28,267 matches
-
urmei, o prăpastie politică Îi separa În Italia pe comuniști de catolici - a căror juxtapunere nu e tocmai „postideologică”14. Dar cele două cazuri erau În realitate similare. Togliatti și partidul său se distingeau prin importanța acordată, de-a lungul deceniilor postbelice, stabilității politice, păstrării și consolidării instituțiilor din viața publică democratică - chiar dacă, astfel, comuniștii pierdeau În credibilitate ca avangardă revoluționară. Italia era și ea administrată printr-un sistem de favoruri și funcții care semăna oarecum cu Proporz, cu toate că avantaja puternic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fiecare Împărțite la rândul lor după comunitatea pe care o deserveau (flamandă sau valonă). Mai firave, curentele liberale din ambele țări nu Își permiteau o Împărțire demonstrativă pe criterii comunitare. Experiența războiului și a ocupației, precum și amintirea disensiunilor civice din deceniile anterioare au Încurajat Însă o tendință accentuată de cooperare dincolo de granițele comunitare. Mișcările extremiste, În special naționalismul flamand, au fost discreditate de colaborarea oportunistă cu naziștii. În urma războiului, oamenii se identificau mai puțin cu un anumit partid politic (dar la fel de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În special la nivel local, majoritatea funcționarilor, oamenilor de afaceri și bancherilor din epoca nazistă rămăseseră În funcții, către sfârșitul anilor ’50 mare parte din economia vest-germană era condusă Într-un mod ce amintea de marile trusturi și carteluri ale deceniilor precedente. Acest corporatism de facto nu fusese probabil preconizat de factorii de decizie americani pentru noua republică germană, având În vedere opinia generală că trusturile și puterile lor contribuiseră la ascensiunea lui Hitler și erau oricum potrivnice unei piețe libere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucru le-a permis să reușească”. Condamnați universal după căderea lui Hitler pentru că se supuseseră orbește unor ordine imorale, germanii au convertit astfel obediența sârguincioasă dintr-un defect Într-o virtute națională. Cum puțini și-ar fi imaginat cu un deceniu Înainte, efectul zguduitor al Înfrângerii și ocupației ulterioare i-a făcut pe vest-germani să accepte o democrație impusă din afară. În loc de „devotamentul pentru conducători” pe care Heine Îl observase la poporul german cu un secol În urmă, germanii anilor 1950
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Franței eliberate n-a arătat mare interes pentru starea de spirit a arabilor, iar când, În mai 1945, această indiferență a dus la o revoltă În regiunea Kabilia, la est de Alger, insurgenții au fost zdrobiți fără ezitare. În următorul deceniu, atenția Parisului a fost Îndreptată În altă parte. Iar când acești ani de furie Înăbușită și așteptări frustrate au culminat cu izbucnirea, la 1 noiembrie 1954, a insurecției organizate, era prea târziu pentru un compromis. Frontul algerian de Eliberare Națională
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asasinat asupra ministrului Culturii André Malraux și asupra lui de Gaulle Însuși au eșuat, deși un plan de atacare prin surprindere a mașinii președintelui În suburbia pariziană Petit Clamart a fost foarte aproape de reușită. Timp de câțiva ani, la Începutul deceniului șase, Franța a fost supusă unei amenințări teroriste hotărâte și tot mai disperate. Deși serviciile secrete franceze au anihilat În cele din urmă OAS, amintirea tragediei a rămas. Între timp, Împotriva voinței lor, milioane de algerieni erau Împinși spre exil
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care au ajuns teferi În Franța n-au primit nici o mulțumire din partea francezilor, sacrificiile lor nefiind cu adevărat recunoscute sau recompensate. Franța se grăbea să uite trauma algeriană. Acordurile de la Evian din 1962 au Însemnat pentru francezi sfârșitul a cinci decenii de război și teamă de conflict. Populația era sătulă de crize, lupte, amenințări, zvonuri și conspirații. A Patra Republică supraviețuise doar doisprezece ani. Neiubită și neplânsă de nimeni, ea a fost dintru Început slăbită dramatic de absența unui executiv eficient
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost schilodită de costul războiului. Din decembrie 1955 până În decembrie 1957, Franța și-a pierdut două treimi din rezerva valutară, În pofida creșterii susținute a economiei. Controlul ratelor de schimb, ratele de schimb multiple (asemenea celor din blocul sovietic În deceniile ulterioare), datoria externă, deficitul bugetar și inflația cronică - toate acestea puteau fi atribuite cheltuielilor scăpate de sub control În timpul războaielor coloniale purtate fără succes din 1947 până În 1954 și, În continuare, din 1955. Guverne de toate culorile s-au scindat și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Guverne de toate culorile s-au scindat și au căzut În fața acestor obstacole. Chiar și cu o armată loială, a Patra Republică ar fi trebuit să depună un efort imens pentru a se ridica deasupra acestor Încercări, la doar un deceniu după cea mai grea Înfrângere militară din istoria națiunii și o umilitoare ocupație de patru ani. E de mirare că a rezistat chiar și atât. Instituțiile celei de-a Cincea Republici a lui Charles de Gaulle au fost cu bună
