6,870 matches
-
exterioară a ușii lîngă care se afla Hedrock: ― Repede, spargeți ușa! Capturați pe oricine găsit înăuntru. E ordin! opt Hedrock își începu retragerea. Îi luă multă vreme, întrucît mintea nu reușea să i se concentreze asupra unui singur gînd, iar reflexele îi erau dezorganizate. Socoti, destul de incoerent, că această idee corespunde aproape în întregime adevărului științific. Cea mai mare concentrare de foc energetic fusese descărcată pentru prima oară asupra unei mașini în care se afla un om și ea îl redusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85088_a_85875]
-
o oarecare distanță, pereți cu uși în ei. Tabloul era normal, chiar obișnuit. Era suficient să încerce toate ușile și dacă reușea să deschidă vreuna, să treacă prin ea. Chiar cea dintîi se deschise fără nici un efort. După o clipă, reflexele sale nervoase ajunseseră din urmă mintea lui zăpăcită și simți o senzație de uimire puternică. Privea în jos la un oraș de la o înălțime de peste trei kilometri. Orașul strălucea și scînteia într-o lumină provenită dintr-o sursă nevăzută și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85088_a_85875]
-
în dezbaterile televiziunilor de știri. Abandonate în colțul unui anticariat sau postate de fidelii nostalgici pe forumurile de internet, numerele din Pif nu pot vorbi cu adevărat decât celor care vin din același teritoriu, accidentat și straniu, al nostalgiei. Odată ce reflexul lecturii îndrăgostite este reactualizat, paginile decolorate își expun vocația lor secretă, accesibilă doar unei confrerii de inițiați. Dintre culorile benzii desenate se întrevede, discret, sunetul unei Românii care a fost, ca prin miracolul unei cutii muzicale. Pif trăiește și moare
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
a genezei Lumii Noi. Nume al unei fortărețe ce stă la granița dintre spațiul ocupat de europeni și universul indian, Fort Wheeling este situat în inima unei Americi care își caută drumul ei, între tentația loialității față de Coroana britanică și reflexul căutării libertății. Ieșiți din teribilul război de șapte ani (cel pe care îl imortalizează Fenimore Cooper), viitorii ameri cani sunt legați încă de îndepărtata lor patrie de peste mări. O patrie de care se simt însă din ce în ce mai străini. Aruncați de destin
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
reconstituie Chesterton în The man who was Thursday. Entitate ubicuă, care se simte în largul său în miezul acestei montări elaborate, cu zeci de actori în jurul său, Sanders ocupă și amenință, succesiv, pământul, apa și văzduhul. Mania sa robotică este reflexul neîncrederii sale în loialitatea umană. Oscar, robotul miniatural de care nu se desparte niciodată, este superior oamenilor și indispensabil tocmai prin această absență a scrupulului moral. Misiunile ucigașe sunt duse la capăt cu o exactitate mecanică. Bizar și vizionar, Sanders
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
întoarse după câțiva pași ca să se aplece din nou spre mine. "Vă grăbiți cumva? Vai, cât de recunoscător vă sânt că-mi dați acest răgaz, domnule" și se îndreptă, de data aceasta mai hotărât, spre ușă; o deschise, inspectă din reflex împrejurimile și se prelinse pe coridor. Eram intrigat. Când Arhivarul se întoarse, îmi mulțumi încă o dată. ― Vă sânt recunoscător că m-ați așteptat, domnule... ― Sânt sculptor. Spuneți-mi Daniel. ― Da, domnule Daniel, vă rămân îndatorat, obligat. Vă rog să fiți
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
să lași să te salute el, să știi cui să-i spui "tu" și cui să spui "dumneavoastră", să știi când să închizi ochii la o injurie și când să te revolți din nimic. Or, mie mi se tociseră tocmai reflexele de adaptare. Pe vremea când nu eram decât un simplu cioplitor de cruci, mă arătasem atent la reacțiile celor care-mi puteau pricinui neplăceri. Acum îmi pierdusem această deprindere. Mai mult, eram convins că-mi puteam permite absolut orice și
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
acest obraz, părea atunci să se însuflețească. Apoi, recădea în tăcere. În seara asta privea pe geam, în strada acum pustie. Iluminatul de noapte fusese redus cu două treimi. Și, din loc în loc, o lampă foarte slabă își arunca puținele reflexe peste umbrele orașului. \ Oare or să țină lumina redusă pe tot timpul ciumei ? spune doamna Rieux. \ PROBABIL. ― Numai de n-ar dura până-n iarnă. Ar fi trist atunci. Da, spune Rieux. Vede privirea mamei ațintindu-i fruntea. Știa că neliniștea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
