KorAP: Find »[drukola/base=deceniu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1110 1111 1112 ...1131 >

28,267 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

anii ’30 de la Moscova, mai ales cel al lui Nikolai Buharin din 1938, fuseseră inovații teatrale sui generis, șocante prin spectacolul lugubru al unei revoluții care Își devora nu doar copiii, ci și părinții. În schimb, procesele și epurările din deceniile următoare erau cópii nerușinate ale trecutului sovietic (de parcă regimurile-satelit nu meritau nici măcar o aparență de verosimil) și veneau, pe deasupra, după un lung șir de epurări judiciare. Pe lângă pedepsirea trădătorilor și procesele politice Înscenate anticomuniștilor, regimurile comuniste din Europa de Est au folosit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fost deplasate În RDG și s-au făcut proiecte pentru o escadră de bombardiere. Astfel, arestările, epurările și procesele constituiau un avertisment public despre viitoarea confruntare, o justificare pentru temerile Uniunii Sovietice și, În același timp, o strategie (cunoscută din deceniile anterioare) prin care partidul leninist Își reducea efectivele și se pregătea de luptă. Învinuirea adusă lui Rajk În 1949, de conspirație cu Statele Unite și Marea Britanie pentru răsturnarea regimului, era plauzibilă pentru mulți comuniști și pentru simpatizanții din Vest. Chiar și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dezaprobare față de faptele comise de Armata Roșie În Austria și Germania de Est. Scopul real era inventarea unei modalități de a-i pedepsi după bunul-plac pe soldații sovietici Întorși de pe front. Scara sancțiunilor administrate cetățenilor din URSS și Europa de Est În deceniul ce a urmat războiului era monumentală și, În afara Uniunii Sovietice, fără precedent. Procesele nu erau decât partea vizibilă dintr-un Întreg arhipelag al represiunii: Închisoare, exil, batalioane de muncă silnică. În 1952, perioada de vârf a celei de-a doua

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În timp ce Europa de Vest se pregătea să intre Într-o eră a transformărilor spectaculoase și prosperității fără precedent, Europa de Est aluneca În hău: o perioadă sumbră de inerție și resemnare, ritmată de cicluri de protest și supunere, ce avea să dureze aproape patru decenii. E simptomatic și oarecum logic faptul că, În timp ce Planul Marshall a pompat 14 miliarde de dolari În economia renăscândă a Europei Occidentale, Stalin a extras cam aceeași sumă din Europa de Est, prin reparații de război, livrări forțate și impunerea unor legături

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din Rutenia subcarpatică până la Trieste, le prelua de la Viena. Acea Europă cosmopolită și integrată nu a existat, desigur, decât pentru puțini - și a dispărut În 1918. Dar noile state creionate la Versailles erau fragile și oarecum provizorii Încă de la Început. Deceniile interbelice au fost astfel un soi de eră interimară nici pacifistă, nici războinică, În care soarta Europei Centrale și de Est postimperiale a rămas indecisă. Rezultatul cel mai probabil - că o Germanie revigorată va fi moștenitoarea de facto a vechilor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ex-comunist polonez), intelighenția laică din Polonia tânjea după un „catehism subtil”. Dintre studenții, dramaturgii, romancierii, jurnaliștii și profesorii est-europeni, numai o mică parte au devenit comuniști activi, dar ei erau adesea vârfurile generației. Pavel Kohout, care avea să capete În deceniile următoare faimă internațională ca disident și eseist/dramaturg postcomunist, s-a remarcat inițial În Cehoslovacia natală ca suporter ardent al noului regim. În 1969, el Își amintea că Încercase o „senzație de certitudine” În ziua loviturii de stat din februarie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din universul intelectual prenazist care a participat activ la dezbaterile de după 1945, este cunoscut mai ales pentru contribuția unică la o discuție internă: eseul său din 1946 despre Conștiința culpei. Dar ce i-a marginalizat pe intelectualii vest-germani În primul deceniu postbelic a fost faptul că evitau scrupulos dezbaterile ideologice Într-o perioadă În care dialogul public din Europa Occidentală era intens politizat și polarizat. Britanicii erau și ei la periferia vieții intelectuale europene În acești ani, dar din motive foarte

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fusese condus de intelectuali. Togliatti, ca și Antonio Gramsci și alți tineri care fondaseră partidul cu douăzeci de ani În urmă, era mai inteligent - și plin de respect față de inteligență - decât liderii altor partide comuniste din Europa. În plus, În deceniul de după al doilea război mondial, partidul i-a primit cu brațele deschise pe intelectuali, ca membri și ca aliați, având grijă să atenueze, În retorica partidului, acele elemente care i-ar fi putut Îndepărta. Mai exact, Togliatti a adaptat conștient

