28,559 matches
-
Îți sînt dator. E scump prieteșugul ce-n suflă o femeie Deprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți; Și dulcele ei suflet, electrică scînteie, MÎngîie orce suflet la care s-o ivi.” Între așteptare și prieteșug (Între promisiunea de fericire pe care o dă așteptarea și promisiunea de supraviețuire a sentimentului Între o prietenie amoroasă) există numeroase nuanțe. Iat-o pe aceea, văcăresciană, a plăcerii În suferință, Întărită de ideea morții: „Să mor dar la picioare-ți; să mor dar
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cultivă miturile greco-latine. Cel dinții creează un peisaj edenic bazat În Întregime pe valorile lumii grecești. CÎnd intervine elementul otoman, el reprezintă violența și fanatismul („Prezența lui - remarcă Jean Pierre Richard În Paysage de Chateaubriand - este o insultă permanentă adusă fericirii grecești; barbaria otomană n-a știut să găsească decît un singur mod de contact cu dulceața helenică: violul”). Bolintineanu se desparte, la acest punct, de tradiția romantismului francez. Sudul lui este mai spre orient, spre zona de contact cu Asia
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Dar ce zic? Ah! unde, unde este plai Mai frumos, mai vesel, mai bun de iubire Decît țara noastră, acest dulce rai Plin de Încîntare, plin de fericire? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Lasă-mă aice să mor, dragul meu!” Acest dulce rai primește expresia cea mai elocventă În Miorița. Blaga a făcut mai tîrziu din el matricea spiritului românesc. Alecsandri imaginează un loc vesel și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
explozie de elemente, o geografie fabuloasă, o deschidere enormă a imaginației. Locul focului este luat de mîndrul soare: „În tine cred, o! soare, de tine-mi este dor, Prin cunoscut-am văpaele iubirei, Cu tine-am fost tovarăș pe cafea fericirei, În tine-am sorbit viața, În tine vreau să mor!” Soarele, invocat des, primește toate atributele de preț. E falnic, e dulce, voios, rolul lui este să dea lumină și căldură, două dintre condițiile fecundității. Toate imaginile din Pastelurile primăverii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mania, deși nu exclude nuanța afecțiunii dezinteresate (agape). Prieteșugul este forma generală a iubirii, o soluție la deșertăciunea lumii: „Că toate trec Într-o clipală, Lăsînd pe om În starea cea goală, Numai prietenul cu unire Este o zare de fericire Ce are omul drept alinare La orișice feli de Întîmplare. O, prieteșug, rai de plăcere, Ce te Începi numai din vedere Și ești păstrat și după orbire Și ispitit În nenorocire, Spune-mi unde lăcuiești anume, Ca să te caut În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Din prieteșugul dulce În amori cu Înfocare, Ah, crede-mă-ți, inimioară, că o așa Înălțare Dintr-o norocire mică În norocirea cea mare Suie pe om lîngă Îngeri și lîngă dumnezeire Și-l face trăind să guste a raiului fericire...”. Însă pînă a ajunge la „stepîna acea mare”, cît efort, ce chin, cîtă durere, ce lungă răbdare!... Conachi este un martir fericit, muncile lui l-au dus la izbîndă: nenorocita Zulnie este, În fine, a lui, dar, Încă o dată, pînă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Oare dragostea ce este, Adevăru-i sau poveste? Este-un adevăr pe lume Căruia cu nu-i pun nume, Îi las lumii să-l gîcească. Ce-i simhaiioa fireasca. Care lumea Împărătește, Inimi, suflete robește, Aducînd Într-o unire A raiului fericire. CÎnd să trezesc doi din somn, Îngeru-i om pentru om, Iată dragostea ce este. Adevăru-i nu-i poveste.” Ingenioase rotiri de propoziții, slobodă limbă, mai mare detașare de nenorocirile dragostei! Conachi este În stare să scrie și asemenea versuri mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dînși cînd cat, mă farmăc și de plăcere mă perzi. N-au mijloc de măsurare, ci de gene-mpovărați Și la milă la chinuri sînt porniți și Înfocați. Dar, vai mia, vro nădejde pute-mă-va bucura, C-oi dobîndi fericirea de-a-i slăvi ș-a-i săruta?” Interogația de la sfîrșitul poemului este, se Înțelege, pur tactică. Rațiunea poetului erotic este să nu triumfe. CÎntecul s-ar opri de Îndată ce obstacolul ar cădea. Poezia iese dintr-o strategie a răspunsurilor amînate. Puterea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de zece, de o sută de ori foc hrănit cu plîns, suspin, vaet... iată termenii ce se repetă În poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune nefericită. Nefericirea este, fără paradox, condiția de existență și fericire a Îndrăgostitului. Toți interpreții lui Conachi vorbesc de puterea poetului de a inventa nenorociri, cu alte cuvinte: puterea lui de a se preface, neobosita lui impostură. Faptul este de ordinul evidenței. Insă cine trăiește mult timp În impostură are toate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