MAI ÎNĂBUȘITĂ. DAR ESTE ADEVĂRAT CĂ ÎN PRIVINȚA ASTA NU ȘTIM MAI NIMIC. Intrau acum în mahalale. Farurile luminau străzile pustii. S-au oprit. În fața mașinii, Rieux îl întreabă pe Tarrou dacă voia să intre și acesta spuse că da. Un reflex al cerului le lumina obrazul. Rieux avu deodată un râs prietenesc. Ia spune-mi, Tarrou, zise el, ce te îndeamnă să te ocupi de asta ? \ Nu știu. Morala mea, poate. \ Si care anume ? \ Înțelegerea. Tarrou se întoarce cu fața spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
le-a apărut densă ca de catifea, suplă și lucioasă ca un animal. S-au așezat pe stâncile întoarse spre larg. Apele se umflau și se retrăgeau cu încetineală. Această respirație calmă a mării făcea să nască și să dispară reflexe uleioase la suprafața valurilor. Înaintea lor, era noaptea fără margini. Rieux, care simțea sub degete suprafața zgrunțuroasă a pietroaielor, era stăpânit de-o stranie fericire. Întors spre Tarrou, el ghicea pe chipul calm și grav al prietenului său aceeași fericire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
o mișcare bruscă. Guttman, încă holbându-se maniacal la prim-ministru, căuta ceva în jachetă. Primul foc de armă fu tras direct în cap, așa cum exersaseră de sute de ori. Trebuia tras în cap pentru a asigura paralizia instantanee. Fără reflexe musculare care să declanșeze vreo bombă sinucigașă, fără secundele finale de viață în care suspectul ar putea apăsa pe trăgaci. Bodyguarzii văzută țeasta căruntă a lui Shimon Guttman crăpându-se ca un pepene, creierii și sângele împroșcând lumea din jur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
ar putea elibera de teama care crescuse în ei, ar spune că, pentru prima dată, le surâdea ideea viitorului. Ahmed, guralivul clasei, se plimba de colo până colo, aruncând rapid o privire peste umăr. Unde ai fost azi-noapte? —Nicăieri. Acasă. Reflexul fricii. Ghicești unde am fost eu? Nu știu. —Ghicește. —La Salima? Nu, nătărăule! Mai ghicește o dată. —Nu știu. Dă-mi un indiciu. — Am strâns o comoară, frate. —Ai muncit? — Poți să-i zici și așa. O, am tras mult azi-noapte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
aproape euforic, le întrecu pe toate celelalte. Bun: acum am ocazia să explic totul! Dar altul mult mai sumbru îl prinse din urmă. E înnebunit de durere! Nu va asculta nimic din ce-i spun! Încercă oricum. Negocierea era un reflex, chiar atunci când, descoperi acum, era în joc viața ei. Voiam să văd dacă o pot salva. Ridică pistolul astfel încât să fie îndreptat spre fața ei. — Am venit aici să-i spun ceva mamei tale. Despre tatăl tău. Ușa de la intrare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
căzându-i peste obraji; și în acel moment nu-i trecu prin cap ce să spună, despre muzică sau orice altceva. În schimb, îi aruncă o privire aproape complet zăpăcită. Se aplecă la urechea ei. Și hainele, șopti el. Din reflex, pipăi cu palmele buzunarele, căutând un microfon mic. Zâmbi ca și cum ar fi vrut să-i spună „Nu are sens, n-o să-l găsești niciodată“. Se îndreptau spre ceea ce părea a fi un imobil cu apartamente, nu spre cabinetul de avocatură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
îl găsi, făcu totul dintr-o singură mișcare rapidă. Își înfipse pur și simplu dinții și îl mușcă de mână. Urlă de durere, lăsând să-i scape doar un singur sunet, înăbușindu-le pe celelalte. Dar fu de-ajuns: din reflex, îi dădu drumul la mână și ea intră iarăși. Ochii ei scrutară încăperea, încercând să găsească în norul de fum calculatorul pe care tocmai îl folosise. Când zări în cele din urmă lumina ecranului, observă îngrozită că altcineva era acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
burgheziei franceze care mai bântuise poate zidurile groase de cărămidă ale clădirii. Exteriorul era vopsit într-un galben vesel, flăcările de gaze din cele două felinare de alamă, reconstituite, tremurau ușor de fiecare parte a aleii care ducea spre casă, reflexele luminii lor de chihlimbar unduind în emailul negru al porții și al obloanelor. Sub ambele felinare, pe dalele cu care era pavată aleea, se vedeau ghivece vechi, de plantație în care creșteau și se înmulțeau tufe impunătoare de yucca. Ignatius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
