27,930 matches
-
ferit să vândă utilitățile publice sau firmele „strategice” precum uzina de automobile Renault (recent salvată de la faliment În 1985 printr-o uriașă infuzie de capital din partea statului). Pe piețe, ca și În grădini, francezii doreau să controleze creșterea. Ei au preferat să-și păstreze o anumită capacitate de intervenție, reținând de obicei o parte din acțiuni chiar și la firmele private. Astfel, În Franța, privatizarea Însăși a fost un proces strict reglementat - pachetele majoritare au ajuns exact la firmele și Întreprinderile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
centru aflați la guvernare Între 1976 și 1982 au continuat strategia vechiului regim: pentru a evita conflictele sociale, companiile falimentare erau pur și simplu transferate la stat. Nici nu aveau de ales: din varii motive, naționalizarea În această formă era preferată de muncitori, patronat, politicienii de la centru și autoritățile regionale deopotrivă. Oricum, unul dintre argumentele cele mai solide pentru reducerea sectorului public - că statul asistențial pe care acesta Îl personifica era prea costisitor pentru a fi menținut - nu era valabil În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
romanciera est-germană Christa Wolf, au Înțeles bine că tocmai greutățile existenței de scriitor sub comunism erau cele care le ofereau atât material literar, cât și o anumită energie (și statut public). Din acest motiv, mulți intelectuali din societățile comuniste au preferat să renunțe la ocaziile de emigrație și exil: mai bine să fii persecutat, dar important, decât liber și irelevant. Teama de irelevanță mai alimenta o considerație În acei ani, și anume dorința unei „reîntoarceri” urgente În Europa. Ca și cenzura
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru țărani și au Înghețat prețul alimentelor la nivelul din 1965. Odată demarate, Împrumuturile masive au fost greu de oprit. Când Gierek a crescut În sfârșit prețul alimentelor În 1976, măsura a stârnit proteste furioase și a trebuit revocată, regimul preferând să se Împrumute mai departe: Între 1977 și 1980, o treime din linia de credit extern a Poloniei a fost folosită pentru a subvenționa consumul intern. Economiștii comuniști de la Praga recomandau eliminarea treptată a subsidiilor și introducerea prețurilor „reale”, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
credit extern a Poloniei a fost folosită pentru a subvenționa consumul intern. Economiștii comuniști de la Praga recomandau eliminarea treptată a subsidiilor și introducerea prețurilor „reale”, dar factorii de decizie se temeau de consecințele sociale ale unui asemenea gest și au preferat să se Îndatoreze și mai mult. La fel ca În perioada interbelică, statele mici și fragile din estul Europei Împrumutau capital occidental pentru a-și finanța economiile autarhice și a evita alegerile dificile. Miklós Németh, ultimul prim-ministru comunist al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În intenție. Ba chiar e posibil ca el să fi fost mai consecvent din punct de vedere ideologic decât unii predecesori: dacă Nikita Hrușciov e faimos pentru afirmația că, dacă ar fi britanic, i-ar vota pe conservatori, Gorbaciov Îl prefera, dintre politicienii străini, pe spaniolul Felipe Gonzáles, al cărui model social-democratic avea să-i pară, cu timpul, cel mai apropiat de al său. Lumea Își punea speranțele În Gorbaciov și pentru că opoziția internă din URSS era inexistentă. Numai partidul putea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
următor, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace in absentia). Regimul nu a putut interzice o nouă vizită a papei În iunie 1983, În urma căreia Biserica s-a implicat și mai mult În activități semioficiale și clandestine. Poliția politică prefera represiunea: În 1984, Într-un caz devenit notoriu, ea a organizat - pour décourager les autres - răpirea și asasinarea părintelui Jerzy Popie³uszko, un cunoscut preot radical. Dar Jaruzelski și colegii săi Înțelegeau că astfel de provocări și confruntări nu mai aveau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
altele, să atragă noi surse de finanțare străină pentru datoria națională a Poloniei, care se apropia de 40 de miliarde de dolari 17. Cu un bizar gest democratic, În 1987, guvernul a Început chiar să ceară părerea polonezilor asupra tipului preferat de „reformă” economică: „Ați prefera”, erau Întrebați aceștia, „o creștere a prețurilor cu 50% la pâine și 100% la benzină sau cu 60% la benzină și 100% la pâine?”. Deloc surprinzător, răspunsul poporului a fost, În esență, „nici una, nici alta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de finanțare străină pentru datoria națională a Poloniei, care se apropia de 40 de miliarde de dolari 17. Cu un bizar gest democratic, În 1987, guvernul a Început chiar să ceară părerea polonezilor asupra tipului preferat de „reformă” economică: „Ați prefera”, erau Întrebați aceștia, „o creștere a prețurilor cu 50% la pâine și 100% la benzină sau cu 60% la benzină și 100% la pâine?”