adstrat; ii) afirmarea din ce în ce mai în forță a elementului autohton, pe măsură ce punctul de greutate se deplasează de pe latinitate înspre dacism. În deplină concordanță cu aceste mișcări reconfigurative
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
o făcuse neatârnată și-i dăduse o dinastie" (Giurescu, 1942, p. 115). Dinastia. În secțiunea anterioară am arătat cum, începând cu 1881, în trena evenimentului politic al încoronării lui Carol I ca rege al României neatârnate, se configurează tot mai pregnant suprastructura monarhică a memoriei naționale. Ținând pasul cu succesiunea evenimentelor politice, în special cu Marea Unire din 1918, urmată de încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României reîntregite, ideea monarhică evoluează înspre principiul dinastic. Dinastia devine coloana vertebrală a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
elimine coloratura creștină din cronologia convențională. Originea. În lungul secol al naționalismului românesc, chestiunea fundamentală a originii a suferit o serie de prefaceri succesive. De la latinismul pur izvorât în paradigma Școlii Ardelene, s-a trecut apoi prin afirmarea tot mai pregnantă a factorului autohton, ajungându-se în final către asimilarea slavilor și consolidarea modelului substrat-strat-adstrat. Istoriografia comunistă a operat în cadrul acestei paradigme triale substrat-strat-adstrat, însă a revizuit-o prin două modificări substanțiale: i) antagonizarea daco-romană, realizată prin injectarea istoriei, inclusiv a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
rând, când se discută totuși despre independența politică națională a românilor, aceasta este total corelată "ajutorului rusesc" căruia românii îi datorează ființarea lor politică autonomă. Unitatea. Cadrul naționalist în interiorul căruia s-a articulat memoria românească s-a răsfrânt cel mai pregnant asupra ideii de unitate spirituală și politică a neamului românesc. Reorientarea antinaționalistă antrenată de comunismul incipient a lovit serios în ideea de unitate națională, urmărind să o relege în dosul idealului unității de clasă a proletariatului român. Am arătat mai
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
pentru dreptate socială; voința de unire a românilor, a cărei producere stă sub semnul legilor obiective ale dezvoltării istorice; rolul mișcării muncitorești în crearea României moderne și în special a Partidului în împlinirea destinului social-național. Am văzut cum tot mai pregnant, Partidul și-a asumat sarcina nu doar de avangardă politică a revoluționarismului socialist, ci și rolul de avangardă a reflecției istoriografice, decretând versiunea oficială a trecutului românesc lucrată în Biroul Permanent al CC. Restructurarea memoriei naționale pe coordonate indigene a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
ar fi cea a continuității, a exaltării trecutului glorios ori cea a cultului geniului național exprimat în istorie au o relevanță istorică nemijlocită, fiind dispozitive tematico-discursive de modelare a memoriei naționale într-un cadru protocronist. Celelalte laitmotive, cu accente mai pregnant culturale decât istorice, au contribuit indirect la reformularea memoriei istorice românești pe coordonatele autohtone stabilite de doctrina național-comunismului. Excavarea protocronistă a pionieratelor culturale autohtone din gloriosul trecut național avea să corecteze "conștiința retardatară" generată de "blestematul complex de inferioritate" (Papu
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
toate aceste evenimente liberatoare fiind interpretate într-o vădită cheie naționalistă. Prima în ordine cronologică venită în șirul inaugurat de răscoala lui Horea a fost revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Și aici, caracterul național, al eliberării naționale, este pregnant evidențiat, în contrast cu tradiția marxistă stabilită de Istoria RPR în care accentul cade pe dimensiunea socială, clasială, a "răscoalei populare" a lui Tudor. Am văzut cum mișcările pașoptiste cu traiecte și destine diferite în cele trei țări românești au fost unificate
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
dintre "știință și politică", concluzionându-se că "în fiecare scriere despre originea unui popor există, pe lângă argumente științifice, și multă exagerare și fantezie" (Vulpe et al., 1999, p. 34). Reflexivitatea istoriografică, prezentă încă din manualele gimnaziale, este cu atât mai pregnantă în literatura didactică dedicată clasei de XII-a. De exemplu, N. Dumitrescu et al. (1999) plasează întreaga istorie a românilor sub deviza pronunțată de Catherine Durandin, potrivit căreia "Istoria românilor este o istorie de contradicții nerezolvate" (p. 3). Mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
tradiția discursivă referitoare la trecutul românesc. Înainte de această dată, literatura școlară este tributară unei "etici marțiale", fiind pătrunsă de spiritul belic pe care îl celebrează necontenit. "Idolatria sabiei" (Hervé, 1910, p. 49), fascinația războiului și cultul eroismului militar, atât de pregnante în discursul naționalist despre trecut, se estompează în epoca postnaționalistă a memoriei istorice românești subordonată eticii europene a amintirii. După 1999, războiul își pierde centralitatea narativă pe care o deținea înainte vreme în memoria istorică românească. Spiritul belic al paradigmei