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
l-au abandonat, cum era de așteptat. Dar, În ciuda loialității nezdruncinate a lui Togliatti față de Moscova, PCI a păstrat mereu o aură de nedogmatism, ca singurul partid comunist important care tolera și chiar Îmbrățișa dezacordul inteligent și autonomia gândirii; În deceniile următoare, această reputație avea să-i fie utilă. Criticii lui Togliatti din zona stângii necomuniste se loveau mereu de percepția generalizată, În țară și (mai ales) În străinătate, că PCI nu era un partid comunist ca toate celelalte. Cum avea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care Sartre și generația lui pretindeau că au Învățat-o din război era caracterul inevitabil - și chiar dezirabil - al violenței politice. Aceasta nu era nici pe departe o interpretare tipic franțuzească a experienței recente: În 1945, mulți europeni traversaseră trei decenii de violență politică și armată. Tinerii de pe tot continentul se deprinseseră cu un nivel de brutalitate publică, În vorbă și În faptă, care i-ar fi șocat pe strămoșii lor din secolul al XIX-lea. Retorica politicii moderne oferea o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
N-ai ce-i face, uneori oamenii au păreri corecte din motive greșite... Teama de a nu fi Într-o bună companie nu este expresia neîntinării politice, ci a neîncrederii În sine”. Intelectualii cu adevărat reacționari erau rari În primul deceniu de după război. Chiar și cei care se declarau deschis de dreapta, ca francezii Jacques Laurent sau Roger Nimier, gustau mai degrabă farmecul unei cauze pierdute, afișând o nostalgie boemă pentru trecutul discreditat și arborându-și cu mândrie insignifianța politică. Cum

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a intelectualului radical era să nu-i trădeze pe muncitori. Pentru Camus, ca și pentru Silone, cel mai important era să nu se trădeze pe sine. Liniile de forță ale Războiului Rece În cultură erau trasate. E dificil, după atâtea decenii, să pătrundem contrastele puternice și retorica Războiului Rece În acei ani de Început. Stalin nu era Încă o rușine, dimpotrivă. Cum declara Maurice Thorez În iulie 1948, „oamenii Își Închipuie că ne insultă pe noi, comuniștii, făcându-ne «staliniști». Ei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cea mai populară, se lăuda În 1958 cu un tiraj de 16.000 de exemplare; În același an, Preuves avea doar 3.000 de abonați. Dar conținutul lor era invariabil de bună calitate, autorii erau cei mai buni scriitori din deceniile postbelice și umpleau o lacună importantă - mai ales În Franța, unde Preuves reprezenta unicul forum liberal, anticomunist, Într-un peisaj cultural dominat de periodice neutraliste, pacifiste, ale tovarășilor de drum sau mărturisit comuniste. Congresul și numeroasele sale activități erau sprijinite

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
regiuni europene care s-au schimbat cel mai puțin În acei ani. Mai presus de orice, Biserica Catolică le oferea enoriașilor un lucru foarte prețios: senzația de continuitate, calm și siguranță Într-un univers care se schimbase violent În ultimul deceniu și avea să se transforme și mai spectaculos În anii următori. Biserica Catolică a câștigat În acești ani de tranziție tocmai pentru că era asociată cu vechile rânduieli și se Împotrivea ferm modernității și schimbării. Bisericile protestante din nord-vestul Europei nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de 28 de ori pe an, cu 40% mai mult decât În ultimul an dinaintea războiului. Dacă În sălile britanice publicul a scăzut constant de-a lungul anilor ’50, În Europa continentală el continua să crească. În prima jumătate a deceniului al șaselea, 1.000 de noi cinematografe s-au deschis În Franța și tot atâtea În Germania de Vest; În Italia au apărut 3.000, ridicând cifra totală la 10.000 În 1956. Cu un an Înainte s-a Înregistrat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu era, desigur, În măsură să se apere). Dar un lobby hollywoodian insistent a menținut prin Departamentul de Stat presiunea asupra negociatorilor europeni, reușind să includă În fiecare acord comercial sau Împrumut acordat de Statele Unite aliaților din Europa În primul deceniu postbelic o clauză favorabilă filmelor americane. Astfel, prin acordul Blum-Byrnes din mai 1946, guvernul Franței a redus cu strângere de inimă cota protecționistă, de la 55% filme franceze pe an la numai 30% - iar efectul a fost Înjumătățirea producției interne, În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
populare filme americane din anii ’40 aparțineau unui gen botezat ulterior de admiratorii de pe continent film noir. Pretextul era o dramă socială sau o poveste polițistă, dar atmosfera - și textura cinematografică - erau mult mai sumbre decât În producțiile americane din deceniile precedente. Filmele escapiste erau făcute acum de europeni: nemții făceau povești vaporoase de iubire În decorul de basm din Pădurea Neagră sau Alpii bavarezi, iar englezii, comedioare ca Piccadilly Incident (1946), Spring in Park Lane (1948) sau Maytime in Mayfair