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
recapete gloria pierdută decât investind În proiectul european și modelându-l În așa fel Încât să servească obiectivelor Franței. Algeria era pierdută. Coloniile o urmau. Anglo-americanii, ca Întotdeauna, nu manifestau nici un fel de compasiune. Înfrângerile și pierderile succesive din ultimele decenii nu-i lăsau Franței nici o alternativă, dacă mai voia să recupereze ceva din influența trecută. Cum Îl consola Adenauer pe prim-ministrul francez Guy Mollet În ziua În care francezii au fost forțați de presiunea americană și retragerea britanică să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu intenționau să o pună În aplicare. Dar permițând Moscovei să interpreteze, chiar și numai simbolic, rolul de protectoare a părții agresate, Franța și Marea Britanie au distribuit Uniunea Sovietică Într-un rol În care ea va improviza cu aplomb În deceniile următoare. Datorită crizei Suezului, diviziunile și retorica Războiului Rece vor fi importate tocmai În Orientul Mijlociu și Africa. Consecințele erorii din Suez au fost resimțite cel mai acut de Marea Britanie. Au trecut mulți ani până când au fost dezvăluite public toate ramificațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În mod clar, țara nu avea resursele economice și militare necesare, iar În urma unei demonstrații atât de concrete a limitelor britanice, ea se putea aștepta să se confrunte cu cereri tot mai numeroase de independență. După o pauză de un deceniu, În care doar Sudanul (În 1956) și Malaysia (În 1957) rupseseră legăturile cu Marea Britanie, țara a intrat Într-o fază accelerată de decolonizare, Îndeosebi În Africa. Coasta de Aur și-a căpătat În 1957 libertatea sub numele de Ghana, primul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
estomparea identității naționale. Oamenii de stat europeni - printre care Paul-Henri Spaak, ministrul de Externe al Belgiei - Înțelegeau că, pe moment, integrarea politică și militară nu era posibilă. În orice caz, europenii nu mai aveau la mijlocul anilor ’50 preocupările militare din deceniul precedent. Părea evident că accentul trebuia pus pe integrarea economică, un domeniu În care interesul național și cooperarea puteau fi armonios Îmbinate fără a răni sensibilitățile tradiționale. Pentru dezbaterea acestei strategii, Spaak și omologul său olandez au convocat o reuniune
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și să aplice reglementări viitoare. Singura inovație cu adevărat semnificativă - Înființarea, conform Articolului 177, a unei Curți Europene de Justiție căreia curțile naționale urmau să-i remită dosare pentru decizia finală - avea să se dovedească de o importanță majoră În deceniile următoare, dar a trecut neobservată la vremea respectivă. CEE s-a născut nu din forță, ci din slăbiciune. După cum evidenția raportul lui Spaak din 1956, „Europa, care altădată avea monopolul producției și obținea resurse importante din posesiunile sale de peste mări
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să se alăture CEE exact pentru că nu Înțelegeau - Încă - situația În care se aflau. Ideea că Piața Comună Europeană era menită să concureze puterea crescândă a Statelor Unite - idee care avea să aibă oarecare influență În cercurile politice de la Washington În deceniile de mai târziu - este așadar destul de absurdă: nou-formata CEE depindea pe de-a-ntregul de garanția de securitate americană, fără de care statele membre nu și-ar fi permis niciodată să se ocupe de integrarea economică În detrimentul apărării. Chiar și În statele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de o povară de lungă durată, excesiv de costisitoare și tensionată din punct de vedere politic. Acesta este fundalul pe care a apărut celebra Politică Agricolă Comună a Comunității Economice Europene (PAC), inaugurată În 1962 și formalizată În 1970, după un deceniu de negocieri. Prețurile europene au crescut artificial și toată producția alimentară a Europei a devenit prea scumpă pentru a mai fi competitivă pe piața mondială. În ciuda eficienței lor, cooperativele olandeze de prelucrare a laptelui nu o duceau mai bine decât
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cândva liderii britanici. CEE era un condominiu franco-german În care Bonnul sponsoriza Comunitatea, iar Parisul Îi dicta politica. Dorința nemților de a face parte din Comunitatea Europeană a fost plătită scump, Însă Adenauer și succesorii săi au suportat acest preț decenii la rând fără să se plângă, preferând alianța franceză surprizei britanice. Între timp, francezii „europenizaseră” subvențiile și compensațiile lor agricole, fără să cedeze Însă În ceea ce privește suveranitatea. Aceasta a fost o preocupare majoră În strategia diplomatică franceză. În 1955, la Messina