. Deloc surprinzător, răspunsul poporului a fost, În esență, „nici una, nici alta”. Întrebarea - și decizia de a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de stat americani și de vicepreședintele George Bush. În 1988, Ungaria comunistă avea o imagine categoric „bună”. În parte din acest motiv, a trecut multă vreme până să apară o opoziție deschisă la adresa partidului. Disimularea și manevrele discrete păreau de preferat, Îndeosebi pentru cei care Își aduceau aminte de 1956. Iar viața În Ungaria lui János Kádár era anostă, dar suportabilă. În realitate Însă, după cum am văzut În capitolul precedent, economia oficială maghiară nu stătea mai bine decât cea poloneză, În pofida
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inechivoc, normalitatea și traiul modern. Comunismul nu mai era viitorul - atu pe care Îl fluturase timp de 60 de ani -, ci trecutul. Firește, existau diferențe. Naționaliștii și unii conservatori politici și religioși - mulți dintre ei activi și influenți În 1989 - preferau să se gândească la „Polonia” și „Ungaria”, nu la Europa. Iar unora dintre ei le păsa mai puțin de libertate și drepturi civile. Prioritățile imediate ale maselor variau și ele - ideea Întoarcerii În Europa a mobilizat sentimentul popular În Cehoslovacia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai importante. Iar dacă unii lideri din 1989 au Început prin a clădi o economie de piață (la formarea primului său cabinet În septembrie 1989, Tadeusz Mazowiecki a rostit memorabila frază „caut un Ludwig Erhard!”), alții (Havel mai ales) au preferat să se concentreze asupra fundamentelor civice ale democrației. Semnificația acestor nuanțe va fi vizibilă abia mai târziu. Poate se cuvine totuși să facem aici o observație despre rolul Statelor Unite În această poveste. Est-europenii, În special cei din Berlinul de Est
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numai câteva trupe NATO au rămas pe teritoriul Germaniei). De ce a permis Mihail Gorbaciov unificarea Germaniei? Zeci de ani, principalul obiectiv strategic al Uniunii Sovietice fusese să mențină statu-quoul teritorial În Europa Centrală: Moscova - ca și Londra, Parisul și Washingtonul - prefera o Germanie divizată și abandonase țelul postbelic al lui Stalin de a elimina Bonnul din alianța occidentală. Dar sovieticii, spre deosebire de francezi și britanici, aveau Încă posibilitatea de a bloca procesul de unificare, cel puțin În principiu. Gorbaciov, ca toți ceilalți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Suprem Rus, s-a deplasat la Tallinn pentru a semna un acord de recunoaștere reciprocă a „suveranității” Între Rusia și republicile baltice, peste capul autorităților sovietice. În martie 1991, referendumurile din Letonia și Estonia au confirmat că și acolo electorii preferau, Într-o proporție covârșitoare, independența totală. Gorbaciov, care trecuse cu inima Îndoită la pedepsirea republicilor recalcitrante, a revenit acum la poziția sa inițială, căutând În zadar un modus vivendi. Dar președintele sovietic era acum atacat din ambele părți. Faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a separat de Opinia Publică Împotriva Violenței, formând Mișcarea pentru o Slovacie Democrată. Din toamna anului 1991 până În vara anului 1992, reprezentanții administrațiilor cehe și slovace au negociat Îndelung, căutând un punct de plecare pentru o Constituție descentralizată, federală, cum preferau cei mai mulți politicieni și votanți de ambele părți. Dar Mečiar, În căutarea unei baze pentru noul lui partid, a Îmbrățișat cauza naționalismului slovac (subiect pentru care nu manifestase până atunci prea mult interes). Slovacii, și-a informat el auditoriul, erau amenințați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anuală a inflației era de 1.240% și continua să crească. Greșelile economice se făceau la Belgrad, dar erau resimțite cel mai puternic la Zagreb și Ljubljana. Mulți croați și sloveni, comuniști și necomuniști deopotrivă, considerau că ar fi de preferat să ia singuri decizii economice, fără corupția și nepotismul din cercurile puterii din capitala federală. Acest sentiment era exacerbat de teama crescândă că Slobodan Miloševiæ (obscurul președinte al Ligii Comuniștilor din Serbia lui natală) și cercul lui de aparatcici Încercau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
afectau direct deciziile luate În republicile din nord. Deși soarta albanezilor le stârnea cel mult o compasiune moderată, Zagrebul și Ljubljana erau Îngrijorate de ascensiunea autoritarismului sârb. În alegerile din Slovenia din aprilie 1990, s-a văzut că majoritatea votanților preferau rămânerea În Iugoslavia, dar Îi favorizau pe candidații necomuniști, care se opuneau fățiș aranjamentelor federale În vigoare. Luna următoare, un nou partid naționalist a câștigat cu o majoritate zdrobitoare În Croația Învecinată, iar liderul său, Franjo Tudjman, a devenit președintele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
