2,944 matches
-
afirma el, nu mă interesează ce dorește, ce aspiră, ce simte un proletar sau chiar întregul proletariat la un moment dat, ci ceea ce este forțat să simtă, să aspire, săgândească, să dorească proletariatul în virtutea condițiilor sale obiective de viață. b) Raționalitatea mijloacelor. Sistemele sociale reușesc să identifice din posibilul lor acțional acele mijloace de acțiune, forme de organizare care duc în mod efectiv la realizarea finalităților lor obiective. Conștiința ca factor explicativ independent. Ultimele două ipostaze aleconștiinței luate în discuție nu
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
obiective. Conștiința ca factor explicativ independent. Ultimele două ipostaze aleconștiinței luate în discuție nu acordau acesteia nici un rol independent în explicarea fenomenelor sociale. Chiar în ultima ipostază de instanță activ mediatoare adeterminismului obiectiv, ea nu aducea o contribuție proprie. Presupoziția raționalității conștiinței asigura caracterul strict determinat al acesteia. Ne putem însă întreba dacă nu cumva conștiința nu-și aduce nici o contribuție la modelarea fenomenelor sociale. Este necesar aici să distingem cu claritate între caracterul activ al conștiinței și contribuția sa determinativă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
conștiinței - cantitatea și calitatea cunoștințelor de care dispun membrii colectivității - și prin forma acesteia - prin strategiile sale de desfășurare care, în calitate de fapt social, vor influența și celelalte fapte sociale. Conținutul conștiinței ca factor explicativtc " Conținutul conștiinței ca factor explicativ" Postulatul raționalității agenților sociali, așa cum a fost el formulat mai sus, cuprinde o imprecizie. El nu specifică gradul de adecvare al conștiinței la condițiile obiective. Relația dintre subiectiv și obiectiv nu este de tipul „totul sau nimic”, adecvare sau neadecvare. Ea poate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
gradul de adecvare al conștiinței ar fi complet, atunci aceasta nu ar aduce nici o contribuție independentă la explicarea fenomenelor sociale. Din condițiile obiective s-ar putea deduce în mod direct comportamentele sociale cu gradul cel mai ridicat de adecvare. O raționalitate completă nu poate fi definită printr-un comportament adecvat, ci prin cel mai adecvat comportament, prin comportamentul optim. Există însă argumente serioase că raționalitatea sistemelor sociale, cel puțin de până acum, nu este completă, ci o raționalitate limitată. Herbert A
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
ar putea deduce în mod direct comportamentele sociale cu gradul cel mai ridicat de adecvare. O raționalitate completă nu poate fi definită printr-un comportament adecvat, ci prin cel mai adecvat comportament, prin comportamentul optim. Există însă argumente serioase că raționalitatea sistemelor sociale, cel puțin de până acum, nu este completă, ci o raționalitate limitată. Herbert A. Simon are meritul de a fi dezvoltat pe larg această idee, derivând din ea o mulțime de consecințe importante pentru înțelegerea comportamentului sistemelor sociale
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de adecvare. O raționalitate completă nu poate fi definită printr-un comportament adecvat, ci prin cel mai adecvat comportament, prin comportamentul optim. Există însă argumente serioase că raționalitatea sistemelor sociale, cel puțin de până acum, nu este completă, ci o raționalitate limitată. Herbert A. Simon are meritul de a fi dezvoltat pe larg această idee, derivând din ea o mulțime de consecințe importante pentru înțelegerea comportamentului sistemelor sociale (1956, 1957a, 1957b, precum și March și Simon, 1964). Atât persoanele, cât și colectivitățile
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Viața socială se bazează încă, în foarte mare măsură, pe cunoștințele oferite de cunoașterea comună, practică, structural limitată. Cunoștințele de tip științific sunt încă într-o foarte mică măsură disponibile. Iată cum formulau March și Simon (1964, p. 198) principiul raționalității limitate: „Capacitatea minții umane de a formula și soluționa probleme complexe este foarte mică în comparație cu dimensiunea problemelor a căror soluționare este cerută pentru comportamentul obiectiv rațional în lumea reală sau chiar pentru o aproximare rezonabilă a unei asemenea raționalități obiective
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
principiul raționalității limitate: „Capacitatea minții umane de a formula și soluționa probleme complexe este foarte mică în comparație cu dimensiunea problemelor a căror soluționare este cerută pentru comportamentul obiectiv rațional în lumea reală sau chiar pentru o aproximare rezonabilă a unei asemenea raționalități obiective”. Prin raționalitate obiectivă, ei înțeleg raționalitatea completă despre care s-a vorbit mai înainte. Pentru a putea face față complexității, sistemele sociale sau umane trebuie să recurgă la simplificări. De aici, o concluzie esențială. Comportamentul social nu este orientat
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Capacitatea minții umane de a formula și soluționa probleme complexe este foarte mică în comparație cu dimensiunea problemelor a căror soluționare este cerută pentru comportamentul obiectiv rațional în lumea reală sau chiar pentru o aproximare rezonabilă a unei asemenea raționalități obiective”. Prin raționalitate obiectivă, ei înțeleg raționalitatea completă despre care s-a vorbit mai înainte. Pentru a putea face față complexității, sistemele sociale sau umane trebuie să recurgă la simplificări. De aici, o concluzie esențială. Comportamentul social nu este orientat spre obiectivul maximizării
