28,267 matches
-
val de demonstrații prin care catolicii cereau guvernului nord-irlandez din Stormont Castle drepturi civile și politice și primeau doar bastoane pe spinare. „Tulburările” care au acaparat viața publică nord-irlandeză - și, Într-o oarecare măsură, pe cea britanică - În următoarele trei decenii au Început cu luptele de stradă din Derry, iscate de tradiționalul Marș al Ucenicilor din iulie 1969, ce comemora agresiv eșecul cauzei iacobite și catolice În urmă cu 281 de ani. În fața violenței publice crescânde și sub presiunea liderilor catolici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
britanică, deși asasinarea unor politicieni și figuri publice (În special a lordului Mountbatten, fost vicerege al Indiei și nașul prințului de Wales) a șocat efectiv opinia publică de pe ambele țărmuri ale Mării Irlandei. Dar „tulburările” au Întunecat și mai mult un deceniu deja sumbru În viața publică britanică și au alimentat teza „neguvernabilității” vehiculată În epocă, punând capăt optimismului senin din deceniul anterior. Când IRA Provizorie și grupurile paramilitare protestante apărute În replică s-au așezat În fine la masa negocierilor pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Wales) a șocat efectiv opinia publică de pe ambele țărmuri ale Mării Irlandei. Dar „tulburările” au Întunecat și mai mult un deceniu deja sumbru În viața publică britanică și au alimentat teza „neguvernabilității” vehiculată În epocă, punând capăt optimismului senin din deceniul anterior. Când IRA Provizorie și grupurile paramilitare protestante apărute În replică s-au așezat În fine la masa negocierilor pentru a obține aranjamente constituționale pe care guvernul britanic le-ar fi oferit cu plăcere de la Început, muriseră 1.800 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
căror revoltă violentă viza inițial patriotismul narcisiac al generației părinților lor, au fost recuperați de reverberațiile aceleiași moșteniri naționaliste. Nu-i deloc surprinzător că Horst Mahler, unul dintre puținii teroriști de stânga din RFG care au supraviețuit, a sfârșit trei decenii mai târziu la extrema dreaptă a spectrului politic. La suprafață, terorismul italian contemporan nu era foarte diferit de tipul german. Exploata și el retorica paramarxistă; majoritatea figurilor importante primiseră botezul politicii În protestele universitare din anii ’60. Principala organizație clandestină
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din America Latină), dar răul pe care l-au făcut este cât se poate de real. Între 1970 și 1981, În Italia nu a trecut un singur an fără crime, mutilări, răpiri, atacuri și alte acte de violență publică. Într-un deceniu au fost asasinați trei politicieni, nouă magistrați, 65 de polițiști și alți 300 de oameni. La Început, Brigăzile Roșii și celelalte organizații s-au limitat la răpirea și, ocazional, Împușcarea unor directori de fabrici și a altor oameni de afaceri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era o reacție spontană la amenințarea care Îi viza și pe ei, ca și pe ceilalți: liderii sindicali și alți reprezentanți ai mișcării muncitorești tradiționale erau printre țintele predilecte ale rețelelor clandestine. Dar era și pentru că „anii de plumb” ai deceniului al șaptelea au amintit tuturor cât de fragile sunt, de fapt, democrațiile liberale - o lecție ocazional uitată În atmosfera euforică din anii ’60. Efectul net al anilor de pseudosubversiune revoluționară În inima Europei Occidentale nu a fost polarizarea societății, cum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pseudosubversiune revoluționară În inima Europei Occidentale nu a fost polarizarea societății, cum plănuiseră și așteptau teroriștii, ci faptul că politicienii de toate orientările au strâns rândurile undeva În centrul sigur al spectrului politic. Pentru viața spirituală, anii ’70 au fost deceniul cel mai trist din secolul XX. Pe de o parte din cauza circumstanțelor evocate mai sus: scăderea economică abruptă și de lungă durată, alături de violența generalizată din viața politică, dădea senzația că „vremurile bune” ale Europei s-au dus, poate pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colective i-a urmat obsesia nevoilor personale. Într-o lume amenințătoare, devenise mai important să-ți aperi interesul personal decât să lupți pentru o cauză colectivă. Dar schimbarea de atmosferă era, fără Îndoială, și o reacție la abundența amețitoare a deceniului precedent. Europenii, care se Îmbătaseră În anii ’60 de explozia nemaivăzută de energie și originalitate În muzică, modă, cinema și arte plastice, aveau acum ocazia să cântărească În liniște prețul euforiei. Nu atât idealismul anilor ’60 părea brusc demodat, cât
