KorAP: Find »[drukola/base=deceniu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1109 1110 1111 ...1131 >

28,267 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

au cooperat uneori cu armatele germane, Încercând să se protejeze. Deși urmăreau eliberarea Iugoslaviei de sub ocupația germană și italiană, partizanii comuniști ai lui Tito au purces mai Întâi la distrugerea cetnicilor - mai ales pentru că acesta era un obiectiv realizabil. Un deceniu mai târziu, deziluzionat de rezultatul confruntărilor dintre comuniști și cetnici, În care jucase el Însuși un rol eroic, Milovan Djilas depune mărturie despre adevărata experiență a războiului și a rezistenței În Iugoslavia ocupată: „Într-un ținut sleit, captiv, Însângerat, două

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rezistența de stânga și reprezentanții ei politici predominau. Însă amnistia din iunie 1946 a fost semnată de Palmiro Togliatti, liderul de 51 de ani al Partidului Comunist Italian și ministru al Justiției În guvernul de coaliție de după război. După două decenii petrecute În exil și numeroși ani ca Înalt oficial În Internaționala Comunistă, Togliatti nu-și făcea iluzii despre ce avea să urmeze după războiul european. Întors de la Moscova În martie 1944, el a anunțat la Salerno că Partidul Îmbrățișa cauza

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care Încercau să dărâme statul grec postbelic (ce-i drept, adesea era vorba despre aceiași oameni), judecați și condamnați În anii următori au fost nu colaboraționiștii, ci inamicii lor, partizanii - În plus, ei s-au văzut excluși din viața publică decenii la rând, iar copiii și nepoții lor nu s-au putut angaja În supradimensionatul sector de stat până spre sfârșitul anilor ’70. Procesele și epurările din Grecia au fost așadar flagrant politizate. Dar, Într-un sens, la fel erau și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Învingătorului” - și exact asta și erau. În același timp, erau procesele reale ale unor criminali cât se poate de adevărați, pentru un comportament criminal ce putea fi dovedit și, ca atare, au creat un precedent vital pentru jurisprudența internațională În deceniile următoare. Procesele și investigațiile Întreprinse din 1945 până În 1948 (când Comisia pentru Crime de Război a Națiunilor Unite a fost desființată) au furnizat o cantitate impresionantă de documente și mărturii (mai ales despre programul german de exterminare a evreilor din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
au devenit astfel comuniști devotați, fiindcă aveau toate motivele să-și dea silința. La Începutul anilor ’50, mai mult de jumătate din rectorii instituțiilor de Învățământ superior est-germane erau foști membri ai Partidului Național-Socialist, ca și 10% dintre parlamentari un deceniu mai târziu. Nou-formata Stasi (agenția de securitate a statului) a preluat de la Gestapo-ul nazist nu numai funcția și metodele, ci și mii de angajați și informatori. Victimele politice ale noului regim comunist (acuzate la grămadă sub eticheta de „criminali

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
proprietățile. În timpul războiului, comuniștii slovaci Vlado Clementis și Eugen Löbl au fost filați la Londra de agenți sovietici recrutați din partidele fasciste ale Cehiei antebelice; mărturia acestora avea să fie folosită Împotriva lor la procesul-spectacol care Îi aștepta peste un deceniu. Comuniștii nu erau singurii care au Închis ochii la trecutul fascist sau nazist al oamenilor În schimbul susținerii politice. În Austria, autoritățile occidentale Îi favorizau adesea pe foștii fasciști, permițându-le să practice jurnalismul și alte profesii delicate: afilierea lor la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nobile declarații de intenție - și chiar și acestea erau, după cum observa În august 1944 un François Mauriac de altfel Înțelegător, „fantezii dactilografiate În grabă”. Cu toate acestea, partizanii și politicienii erau totuși de acord asupra unui lucru: „planificarea”. Dezastrele din deceniile interbelice (ocaziile ratate după 1918, crahul bursier din 1929 și marea criză care i-a urmat, șomajul, capitalismul de tip laissez-faire, ale cărui inegalități, ineficiențe și nedreptăți i-au făcut pe mulți să cadă În capcana autoritarismului; aroganța și indiferența

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
creșterea economică și modernizarea drept politici de stat. Planul presupunea În mare măsură accesul neîngrădit al Franței la materiile prime și piețele germane, de aceea povestea succesului său face parte din istoria relațiilor Franței cu Germania și restul Europei În deceniul postbelic: o poveste bogată În starturi ratate, constrângeri și frustrări. Conceput inițial ca o măsură de urgență În răspuns la criza postbelică a Franței, Planul Monnet a fost ulterior extins și adaptat la termenii Planului Marshall. Dar profilul strategiei economice