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
enunțase clar obiectivele Franței: ea avea să accepte instituțiile administrative supranaționale, dar numai dacă se subordonau deciziilor luate În unanimitate la nivel interguvernamental. În acest scop, de Gaulle a făcut presiuni agresive asupra restului Comunității Economice Europene În primul său deceniu de existență. Conform Tratatului de la Roma, toate deciziile majore (cu excepția admiterii de noi membri) trebuiau luate cu o majoritate de voturi În Consiliul de Miniștri interguvernamental. Retrăgându-se din convorbirile interguvernamentale, din iunie 1965 până când partenerii săi au acceptat finanțarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cele șase state membre a crescut de patru ori În aceeași perioadă. În agricultură, forța de muncă a scăzut continuu cu 4% pe an, iar productivitatea a crescut În anii ’60 cu 8,1% pe an. La sfârșitul primului său deceniu, deși aflată În umbra lui de Gaulle, Comunitatea Economică Europeană dobândise o aură de inevitabilitate, atrăgând și alte state europene. Dar nu totul mergea strună. O uniune vamală costisitoare, axată doar pe interesele sale și condusă de la Bruxelles de o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era ales, ci numit, nu reprezenta un câștig clar pentru Europa sau pentru restul lumii. Rețeaua de acorduri vamale protecționiste și subvenții indirecte instituită la comanda Franței era complet În afara spiritului și instituțiilor sistemului de comerț internațional care apăruseră În deceniile de după Bretton Woods. Nu era de bun augur faptul că sistemul de guvernare al CEE, modelat după cel al Franței, perpetua moștenirea ei napoleoniană. În ultimul rând, influența Franței asupra primilor ani ai Comunității Europene a dus la făurirea unei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În nomenclatură, ci doar să se abțină de la orice manifestare de Împotrivire. Tăcerea lor urma să fie Înțeleasă drept consimțământ tacit. „Comunismul de gulaș” care a rezultat a Întărit stabilitatea Ungariei, iar amintirea lecției a asigurat, cel puțin În următorul deceniu, stabilitatea În restul blocului. Această stabilitate a avut Însă prețul ei. Sistemul socialist pierduse, pentru cei mai mulți oameni care trăiau sub comunism, toate promisiunile radicale, utopice și vizionare cu care fusese asociat odinioară și care erau o parte din atracția sa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Fourastié publica un studiu despre transformarea economică și socială a Franței În cei treizeci de ani de după al doilea război mondial. Titlul - Les Trente glorieuses, ou La révolution invisible de 1946 à 1975 - era bine ales. În Occident, cele trei decenii care au urmat Înfrângerii lui Hitler au fost realmente „glorioase”. Uimitoarea accelerare a dezvoltării economice a fost Însoțită de debutul unei epoci de nemaiîntâlnită prosperitate. Pe parcursul unei singure generații, economiile țărilor din Europa de Vest continentală au recuperat decalajul acumulat În patruzeci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
continentală au recuperat decalajul acumulat În patruzeci de ani de război și depresiune, iar performanța economică europeană și tendințele consumului au Început să semene cu cele din Statele Unite. După ce se ridicaseră Împleticindu-se din moloz, În mai puțin de un deceniu europenii au intrat, spre Încântarea și consternarea lor, În era bunăstării. Istoria economică a Europei Occidentale postbelice este o poveste simetric opusă celei din deceniile precedente. Accentul malthusian pus pe protecție și pe reducerea cheltuielilor din anii ’30 a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cele din Statele Unite. După ce se ridicaseră Împleticindu-se din moloz, În mai puțin de un deceniu europenii au intrat, spre Încântarea și consternarea lor, În era bunăstării. Istoria economică a Europei Occidentale postbelice este o poveste simetric opusă celei din deceniile precedente. Accentul malthusian pus pe protecție și pe reducerea cheltuielilor din anii ’30 a fost abandonat În favoarea liberalizării comerțului. În loc să taie din buget și cheltuieli, guvernele le-au mărit. Peste tot a existat un angajament susținut față de investițiile pe termen
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost de 6,5%, În Italia de 5,3%, iar În Franța de 3,5%. Semnificația acestor rate de creștere atât de ridicate și susținute este cel mai bine Înțeleasă atunci când ele sunt comparate cu performanța acelorași țări În deceniile anterioare: Între 1913 și 1950, rata de creștere a Germaniei per annum a fost de doar 0,4%, a Italiei de 0,6%, iar a Franței de 0,7%. Chiar și În deceniile prospere de după 1870 ale Imperiului wilhelmian, media
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]