Kazanci. Însă el nu credea În astfel de lucruri. Îndepărtarea de toate acele superstiții, datul În bobi pentru deochi, cititul În cafea, ceremoniile de ghicire a viitorului din familia sa, era mai puțin o alegere conștientă și mai curând un reflex involuntar. Credea că toate astea făceau parte dintr-o lume Întunecată și complicată, numai a femeilor. Femeile erau oricum un mister. Crescând printre atâtea femei, era ciudat că se simțise atât de străin de ele toată viața lui. Mustafa crescuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Dumnezeu a răscumpărat trupul bicisnic“, a scris el În legătură cu nici mai mult, nici mai puțin decît cu propria-i căsătorie. Ne trăgea după el În visul lui așa cum un gradat Își trage trupa după el la război. Copiii vor dobîndi reflexe creștine trăgînd cu ochiul la părinții lor, zicea el. Cuvîntul lui de ordine era „a creștina“. Trebuia să creștineze totul. Îl citez: „Aflăm cumva de boala vreunui prieten, de moartea unei mătuși, de bucuria unei nașteri? Familia Întreagă trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
o mantra care i s-a părut a fi un bun remediu pentru vagabondajul meu mental, mantra lui Vișnu: Om namo Nârâyana. În pat, dădea dovadă de o nemaipomenită energie care nu era, dacă Îi dădeai crezare, decît un palid reflex al stării de extaz desăvîrșit pe care aveam s-o atingem Împreună făcînd tot mai multe japa și prânâyama. Voia să merg să trăiesc cu ea la Londra. Cu ea, de acord, dar cu Vișnu, nici gînd! M-am eschivat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
la asta! Domni. Nobili. Gândeșt-te la Vera. Ce viitor i-ar sta în față! S-ar putea mărita cu un prinț, pe puțin. și tu, proastă și nebună, vrei să renunțăm la ei? Lilia se trase înapoi, într-un simplu reflex de auto-apărare, trăgându-și brațul din strânsoarea Zoiei și căzu pe pat, murmurând: ă Ea m-a mințit. În aceea clipă și adormi, visând la genele transparente ale polițistului. Capitolul patru Biletul anonim Plicul, adresat simplu lui Porfiri Petrovici, ajunsese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
din spatele tejghelei îl privi cu suspiciune. ă Aveți banii? Porfiri puse jos o bancnotă roșie de zece ruble. Se uită peste umăr doar pentru a-l zări pe actor privindu-l cu insistență. Celălalt bărbat îi arătă un zâmbet din reflex și se înmuie la față. Cămătarul se întoarse cu o grămadă de cărți, legate împreună cu o ață. ă Nu sunteți Virginski, spuse cămătarul. ă Ați putea să tăiați sfoara, vă rog? Aș vrea să examinez cărțile mai cu atenție. ă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
să se imagineze ca tablou, cu o etichetă din cele strâmb tăiate de ea mai devreme: Fata din rulotă. Sau o sculptură de Eva Hesse din fibră de sticlă și rășini: Fata și rulota. De câte ori se uita spre dreapta, zărea reflexele aurii ale lunii În fereastră. Stinse lumina. Acum putea vedea luna mult mai bine. Rulota dispăruse, toate lucrările dispăruseră, nu mai rămăseseră decât ea și luna. Ea era Femeia selenară, de Jackson Pollock, ulei pe pânză. Apoi Încercă să stea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
importantul nume pe care i l-am pus, cel de bancă a meditațiilor, dar iată că nevoia obligă, e timpul să ne întoarcem atenția spre cuptor, să băgăm mai multe lemne, cu grijă, totuși, Marçal, nu uita că oboseala amorțește reflexele de apărare, le încetinește, vezi să nu sară din nou dinăuntru, cum s-a întâmplat în ziua aceea nenorocoasă, vipera șuierătoare de foc care ți-a însemnat mâna stângă pentru totdeauna. Cam asta i-a spus Marta, mă duc să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
întoarse după câțiva pași ca să se aplece din nou spre mine. „Vă grăbiți cumva? Vai, cât de recunoscător vă sunt că-mi dați acest răgaz, domnule” și se îndreptă, de data aceasta mai hotărât, spre ușă; o deschise, inspectă din reflex împrejurimile și se prelinse pe coridor. Eram intrigat. Când Arhivarul se întoarse, îmi mulțumi încă o dată. — Vă sunt recunoscător că m-ați așteptat, domnule... — Sunt sculptor. Spuneți-mi Daniel. Da, domnule Daniel, vă rămân îndatorat, obligat. Vă rog să fiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să lași să te salute el, să știi cui să-i spui „tu” și cui să spui „dumneavoastră”, să știi când să închizi ochii la o injurie și când să te revolți din nimic. Or, mie mi se tociseră tocmai reflexele de adaptare. Pe vremea când nu eram decât un simplu cioplitor de cruci, mă arătasem atent la reacțiile celor care-mi puteau pricinui neplăceri. Acum îmi pierdusem această deprindere. Mai mult, eram convins că-mi puteam permite absolut orice și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]