KorAP: Find »[drukola/base=dor & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1115 1116 1117 ...1172 >

29,295 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780

îi prilejuiește lui Dan Mănucă interesante comentarii asupra a numeroase poezii ale acestuia, făcând aprecieri critice demne de a fi reținute prin subtilitatea sugestiei lor de interpretare. Iată un singur exemplu, din multele posibile, privitor la Mai am un singur dor, poezie pe care o consideră ca "o sinteză a imaginarului eminescian". Aici, notează Dan Mănucă, "privirea este grea și neguroasă, însoțită de o imensă oboseală. Nici moartea nu mai are superbie, ci a devenit un act discret, o stingere domoală

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
Noutatea constă însă în recomandarea, în selecția pe care criticul o face pentru comentariul său aplicat, din care lipsesc poeziile devenite populare în timp, prin supralicitarea lor în manualele școlare (Pe lângă plopii fără soț, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor, Sara pe deal ș.c.l.), poezii puse pe note și cântate prin grădinile de vară, cum remarca prin anii treizeci Vladimir Streinu, într-un articol care a iritat multă lume atunci, căci vorbea despre receptarea lui Eminescu, în atari

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
a poeziei erotice (Floare albastră, Făt-Frumos din tei, Lacul, Dorința, Atât de fragedă etc.) relevă "o poezie mozartiană", o poezie "îngândurată, melancolizată, în tonalități moi" ce structurează "o poetică a grațiosului" și "spiritualizează emoția" dând un sens specific noțiunii de dor, "de abstragere din lume și de suferință romantică". În Venere și Madonă, Eminescu pune, de fapt, în discuție, "rostul poeziei", o temă ce-i preocupă pe romantici, și trebuie să înțelegem că "în loc de a nega femeia, este negată acum poezia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
îl duce adesea pe Mihai Rusu la o exaltare a discursului, la o ambalare într-un stil bombastic, oarecum metaforic, și în cele din urmă confuz. Iată, la întâmplare, în comentariul poeziei Și dacă... : Elevii vor surprinde fără imixtiuni regretul, dorul și aluziile din versuri, motivează că stelele incandescente din cumpăna cosmosului, în jocul neobosit de proiecții purificatoare, par, la modul asociativ, amintirile, gândurile înzestrate poetic ale lui Eminescu, înțelepciunea cumpătată, puterile lui vizionare, iar lacul cu toate tainele inventate ale

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834

s-o vorbească; el a fost cel dintăi care a înduioșat inimile noastre prin versul lui dulce și limpede curgător ca izvorul de la munte; el simboliza într-un cuvânt întreg neamul nostru cu suferințele, cu lacrimile lui din trecut, cu dorul și cu aspirațiunile lui spre viitor. El, de-ar fi vroit, se alegea domn. Și ce bine a făcut că a rămas poet! Domnia peste oameni era să-i răpească domnia peste lumea visurilor omenești. El retrăgându-se, toate voturile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
a Unirei compusă de Vasile Alecsandri; când am văzut acea sumedenie de lume cântând și jucând astăzi din nou aceeași horă, în aceeași piață, cu același foc, aș putea zice și mai aprins, căci izvorea de astă dată din puterea dorului împlinit, mi-am zis: O! Doamne ! Mare a fost izbânda noastră, mare a fost ziua de 24 ianuarie 1859, căci fără dânsa toate faptele istorice săvârșite în urmă, precum, războiul, independența, regatul, n-ar fi avut loc; și mare trebuie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
face cinstea cuvenită, cât mai țin condeiul în mână și pușca în spate. Sunt unii care susțin că vânatul este un sport barbar și întemeiat pe plăcerea de a vărsa sânge. Eu cred că această patimă nu are drept stimulent dorul de a ucide numai. Ea este foarte complexă și izvorâtă din diverse alte sentimente care au rădăcini adânci în inima omului. Mai întăi de toate e dragostea pentru natură. Astfel farmecul largelor câmpii, unde ochiul și mintea rătăcesc în voie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
Zbor pe aripa luminei care lumea ocolește. Văd, simțesc și pricep toate, sorb a tainelor izvoare, De pe ochi-mi, de pe minte, vălul gros acum dispare. Iar în neatinsul centru celor mii și mii de stele, Văd un soare nou: e dorul, idealul vieței mele Cum frumos mi se arată prin lumini de curcubeu, Stăpânind întreaga lume, stăpânind și visul meu. Și O, doamne! Câte, câte mari minuni n-am mai văzut Cât în visul cel de aur fost-a sufletu-mi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
musafirii mei prinseră să se minuneze de goana ce mă urmărea. Destul, dragă Nicule, îmi zise Cananău pe care-l mustra cugetul că mă îndemnase la joc. Eu însă nu vedeam nimic dinaintea ochilor. Stăpânit de ciuda pierderei, și de dorul de a-mi întoarce paguba, jucam orb înainte, înfierbântat la culme, și, de ce pierdeam, de ce puneam mai gros pe carte. Îmi ieșisem cu totul din fire. Aveam simțimântul omului care lunecă la vale, fără să se poată opri. Atunci oaspeții