minoritățile etnice sau religioase nu manifestase o dorință susținută de a avea instituții separate. Dar, când republicile nordice s-au desprins de federație, chestiunea a revenit la ordinea zilei. După 1991, era firesc ca musulmanii și croații din Bosnia să prefere suveranitatea, și nu statutul de minoritate În ce mai rămăsese din Iugoslavia luiMiloševiæ; ei au votat Întocmai la referendumul de la sfârșitul lui februarie 1992. Dar sârbii din Bosnia, expuși de luni Întregi aluziilor Belgradului la masacrele ustașilor și la un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statutul de minoritate În ce mai rămăsese din Iugoslavia luiMiloševiæ; ei au votat Întocmai la referendumul de la sfârșitul lui februarie 1992. Dar sârbii din Bosnia, expuși de luni Întregi aluziilor Belgradului la masacrele ustașilor și la un viitor jihad musulman, preferau, se Înțelege, unirea cu Serbia (sau, cel puțin, autonomia locală) unui statut minoritar În cadrul statului musulmano-croat condus de la Sarajevo. Când Bosnia (adică liderii croați și musulmani; sârbii au boicotat referendumul și votul În parlament) și-a declarat independența În martie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dintre cei mai bogați oameni de afaceri din Ucraina și ginerele președintelui țării. În România și Serbia, proprietățile statului au avut o soartă asemănătoare, cu excepția cazurilor În care nu au fost vândute, baronii locali rezistând tentativelor inițiale de privatizare și preferând să-și păstreze puterea și influența prin vechile metode. Românii (și albanezii) În căutare de profit instantaneu au fost atrași În scheme piramidale care promiteau câștiguri uriașe pe termen scurt și fără nici un risc. La apogeul său, una dintre ele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lingvistice (sic) din 1983, catalana a devenit „principala limbă de predare În școli”; zece ani mai târziu, Generalitat (parlamentul catalan) a decretat folosirea ei exclusivă În creșe și grădinițe. Deloc surprinzător, deși spaniola castiliană a rămas În uz pretutindeni, tinerii preferau să comunice În catalană. Nici o altă regiune spaniolă nu a atins un asemenea grad de individualizare; e drept că nici una nu avea aceeași greutate la nivel național. În 1993, Catalonia, una dintre cele 17 regiuni spaniole, aducea țării o cincime
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau recent stabiliți În regiune - deja, În 1998, numai o persoană din patru mai vorbea euskera, limba bascilor. Cum era de așteptat, ei nu erau deloc interesați de mișcarea separatistă: numai 18% dintre basci s-au pronunțat pentru independență, restul preferând autonomia regională deja obținută. Chiar printre suporterii Partidului Naționalist Basc, majoritatea erau de aceeași părere. Cât despre Herri Batasuna, aripa politică a ETA, ea a pierdut voturi În favoarea autonomiștilor moderați și chiar a partidelor spaniole obișnuite. La sfârșitul deceniului, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea În spate un deceniu de integrare internă pe care Își cheltuise toată energia birocratică. Nu mai exista nici o scuză pentru amânarea spinoasei probleme a extinderii. Unii șefi de stat și mulți dintre Înalții funcționari ai Comisiei Europene ar fi preferat să restrângă negocierile de aderare la câteva cazuri „simple”: țări mici precum Slovenia și Ungaria, aflate chiar la granițele Uniunii și ale căror economii relativ modernizate nu puneau probleme bugetului sau cadrului instituțional al UE. Dar curând s-a dovedit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai diplomatic să recurgă la engleză (care nu era pentru nimeni limba maternă) când comunicau cu conaționalii din altă regiune. și În Belgia, unde - așa cum am văzut - erau rari valonii sau flamanzii care se descurcau În cealaltă limbă, ambele părți preferau să se Înțeleagă În engleză. În țările În care limbile regionale (catalana, de exemplu, sau basca) erau acum limbi oficiale de predare În școli, se Întâmpla frecvent ca tinerii („Generația E”, cum li s-a spus, de la Europa) să Învețe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În științe și chiar pe zidurile orașelor noastre.” Doi ani mai târziu, un ministru conservator al Culturii, Jacques Toubon, a reluat subiectul, făcând explicit ceea ce Tasca nu menționase: motivul nervozității nu era atât declinul francezei, cât hegemonia englezei. Era de preferat ca francezii să Învețe altceva - orice altceva: „De ce”, Întreba Toubon, „să Învețe copiii noștri o engleză simplificată - pe care o pot deprinde la orice vârstă - când ar trebui să dobândească o apreciere mai profundă pentru germană, spaniolă, arabă, japoneză, italiană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]