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
precum swing și be-bop, preponderente În sălile de dans și cluburile de noapte și intens difuzate la radio (puțini Își puteau permite un patefon Înainte de anii ’50, iar tonomatul nu Înlocuise Încă orchestra). Prăpastia dintre generații ce avea să caracterizeze deceniul următor nu se făcea simțită deocamdată. „NewLook” lansat de Christian Dior În februarie 1947 (menit să contrasteze cu criza de textile din timpul războiului, noul stil, de un lux ostentativ, abunda În fuste ample, umeri falși, mâneci bufante și o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de trei ori mai mult. Patruzeci de ani de război și criză economică apăsau asupra Europei. „Epoca postbelică” a durat, așadar, multă vreme; mult mai mult decât susțin unii istorici când Înfățișează dificila perioadă de după război În lumina avantajoasă a deceniilor de prosperitate care au urmat. Puțini europeni de atunci, informați sau nu, anticipau amploarea transformărilor ce aveau să urmeze. Experiența ultimilor cincizeci de ani le indusese multora un scepticism amar. Înainte de primul război mondial, Europa era un continent optimist: politicienii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Uniunea Europeană a Plăților și mai ales Pactul Nord-Atlantic reprezentau nucleul unui sistem nou și stabil de relații interstatale. Documente precum Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului (semnată de Consiliul Europei În 1950) aveau să capete În deceniile următoare o semnificație durabilă. Dar, la vremea lor, asemenea documente și agențiile care le promulgau semănau teribil cu pacturile și ligile din anii ’20: pline de bune intenții, dar sortite eșecului. E de Înțeles că scepticii momentului nu le-au

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În acești ani Războiul Rece a fost trăit altfel În vestul Europei decât În SUA (și chiar decât În URSS). Arsenalul nuclear al Statelor Unite crescuse rapid În anii ’50. De la 9 În 1946, 50 În 1948 și 170 la Începutul deceniului, numărul armelor nucleare de care dispunea armata americană a ajuns la 841 În 1952, apoi la 2.000 În perioada intrării Germaniei În NATO (pentru a ajunge la 28.000 șapte ani mai târziu, În pragul crizei cubaneze). Pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
convenționale”. Coincidența dintre nuclearizarea NATO și stabilizarea continentului nu era Întâmplătoare. Războiul convențional În centrul și vestul Europei Își pierdea din interesul strategic și pentru sovietici. Moscova acumula arme nucleare, ajungând de la 5 În 1950 la 1.700 până la sfârșitul deceniului. Dar sovieticii puneau accentul pe dezvoltarea capacității de lansare a armelor nucleare nu numai În Europa, ci și peste ocean, ca răspuns la planurile americane de a amplasa arme nucleare În RFG, la numai câteva sute de kilometri de Rusia

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Berlin, Washingtonul accepta existența unui guvern est-german și urma să reziste cererii vest-germane de arme nucleare. Stabilitatea În centrul Europei era În interesul ambelor părți; mai la obiect, URSS și Statele Unite erau sătule de solicitările clienților lor germani. Primul deceniu al Războiului Rece le conferise politicienilor germani din Est și din Vest o influență fără precedent asupra stăpânilor de la Moscova și Washington. De teamă să nu-și piardă credibilitatea În fața germanilor „lor”, fiecare dintre marile puteri s-a lăsat șantajată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În multe locuri, femei); guvernele și partidele politice au reacționat corespunzător. În Italia mai ales, schimbarea era izbitoare. Spre deosebire de celelalte state mediteraneene - Portugalia, Spania și Grecia -, Italia a devenit o democrație și a rămas un stat democratic de-a lungul deceniilor postbelice. Era o adevărată performanță. Italia era o țară profund scindată. Însăși existența ei ca stat a fost multă vreme un subiect controversat, care avea să revină În actualitate. Unele studii de la Începutul anilor ’50 sugerează că mai puțin de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rurali de pe valea Padului. Singura diferență: comuniștii se mândreau cu onestitatea și bunul mers al administrației lor municipale, În timp ce prefecturile creștin-democrate din Sud erau notorii pentru corupție și legăturile cu Mafia. În anii ’50, marea corupție era apanajul creștin-democraților; În deceniile următoare, socialiștii care administrau marile orașe din Nord le-au urmat exemplul cu un succes considerabil. Corupția, În politică, e În mare măsură rodul oportunităților. Guvernarea În stil italian nu era deosebit de performantă, dar a funcționat. În timp, familiile politice

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]