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a formula și soluționa probleme complexe este foarte mică în comparație cu dimensiunea problemelor a căror soluționare este cerută pentru comportamentul obiectiv rațional în lumea reală sau chiar pentru o aproximare rezonabilă a unei asemenea raționalități obiective”. Prin raționalitate obiectivă, ei înțeleg raționalitatea completă despre care s-a vorbit mai înainte. Pentru a putea face față complexității, sistemele sociale sau umane trebuie să recurgă la simplificări. De aici, o concluzie esențială. Comportamentul social nu este orientat spre obiectivul maximizării, ci spre cel al
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
o concluzie esențială. Comportamentul social nu este orientat spre obiectivul maximizării, ci spre cel al satisfăcătorului. Sistemele sociale și umane se opresc la o soluție care este „destul de bună”, satisfăcătoare. Comportamentul uman și social nu este unul optim, ci suboptim. Raționalitatea sistemelor sociale trebuie deci și ea privită ca având grade și ca fiind în funcție de cantitatea și calitatea cunoștințelor disponibile. Una esteraționalitatea completă, definită la nivelul optimalității (sistemul adoptă mereu soluțiile cele mai bune în condițiile date) și alta este raționalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Raționalitatea sistemelor sociale trebuie deci și ea privită ca având grade și ca fiind în funcție de cantitatea și calitatea cunoștințelor disponibile. Una esteraționalitatea completă, definită la nivelul optimalității (sistemul adoptă mereu soluțiile cele mai bune în condițiile date) și alta este raționalitatea definită la nivelul satisfăcătorului (sistemele adoptă soluții satisfăcătoare, care prezintă deci un grad suficient de adecvare, dar nu sunt neapărat cele mai bune soluții posibile). Analizând modelul funcțional de sistem în capitolul 3, am văzut că el conține o indeterminare
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
nu și cantitativ (o satisfac în grade diferite). Prin acest repertoriu de soluții alternative, putem presupune că, de regulă, doar una este cea mai bună (optimă). Această soluție optimă poate fi selectată sistematic, și nu accidental, doar în condițiile unei raționalități complete, a unei cunoașteri complete: condiția de certitudine. Comportamentul sistemelor care posedă un grad suficient de ridicat de cunoștințe (condiția certitudinii) este deci principial optimal și, în consecință, complet determinat (predictibil). Legile care guvernează sistemele sociale, caracterizate prin condiția certitudinii
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Legile sociale strict deterministe afirmă că sistemele sociale evoluează către o stare care, în condițiile date, este fie optimă, fie singura posibilă (nu există și alte stări adecvate, în diferite grade, suficient de stabile). Dimpotrivă, comportamentul sistemelor caracterizate printr-o raționalitate limitată (condiția de incertitudine) este parțial indeterminat, impredictibil. Aceste sisteme vor adopta o soluție din sfera tuturor soluțiilor posibile, fără a se putea specifica care dintre ele. Nu mai putem vorbi, în condiția de incertitudine, de un determinism strict al
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
formuleze pluralitatea soluțiilor alternative de care dispune un sistem, alegerea uneia sau alteia dintre acestea rămânând într-o anumită măsură nedeterminată. În literatura sociologică și filosofică actuală există, deși mai mult implicită, decât explicită, o anumită presupoziție (destul de răspândită) asupra raționalității sistemelor sociale caracterizate de condiția incertitudinii, care se reglează cu ajutorul unor mecanisme spontan-practice: presupoziția comportamentului până la urmă optimal. Sistemele sociale nu dispun, de regulă, de cunoștințele necesare adoptării unor soluții optime la un moment dat; ele au însă mecanisme practice
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a determina dacă o soluție satisfăcătoare oarecare este sau nu optimă. Ele pot asigura perfecționarea unei soluții adoptate, dar nu pot și nici nu dețin motivația necesară abandonării unei soluții satisfăcătoare și a căutării mai departe a unei soluții optime. Raționalitatea practică poate elabora soluții uimitoare, dar nu cuprinde în ea nici o garanție a optimalității. Mai mult, există chiar tendința ca sistemele în condiții de incertitudine să oprească cercetarea de noi soluții, după ce prima soluție satisfăcătoare a putut fi formulată (Zamfir
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
au nici posibilitatea, nici motivația de a trece dincolo de soluțiile satisfăcătoare spre soluția optimă. • Optimalitatea secvențială duce la suboptimalitate globală. Herbert A. Simon aduce un argument extrem de subtil. Pentru a putea soluționa o problemă complexă, sistemele sociale, caracterizate printr-o raționalitate limitată, au la dispoziție o strategie eficace: descompunerea ei în subprobleme, până când se ajunge la probleme rezolvabile. Dar chiar acceptând că sistemul reușește să formuleze soluții optime la subproblemele care compun o problemă globală, prin cumularea altor soluții, principial nu