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
colegialitate cel mai intim, într-o atmosferă cu totul neatinsă de grijile și ocupațiunile zilnice ale vieței. Ce veseli și tineri eram noi pe vremea aceea? Ce plini de iluziuni și speranțe! Mulți dintre noi eram mușcați de câte un dor la inimă, și sările, când nu era "Junime", ne adunam la berăria lui Franțoz, unde ne mărturiseam unul altuia aleanurile sufletului și ne amestecam lacrimele cu spuma berei. Eram grozav de nenorociți, așa de grozav, încât astăzi, când mi-aduc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
să culegem viorele și deodată am auzit cucul, vestitorul primăverei, cântându-ne în față. Cuprinși de bucurie și superstițioși ca toți înamorații, am încins îndată o horă strașnică pe iarba verde, siguri că o să ne meargă de astă dată după dorul inimei. Dar șiretul de cuc ne-a amăgit, căci dorul inimei a rămas neîmplinit și s-a topit încet, în oftări și lacrimi puse în versuri. Dacă m-am oprit un moment asupra acestei părți a vieței noastre intime, este

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
cântându-ne în față. Cuprinși de bucurie și superstițioși ca toți înamorații, am încins îndată o horă strașnică pe iarba verde, siguri că o să ne meargă de astă dată după dorul inimei. Dar șiretul de cuc ne-a amăgit, căci dorul inimei a rămas neîmplinit și s-a topit încet, în oftări și lacrimi puse în versuri. Dacă m-am oprit un moment asupra acestei părți a vieței noastre intime, este pentru că ea n-a fost fără înrâurire asupra activităței noastre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
Bucuriile și amărăciunile noastre de atunci, lacrimile ce vărsam unul în sânul altuia, n-au rămas neroditoare. Atunci a luat naștere un șir lung de poezii izvorâte din pana lui Iacob Negruzzi. Atunci a luat naștere Durerea lui Leon Negruzzi, Dorul lui Șerbănescu, Desperarea lui Cornea, Fluierul lui Ștefan, o novelă a mea, și câte și mai câte altele care figurează în primul număr al Convorbirilor de acum 36 de ani și pe care nu le pot receti fără emoțiune, căci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
îngână veselul Ianov. Pace vouă, tuturor! exclamă Leon Negruzzi pe un ton diaconesc. Poate să-și închipuiască oricine în ce hal eram. Începui să citesc: "Junele Victor, abia ieșit din școli, cu capul plin de iluziune și inima plină de dor...". Dar un nod mi se puse în gât și glasul îmi amorți cu desăvârșire, de parcă ieșea dintr-un fund de poloboc 107. Era cu neputință să continui fără a-mi stâlci cu desăvârșire novela. Atunci Maiorescu, care era singurul bun

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
zboară La ce-i scris în cartea veche: anu-ntăi de Convorbiri. Și ce văd pe fila scrisă?... O, amice,-o să te miri!... E un cântec nebunatic, îngânare de amor, Un vers rătăcit în lume, un suspin, un strop de dor Izvorât din a mea pană acum douăzeci de ani. Ce amară ironie, când văd perii mei balani! Douăzeci de ani de-atuncea... s-a topit un trai de om! Unde-i vesela verdeață de pe-al vieței mele pom?... Îmi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
opt copii ștrengari, Opt speranțe întrupate, marturi timpului fugari, Zic că-i dusă tinerețea-mi, rândul lor de-acuma vine; Sigur, decât noi bătrânii, dânșii face-vor mai bine, Iară eu închid azi cartea unde-odat-am gângurit Primul vers pe care dorul inimii l-a zămislit; Pun pecetea pe trecutu-mi și mă duc în astă-sară Să sărbătoresc a noastr-a douăzeci aniversară! Am să gust cu-ai mei prieteni vinul cel uitat în hrubă. Vai de-acela ce cu mine va voi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
lui cu inima grea. Multă vreme după aceea au rămas vii în amintirea noastră ochii duioși și rugători a lui Milordachi care, simțind că se duce, parcă ne zicea: "dragi stăpâni, nu mă lăsați!" Vai, și astăzi i-aș duce dorul bietului Milordachi, dacă un motan frumos, auriu, un leu în reducțiune, alintat ca un copil, leneș ca un împărat și flegmatic ca un filosof, nu i-ar fi luat locul în inima mea. Văd însă că fără voie alunec în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
cu dânsa! Ie-ți cobza înapoi, moș Barbule, și mai zi ceva, să le treacă musafirilor aleanul de la inimă, îi răspunse Șendrea. Se vede că știa el ceva. La dreptul vorbind, mulți dintre noi aveam la vârsta aceea câte un dor ascuns la inimă, care se răcorea prin cântec și se topea în pahar. A ținut această petrecere, pe care nu voi uita-o niciodată, pănă hăt târziu după asfințitul soarelui și nu ne-am împrăștiat înainte de a umplea cu bani