neclintire, Pieptul Întru nemișcare, Sufletul În nesuflare, Spun că pentru despărțire Moare omul cu simțire.” N. Dimanchi, amicul lui Conachi, vede și el „semne Încumplite” În te miri ce. Trecerea unui fluture Îi vestește moartea. Pierzîndu-și amorul, nu-și află fericirea decît În chinurile morții: „Și o am o fericire A muri În chinuire.” Un autor care semnează C.G., inclus În Spitalul Amorului, devine afazic, paralizează la vederea femeii iubite: „CÎnd sînt lîngă tine eu Încremenesc Gura mi-e-ncleștată, nu poci să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru despărțire Moare omul cu simțire.” N. Dimanchi, amicul lui Conachi, vede și el „semne Încumplite” În te miri ce. Trecerea unui fluture Îi vestește moartea. Pierzîndu-și amorul, nu-și află fericirea decît În chinurile morții: „Și o am o fericire A muri În chinuire.” Un autor care semnează C.G., inclus În Spitalul Amorului, devine afazic, paralizează la vederea femeii iubite: „CÎnd sînt lîngă tine eu Încremenesc Gura mi-e-ncleștată, nu poci să-ți vorbesc Să-ți descriu simțirea-mi, ce mult
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de locul sfint. Numai astfel este posibilă poezia: creația unei lungi așteptări. Admis fără dificultăți la „poalele” ibovnicei („și nici la poalele tale, precum știi, nu am fost atins”)nu știm ce s-ar fi putut intîmpla cu literatura... Din fericire Casandra, Lucsandra, Elenco, Marghioala și, mai ales, Smărăndița (Zulnia) se țin tare, sînt Îndărătnice, ceremonioase. Seducătorul profesionist este ținut oarecare vreme afară și, atunci, intervine jăluirea și, odată cu ea, apare poezia (ea Însăși obiect erotic și instrument de seducție erotică
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
trecut fascinant. În surghiun, poetul retrăiește istoria pasiunii sale și istoria cuprinde momente de mare intensitate. Acestea angajează și un peisaj specific (peisajul martor): măreț În sălbăticie, cu valori securizante. Aici se află „locul cel tainic”, aici s-a petrecut „fericirea cea mare”, sub „dosirea” pomilor mari și umbroși a fost depus jurămîntul de dragoste: „Adu-ți aminte de locul acel de pustietate Dătător de liniștire inimilor Întristate. Copacii cei cu mărime, apele răsunătoare La vaiete, la suspinuri, cu jele răspunzătoare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
răspunzătoare, Acei stîlpi de foc cu pară prin verdeață mișcătoare Închipuind focul nostru din dragoste cu-nfocare, Cărările cele strîmpte de pîndă și de tîlnirc, Unde-ți furam cîte-o gură supt a crengilor dosîre, În sfîrșit, locul cel tainic, de fericirea cea mare, Unde, În genunchi, la poale-ți, spre asfințitul de soare, CÎștigînd prin rugăminte scumpa ta făgăduință, Ți-am dat ceriul chezășie de o vecinică credință.” Spațiul liric conachian iese mai limpede din această evocare: loc tainic Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
etapele acestui surghiun, constatăm următoarele: Conachi caută În natură un nou iatac (cronotopul său): un loc tainic, ocrotit, Într-o vale dosnică, sub un copac mare... Aici se desfășoară ceremonia jurămîntului, aici se primește făgăduința, aici, În fine, se petrece „fericirea cea mare”. Voind (afectînd) să fie un anahoret, Conachi rămîne un seducător. Figura ascezei voluntare este, În esență, o figură a seducției. Figura ascezei antrenează și un peisaj liric care, la Conachi, se deschide spre marele univers. Din direcția, e
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
zic aceasta, deoarece vă iubesc mult din obligație, și fiindcă mă Înfricoșez ca nu cumva moartea, atît de dorită, fiind salvarea nenorocirii mele, mi se va părea greu de suferit și mă va priva astăzi de această singură a mea fericire pe pămînt, adică să vă scriu, și să mă gîndesc, și să pronunț numele dumneavoastră cel dulce. Și precum lebăda cînta cu plăcere Înainte de moarte, după pilda ei, ctnt și scriu cu mare poftă (s.n.), mă gîndesc și văd și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
228-229. * În articolul Poezia recluziunii (Teme, C.R., 1975), N. Manolescu notează În același sens: „În Serile la Mircești [...] Alecsandri evocă, mai pe față ca oriunde, intimitatea domestică, euforia la gura sobei, meditația la masa de scris. Elemente ale liniștii și fericire rurală? Desigur. Dar mai important mi se pare alt lucru și anume sugerarea, de la Început, a unei rupturi Între spațiul naturii și spațiul imaginației [...] Lirismul Pastelurilor provine din emoția recluziunii, nicidecum din contemplația naturii“. Valeriu Cristea face În voi. Spațiul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dusă la bun sfârșit, celebrează starea de jubilație a unei memorii "fericite"18 (oare obstinația lui Lovinescu de a scrie literatură, în ciuda opiniilor descurajante și a piedicilor de tot felul, nu va fi fost tot o formă de căutare a fericirii propriei sale memorii?). Însă memoria și imaginația, zice tot Ricœur, "au drept trăsătură comună prezența absentului", ceea ce le distinge fiind, pe de o parte, "suspendarea oricărei afirmări a realității și viziunea unui ireal" (imaginația), iar pe de alta, "afirmarea unui