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Mitul competenței birocratice. Discutând sursele autorității în organizațiile moderne, Chester Bernard (1968) elaborează o influentă teorie a autorității bazate pe competență. În loc ca deciziile să fie acceptate în virtutea disciplinei ierarhice, el consideră că e preferabil să fie sprijinite integral pe raționalitatea, competența cu care sunt luate în fapt. Aici suntem în fața unuia dintre miturile societății moderne: autoritatea acceptată exclusiv în virtutea competenței și a raționalității. Teoriile actuale ale deciziei indică faptul că, în problemele complexe, cunoștințele disponibile nu sunt, de multe ori
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
deciziile să fie acceptate în virtutea disciplinei ierarhice, el consideră că e preferabil să fie sprijinite integral pe raționalitatea, competența cu care sunt luate în fapt. Aici suntem în fața unuia dintre miturile societății moderne: autoritatea acceptată exclusiv în virtutea competenței și a raționalității. Teoriile actuale ale deciziei indică faptul că, în problemele complexe, cunoștințele disponibile nu sunt, de multe ori, suficiente pentru a reduce complet incertitudinea, de a funda decizii optime. Doar într-o asemenea situație, deciziile ar putea fi acceptate numai în virtutea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Teoriile actuale ale deciziei indică faptul că, în problemele complexe, cunoștințele disponibile nu sunt, de multe ori, suficiente pentru a reduce complet incertitudinea, de a funda decizii optime. Doar într-o asemenea situație, deciziile ar putea fi acceptate numai în virtutea raționalității și competenței lor. Competența, în condițiile cunoașterii actuale, nu este suficientă pentru a funda autoritatea. • Procedee „absurde”, „iraționale” de decizie. Chiar și în colectivitățile carecultivă un grad ridicat de raționalitate, teoretică și pragmatică, putem găsi practici de decizie în probleme
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
o asemenea situație, deciziile ar putea fi acceptate numai în virtutea raționalității și competenței lor. Competența, în condițiile cunoașterii actuale, nu este suficientă pentru a funda autoritatea. • Procedee „absurde”, „iraționale” de decizie. Chiar și în colectivitățile carecultivă un grad ridicat de raționalitate, teoretică și pragmatică, putem găsi practici de decizie în probleme, adesea de importanță crucială, care par absurde,iraționale. Atenienii, alături de procedura democratică de decizie (ai căror autori necontestați sunt), recurgeau și la proceduri ca tragerea la sorți (zarurile, considerau ei
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
o constituie reducerea incertitudinii. Teoria lui Michel Crozier (1964) a birocrației se fundează tocmai pe invocarea unui asemenea factor de tip cognitiv. Pentru a explica caracteristicile tipice ale modelului birocratic (rigiditatea și ritualul, printre altele), Crozier recurge laexaminarea tipului de raționalitate ca una dintre sursele cele mai importante. Când problemele de soluționat sunt mult prea dificile, apare o tendință de evadare din realitate, caracteristică esențială a modelului birocratic. Centralizarea accentuată și crearea de norme generale și impersonale reprezintă tehnici tipice de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
30, a surprins epoca prin imaginea unui viitor posibil: o societate înalt perfecționată tehnologic, cu un grad ridicat de integrare și control asupra ei însăși, dar complet antiumană. Individul este strivit, manipulat de un sistem extraordinar de eficient tehnologic, în numele „raționalității” și „eficienței”, dar a unei raționalități a sistemului indiferente și chiar ostile față de oameni. Cartea era însă simplă literatură, un roman mai mult fantastic decât științific. Când cu câteva decenii mai târziu, în 1977, apărea lucrarea lui Herbert Marcuse Omul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
unui viitor posibil: o societate înalt perfecționată tehnologic, cu un grad ridicat de integrare și control asupra ei însăși, dar complet antiumană. Individul este strivit, manipulat de un sistem extraordinar de eficient tehnologic, în numele „raționalității” și „eficienței”, dar a unei raționalități a sistemului indiferente și chiar ostile față de oameni. Cartea era însă simplă literatură, un roman mai mult fantastic decât științific. Când cu câteva decenii mai târziu, în 1977, apărea lucrarea lui Herbert Marcuse Omul unidimensional, șocul avea să fie incomparabil
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
linia perfecționării alternativei existente, a statu-quo-ului: problemele de soluționat sunt formulări ce reflectă opțiunile structurale ale sistemelor și, totodată, tipul de strategii pe care acestea sunt înclinate sau forțate de către parametrii lor structurali să le adopte. Perceperea unui decalaj de raționalitate și științificitate între competența tehnică și cea social-umană a funcționării sistemelor sociale. Tehnicile de acțiune specifice diferitelor sisteme - tehnologia întreprinderilor industriale este cel mai clar exemplu - încorporează un înalt grad de științificitate, de raționalitate. Componentele sociale și umane, deși reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]