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
succes pentru reconstrucția economică după război trebuia să Împiedice orice alunecare În stagnare economică, criză, protecționism și, mai presus de orice, șomaj. Aceleași considerații au stat la baza creării statului asistențial modern În Europa. Opinia că polarizările politice din ultimul deceniu al perioadei interbelice fuseseră efectul direct al crizei economice și a costurilor ei sociale era general acceptată În anii ’40. Atât fascismul, cât și comunismul Își trăgeau seva din disperarea socială și din prăpastia imensă care Îi separa pe bogați

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sistem de pensii, asigurări medicale și de accidente instituit pe timpul lui Bismarck, Între 1883 și 1889. Alte țări au Început să recupereze Întârzierea În anii premergători primului război mondial și imediat după 1918. Guvernele liberale ale lui Asquith din primul deceniu al secolului trecut au introdus În Anglia un sistem incipient de asigurări și pensii la nivel național, iar ministere ale sănătății au apărut atât În Anglia, cât și În Franța imediat după primul război mondial, În 1919, respectiv 1920. Asigurarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care le primiseră nu aveau bani și nici posibilitatea să ia Împrumuturi bancare, așa Încât nu puteau face nimic cu noile lor proprietăți agricole. Reforma agrară italiană a eșuat. Scopul ei declarat - soluționarea „problemei Sudului” - va fi atins abia după un deceniu, și atunci doar parțial, când țărănimea din Sud Își va fi abandonat pământurile, plecând În căutare de lucru spre orașele Înfloritoare din Nordul „miracolului” italian. Sudul Italiei era oricum un caz dificil. În Franța Însă, micii arendași au fost stimulați

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Dachau și Buchenwald, se datora nu numai eroismului său, ci și vârstei (se născuse În 1872). La prima vedere, poate părea ciudat că reconstrucția postbelică a Europei s-a datorat unor oameni care se maturizaseră și intraseră În politică cu decenii În urmă. Churchill, ales pentru prima dată În Parlament În 1901, s-a prezentat Întotdeauna drept un „copil al epocii victoriene”, iar Clement Attlee, născut În 1883, era și el victorian. și totuși, poate n-ar trebui să fim atât

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
politice stabile și familiare. Dacă primul război mondial s-a dovedit un factor politizant și radicalizant, al doilea a avut exact efectul contrar: oamenii tânjeau după normalitate. În consecință, oamenii de stat a căror experiență Își avea rădăcinile dincolo de agitatele decenii interbelice, În epoca mult mai calmă și Încrezătoare de dinainte de 1914, exercitau o atracție deosebită. Prin Însăși continuitatea persoanei lor, ei puteau Îndulci dificila tranziție de la climatul politic incandescent din trecutul recent la o eră iminentă de transformări sociale fulgerătoare

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
europene. Înainte de război, nici Elveția, nici Suedia nu fuseseră grozav de prospere - ba chiar existau regiuni masive cufundate În sărăcie rurală. Avansul câștigat În timpul războiului s-a dovedit decisiv: ambele sunt În vârful ligii europene de mai bine de patru decenii. În alte țări, drumul spre reconstrucție a fost mai anevoios. Dar chiar și În Europa de Est, infrastructura economică, cel puțin, a fost reparată cu o viteză remarcabilă. În ciuda dezastrului provocat de Wehrmachtul În retragere și de Armata Roșie eliberatoare, podurile, șoselele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ce era mai rău. În cel mai bun caz, credeau ei, continentul avea să Înfrunte zeci de ani de sărăcie și conflicte. Locuitorii germani din zona americană nu credeau că țara lor se va ridica În mai puțin de două decenii. În octombrie 1945, Charles de Gaulle Îi informase imperios pe concetățenii săi că vor fi necesari douăzeci și cinci de ani de „muncă acerbă” pentru revirimentul Franței. Dar până atunci, credeau pesimiștii, Europa continentală avea să cunoască din nou războiul civil, fascismul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din cauza vechii obsesii a „francului puternic” și din dorința de a menține rate de schimb diferite pentru varii sectoare și produse, relicvă neocolbertiană a unei lumi de mult apuse. Convertibilitatea totală s-a realizat abia peste mai bine de un deceniu, când francul și lira sterlină s-au alăturat, În fine, sistemului Bretton Woods În 1958, respectiv 1959 (le vor urma marca germană În mai 1959 și lira italiană În ianuarie 1960). Așadar sistemul financiar postbelic a fost edificat În timp