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
și harul spre a-l scri cum este;/ Iar duhu-mi pentru trebi de-aceste/ Așijderea prea bont se-arată./ Ah, nu, frumusețea ei curată/ N-am har s-o cânt precum aș vrea.”658 Simplitatea comportării personajului feminin se evidențiază pregnant, lipsa oricărui artificiu devine o nouă etichetă a frumuseții: „Era firească, blândă, bună.” 659 Discursul femeii trebuia să fie pe măsura calităților dezvăluite până acum: „vorba mângâioasă”, „dreapta judecată”, „măiastră-n elocință”660. Frumusețea nu uită niciodată să fie dublată
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
spiritelor mai slabe, așa cum și-ar dori, reimplicându-se, după aceste abandonuri, în fapte duplicitare, reprobabile, lipsite de noblețea cavalerismului.718 Societatea patriarhală, așa cum de altfel am mai subliniat, nu acordă valoare principiului feminin, perceput ca irațional, obedient, servil, și insistă pregnant asupra diferenței dintre sexe și asupra puterii masculine ce trebuie să domine. Personajele feminine din cadrul poemului, care se dăruie cu pasiune bărbaților îndrăgiți, nu sunt de fapt atrase de virilitate sau de ineditul alterității, ci de aspectul temporar sau aparent
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creștină pentru că discută cu atâta insistență divinul feminin. E multă remușcare pentru hybris la Eminescu, abia dacă se întrevede curajul, clipa de a cugeta pe când „anii de păreri de rău” sunt pregnanți; această penitență este de sorginte creștină. Altfel, să ne amintim de „Venere și Madonă”, versul: „Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a dreptul în discuții teologale, consideră că îngerii au fost făcuți după chipul și asemănarea
Boala şi moartea lui Eminescu by Nicolae Georgescu () [Corola-publishinghouse/Science/829_a_1548]
-
posibilitatea propozițiilor cu sens, a propozițiilor științei, dau socoteală acele entități transcendentale care sunt numele și propozițiile elementare.34 O caracterizare foarte sugestivă a aderenței stilului de gândire al Tractatus-ului la stilul de gândire consacrat de tradiție, aderență care este pregnantă din perspectiva interpretării realiste a „ontologiei Tractatus-ului“, găsim într-un text al lui Richard Rorty. Axa de susținere a Tractatus-ului, afirmă Rorty, este distincția dintre realități accesibile cunoașterii sensibile și acele entități suprasensibile de care se interesează logica. Regăsim aici
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
se spune că o propoziție este lipsită de sens, atunci nu este ca și cum sensul ei este lipsit de sens. Ci o combinație de cuvinte este exclusă din limbaj, este scoasă din circulație.“ Aceasta este o constatare ce conferă un contur pregnant unei observații ce revine adesea în însemnările lui Wittgenstein: a înțelege o propoziție, a-i conferi o semnificație, înseamnă a înțelege un întreg limbaj, o formă de viață a unei comunități. Sensul unor expresii cum sunt descrierile, ordinele sau întrebările
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
săritură În afara soartei mele și nu mai știu acum Încotro să mă Îndrept, spre ce să alerg...” * „Cu cît inspiri o simpatie mai generală, cu atît inspiri o simpatie mai puțin profundă.” (A. Stendhal) Cu cît calitățile psihice sînt mai pregnante În structura unei personalități, cu atît ele pretind celor din jur o recunoaștere obiectivă a valorii lor, pentru a se bucura de ele. * „Sufletele josnice nu nădăjduiesc decît În noblețea celorlalte.” (J. Renard) Însă astfel de suflete nu-și dau
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
cei mai buni oameni au cîteva mici asasinate pe conștiință.” (J. Renard) Paul Valéry merge chiar mai departe atunci cînd spune despre conștiință că nu este decît „luciditatea ucigașă”. Cu siguranță clarviziunea/luciditatea ne poate aduce În fața ochilor atît de pregnant aspectele urîte sau dramatice ale vieții, Încît să ajungem să ne detestăm propria existență. De asemeni, În cunoașterea de sine, luciditatea ne poate releva atîtea limite și imperfecțiuni, Încît să ne facă să ajungem la oroare față de sine. Depinde totuși
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
de iubire și de înnoire a vieții noastre de creștini. Ea este respirația sufletului și cultura libertății și a vieții noastre interioare, care ne ajută să ne păstrăm demnitatea de popor creștin. „Valorile spirituale perene cultivate în mod constant și pregnant de către un popor, cât și personalitățile lui care le manifestă în mod convingător și atrăgător, formează împreună raze și chipuri de lumină ale spiritualității unui popor. Aceste raze și chipuri de lumină, cu valoare de simbol și reper, trebuie cunoscute
RUGĂCIUNEA, CALE SPRE DESĂVÂRŞIRE ŞI MÂNTUIRE by Ion CÂRCIULEANU () [Corola-publishinghouse/Science/91546_a_107349]