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
în ce împrejurări am săvârșit acest al doilea pacat. Fiindcă sunt pe calea mărturisirelor, voi spune drept, ca și când aș fi înaintea unui duhovnic. Eram un băietan, în vârsta cea poreclită ingrată, adecă nici tocmai copil, nici tocmai om, cu multe doruri în mine și cu puțină pricepere de a le satisface. Mă țănțoșam mereu pe picioare, ca doar voi fi bagat în samă de lume, dar lumea avea altă grijă decât aceea de a-mi purta grija. Eram, zic, în perioada

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
iluziuni, speranțe, care te-au întovărășit ca o aureolă de raze. Și ce ți-i bună experiența capatată în urmă, dacă în schimb ai pierdut însușirea de a te înfrăți cu frumusețele naturei, dacă plăcerile nu te mai mișcă, dacă dorurile nu te mai ard, dacă îți lipsesc ochii cei lacomi ai tinereței, care împrumută lucrurilor strălucirea aceea covârșitoare realităței. Îmi închipui un om care ar fi în mijlocul unui paradis și care ar merge necontenit cu ochii în jos ațintiți pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
fiind totdeauna același. Din contra, în uniformitatea ei aparentă, marea e infinit de variată. Necontenit își schimbă coloarele după oareel zilei, necontenit își schimbă fața după adierile vântului; acum e lină, drăgălașă, ademenitoare, dulce culcuș de sirene, care-ți deșteaptă doruri de tainice voluptăți, acum e iritată, dezlănțuită, turbată de parcă-ți prevestește sfârșitul lumii; și, necontenit, după capriciile ei îți sugerează alte gânduri, îți spune altă poveste, îți cântă altă simfonie. Răsăritul și asfințitul soarelui, lumina lunei, sclipitul stelelor, fosforescențile nopții

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
osteneală, urcarea la cetate, care ni se înfățoșa de pe creasta munților ca un cuib de vulturi. De mic copil ruinele acelei cetăți îmi fermecau privirile și mă făceau să visez, și abia atunci am avut prilejul fericit să-mi satisfac dorul de a le vedea de aproape. Am plecat spre cetate pe jos, după ce s-a stâmpărat 184 bine căldura de iulie, am apucat pe-o cărare poncișă 185 care urca prin o pădure de mesteacăn și după o oară și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
și înghițitor de spațiu. Te simți parcă stăpân pe natură; ai apropiat depărtările, ai scurtat timpul, ai iluzia că zbori pe aripa unui vis. Viața pare mai condensată; ș-apoi, lucru straniu, în măsura în care natura ți se supune, îți cresc și dorurile. Cât mergi de iute, parc-ai vra să mergi și mai iute, întru atâta nesațul omenesc e fără margină. Pe toată întinderea drumului vezi lumea care-ți trece pe dinaintea ochilor ca într-un caleidoscop; la fiecare gară, la fiecare târg

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
străbătute, atâtea lucruri văzute, atâtea rase de oameni întâlnite, mi-a dat impresiunea ca și când ar fi trecut zecimi de ani la mijloc. Într-o lună trăisem o viață întreagă. De aceea, când am văzut țiganul cu ursul, m-a prins dorul de inimă și mi-a venit să-l sărut. M-am apropiat de el și i-am zis cu tonul familiar obicinuit: Da' de unde ești tu, măi țigane? Auilio! Și tu ești de-ai noștri! răspunse țiganul cu o mișcare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
nemărginite a naturei adevărate. Așadar, odată ce am descălecat la Chamonix și ne-am odihnit de ostenelele drumului, cel întăi gând al nostru a fost să ne urcăm pe Mont Blanc. Se înțelege de la sine că noi, tineri cum eram, cu dor de a face acte de bravură, nu era să atacăm slugile, când aveam stăpânul înainte. Însă, ceea ce a pus frâu entuziasmului nostru a fost nu atât greutatea întreprinderei pre cât scumpetea ei. În sala de mâncare sta aninată pe părete

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]