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
comunitatea" din care face parte. Așadar, literatura criticului (așa-numita "epică autobiografică", romanul) se propune pe sine drept stadiul final al unei evoluții în trepte, la capătul căreia memoria scriitorului, curățată de balastul amintirilor impure, va fi încercat, în sfârșit, fericirea visată. Pe de altă parte, după meticuloasa descriere a ritualului menit să celebreze actul automatic al creației (motiv obsesiv al literaturii lovinesciene), capitolul al doilea din Bizu dramatizează, într-o amplă secvență dialogată, confruntarea dintre scriitor și "dublul" său, deghizat
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
cu doctorat în străinătate (la Hohenheim), director al pepinierei Fălticeni-Rădășeni. Cei doi se întâlnesc, ca din întâmplare, pe stradă, iar agronomul ține să-i mulțumească autorului pentru portretul schițat în cel de-al doilea volum de Memorii, portret care, celebrând fericirea unei vieți trăite în acord cu natura 31 (situația 1), se referea la o întreagă categorie umană, și nu la un individ anume. De altfel, identificarea e numai parțială, pentru că inginerul își afirmă o "conștiință" a propriei "fericiri" (situația 3
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
care, celebrând fericirea unei vieți trăite în acord cu natura 31 (situația 1), se referea la o întreagă categorie umană, și nu la un individ anume. De altfel, identificarea e numai parțială, pentru că inginerul își afirmă o "conștiință" a propriei "fericiri" (situația 3) pe care "omul din carte" n-ar fi avut-o neapărat. Pe de altă parte, scriitorul nu-și recunoaște "dublul" nici după înfățișare (un om "scund, spătos, roșcovan"), nici după nume (Anton Klentze). Numai porecla ("Bizu") pare a
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
puține, dar edificatoare e amintită, printre altele, și "povestea" dramatizată în Aripa morții), experiențe care i-au demonstrat că, deși fiece om constituie o excepție ("totul trebuie raportat la individ și la structura lui", pe motiv că "nu există o fericire, sau o soluție unică a problemei vieții"), destinul tuturor îndrăgostiților e totuși "de a luneca unii pe lângă alții, fără a se cunoaște". Așadar, nefericirea eroului lovinescian rezidă în aceea că el vrea nu doar să iubească, ci și să înțeleagă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
ci și să înțeleagă. Și înțelegerea survine tardiv, în singurătate, atunci când iubirea însăși (cu tot cu "icoanele" tinereții) nu-i decât amintire amintire fugară, trezită la viață în două chipuri distincte: 1. de zurgălăii trăsurii ovreiești (stimul muzical), ca un "miragiu de fericiri pierdute și de iluzii poetice", izvorând "din fundul conștiinței"; 2. în mod voluntar, conștient, aceeași amintire îi revenea de obicei în minte (numai în minte, nu și în suflet) ca o "suferință intimă". Din dorința de a conjuga cele două
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
prozei noastre psihologist-autenticiste, făcând din eroul ei predilect (intelectualul fascinat de absolut, Don Juanul cu preocupări metafizice) un inocent personaj de melodramă, un om în fond mediocru, care nu vede idei, dar visează cu ochii deschiși la idealul burgez al fericirii în doi și la pacea căminului conjugal. Prin urmare, dacă intenționa să transforme biografia personajului său într-o melodramă, prozatorul trebuia neapărat să imagineze o poveste de dragoste, iar pentru asta era constrâns să se întoarcă din nou în trecut
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
poem al inadaptabilității", cu evident "caracter autobiografic", literatura criticului satisface și gustul cititorului modern, mai puțin sensibil la nota sentimentală, de romanță provincială, care face din Bizu "un Amos Bujorescu mult mai sălbatic, mult mai incapabil de a evolua spre fericire", iar din creatorul său, un fel de Brătescu-Voinești "în varianta mai obiectivă a d-lui Cathon Theodorian"60. Favorabil la început, verdictul devine apăsat negativ atunci când criticul evaluează global activitatea literară a autorului Istoriei civilizației române moderne. Pentru Călinescu, confratele
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]