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În șase săptămâni de șoc, punctele cardinale ale relațiilor interstatale europene s-au modificat pentru totdeauna. Franța nu mai era o mare putere (pe moment, nici măcar o putere) și nici nu a redevenit vreodată, În ciuda eforturilor lui de Gaulle În deceniile următoare. Fiindcă Înfrângerii răsunătoare din iunie 1940 i-au urmat patru ani de ocupație umilitoare, Înjositoare, servilă, În care mareșalul Pétain și regimul de la Vichy au jucat cum le cânta Germania. Indiferent ce au declarat public, liderii și responsabilii francezi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
liderilor francezi trei ani. În trei ani, Franța a acceptat un procedeu care nega abrupt 300 de ani de istorie: În condițiile de atunci, era o izbândă semnificativă. Situația Uniunii Sovietice În 1945 era la antipodul celei franceze. După două decenii de excludere efectivă din problemele Europei, Rusia reintrase În scenă. Rezistența populației sovietice, succesele Armatei Roșii, precum și, s-o spunem pe șleau, talentul naziștilor de a-și face dușmani chiar și printre țările cele mai antisovietice i-au adus lui

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lună Înainte (conform programului inițial al lui Hitler), Uniunea Sovietică putea fi Îngenuncheată. Ca și Statele Unite după Pearl Harbor, Însă din motive oarecum mai solide, conducerea sovietică era obsedată de „atacuri-surpriză” și de nerecunoașterea staturii sale internaționale. Timp de multe decenii, rușii, chiar mai mult decât francezii, au continuat să vadă În Germania principala amenințare 9. și atunci, ce voia Stalin? Anticipând răcirea relațiilor cu Vestul, Încerca să-și valorizeze la maximum câștigurile și să profite de fragilitatea Occidentului. Dar nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1921, tactica lui Lenin a fost scindarea partidelor socialiste, coalizând facțiunile de extremă stângă În noi mișcări comuniste și denunțându-i pe ceilalți ca reacționari depășiți de mersul istoriei. Când partidele comuniste s-au trezit În minoritate În următoarele două decenii, Moscova a schimbat abordarea, iar comuniștii le-au prezentat socialiștilor (mai numeroși) perspectiva unificării stângii sub egida comunistă. După eliberare, În circumstanțele specifice Europei de Est, propunerea le-a părut socialiștilor perfect rezonabilă. Chiar și În Vest, membrii mai radicali

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
autoritate; nici un fel de statut judecătoresc, legislativ sau executiv. Delegații nu reprezentau pe nimeni. Cea mai mare realizare era simpla sa existență, deși În noiembrie 1950 s-a emis o Convenție Europeană a Drepturilor Omului care avea să capete În deceniile următoare o importanță sporită. După cum admitea Churchill Într-un discurs ținut pe 19 septembrie 1946 la Zürich, „primul pas În recrearea unei familii europene trebuie să fie parteneriatul Între Franța și Germania”. Dar În primii ani de după război, francezii n-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Dar legislația postbelică a redistribuit Într-adevăr veniturile: proporția din averea națională deținută de cei mai bogați (1%) oameni a scăzut de la 56% În 1938 la 43% În 1954, iar dispariția completă a șomajului dădea motive de optimism, spre deosebire de sinistrul deceniu dinaintea războiului. Între 1946 și 1948, 150.000 de britanici au emigrat În Canada, Australia și Noua Zeelandă, și mult mai mulți se gândeau la aceeași soluție, Însă În 1951 greul părea să fi trecut, iar țara oferea spectacolul optimist al

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și Monnet se va Întreba, retrospectiv, cum ar fi arătat lucrurile dacă Marea Britanie ar fi luat inițiativa atunci când avea o autoritate fără egal. Zece ani mai târziu, englezii și-au reconsiderat, ce-i drept, poziția. Dar În Europa postbelică un deceniu Însemna o veșnicie: zarurile fuseseră aruncate. VItc "VI" În vâltoaretc "În vâltoare" Orice ai spune... comuniștii erau mai deștepți. Aveau un program grandios, un plan pentru o lume nou-nouță În care să existe un loc pentru fiecare... De la Început, unii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de scumpă. Dintre toți Învingătorii din al doilea război mondial - ba chiar dintre toate țările participante, Învinși și Învingători la un loc -, numai URSS a suferit pagube economice permanente. Pierderile umane și materiale erau imense și se vor face simțite decenii la rând. Zdenìk Mlynáø, un comunist ceh care studia la Moscova În 1950, evoca orașul cufundat În „sărăcie și Înapoiere... un sat nesfârșit de colibe din lemn”. La țară, situația era și mai rea. În mai toată Bielorusia, Ucraina și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
parcele mici de teren unui număr mare de agricultori. Deși foarte populare, aceste reforme n-au făcut decât să exacerbeze vechea criză agrară din regiune: prea puține investiții În utilaje și Îngrășăminte, prea multă mână de lucru folosită parțial, cinci decenii de scădere constantă a prețurilor la produsele agricole. Până s-au instalat confortabil la putere, partidele comuniste din Est au Încurajat activ redistribuirea ineficientă a pământului. Însă după 1949 au Început, cu viteză și agresivitate crescânde, să-i distrugă pe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]