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tuturor gânditorilor și militanților din secolul al XIX-lea. Cultura anilor ’70 s-a axat nu pe colectiv, ci pe individ. După ce detronase filosofia pentru a deveni arhidisciplina anilor ’60, antropologia a fost eclipsată la rândul ei de psihologie. În deceniul anterior, tinerii marxiști foloseau masiv conceptul de „falsă conștiință” pentru a explica incapacitatea muncitorilor (și nu numai a lor) de a se elibera de identificarea cu interesul capitalist. Am văzut cum, Într-o variantă denaturată, această idee era și premisa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
crescând față de orice argument social rațional. Filosoful francez Jean-François Lyotard, care rezuma perfect l’air du temps În eseul său La Condition postmoderne (Condiția postmodernă, 1979), a surprins exact situația: „Postmodernitatea este neîncrederea În metanarațiuni”. Ca de atâtea ori În deceniile trecute, sursa profundă (adesea nemărturisită) a influențelor intelectuale predominant franceze era... germană. Scriitorul italian Elio Vittorini observa cândva că, de la Napoleon Încoace, Franța s-a dovedit impermeabilă la orice influență străină În afară de filosofia romantică germană - lucru la fel de adevărat În 1957
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
impermeabilă la orice influență străină În afară de filosofia romantică germană - lucru la fel de adevărat În 1957, când remarca a fost făcută, ca și 20 de ani mai târziu. Dacă generația precedentă, cu sensibilitatea ei umanistă, fusese atrasă de Marx și Hegel, posomorâtul deceniu al șaptelea a fost sedus de un filon mult mai sumbru din gândirea germană: scepticismul radical al lui Michel Foucault era În mare măsură o variantă a lui Nietzsche, iar Jacques Derrida și alți autori francezi influenți s-au inspirat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care a atras irezistibil o nouă generație de studenți și profesori. Tinerii profesori angajați pentru a popula universitățile recent extinse absolviseră ei Înșiși facultatea În anii ’60, crescând În miezul tendințelor și dezbaterilor de atunci. Dar, dacă universitățile europene din deceniul anterior erau preocupate de teorii grandioase pe diverse teme - societatea, statul, limbajul, istoria, revoluția -, generației următoare nu-i mai rămăsese decât Teoria. Seminariile de „Teorie culturală” sau „Teorie generală” au aruncat În aer barierele convenționale ale disciplinelor, respectate anterior chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lipsită de talent a unui Întreg spectru de revolte: față de trecut, față de autoritate, față de personalități și evenimente de interes public. În variantele sale mai inteligente, disprețul pentru gravitatea tradiției se inspira din valul de satiră politică declanșat cu aproape două decenii În urmă de tinerii britanici dezabuzați: revista teatrală Beyond the Fringe, emisiunea nocturnă That Was the Week That Was de la BBC și săptămânalul Private Eye. Exploatând creșterea publicului de televiziune și reculul constant al cenzurii de stat, Monty Python și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nou. Entuziasmul cu care concursul Eurovision glorifica un format iremediabil Învechit și o pleiadă de soliști jalnici reflecta o cultură a nostalgiei, melancolică și lucidă În același timp. Punk-ul, postmodernul și parodia erau doar câteva dintre reacțiile suscitate de acest deceniu confuz și decepționant; alta era moda „retro”. Trupa pop franceză Il Était Une Fois („A fost odată”) purta haine din anii ’30; multe stiluri au revenit pentru scurtă vreme la modă, de la jupoanele bunicii la tunsorile neo-edwardiene ale „Noilor Romantici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai În vârstă, de sex feminin sau cu Înclinații religioase - nu mai reprezenta automat nucleul electoral al partidelor creștin-democrate sau conservatoare. Chiar dacă nu dispăruseră, acești alegători tradiționali nu mai constituiau majoritatea. De ce? În primul rând, mobilitatea socială și geografică din deceniile postbelice diluase categoriile sociale fixe până la cvasidispariție. Blocul electoral creștin din vestul rural al Franței sau cel din regiunea Veneto, ca și bastioanele proletariatului industrial din sudul Belgiei sau nordul Angliei erau acum fisurate și scindate. Oamenii nu mai trăiau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anilor ’60, puțini Își băteau capul cu dilemele morale ale prosperității - beneficiarii ei savurau absorbiți roadele șansei istorice. Dar În câțiva ani, mulți (mai ales dintre adulții tineri educați din nord-vestul Europei) au Început să privească bunăstarea materială și comercialismul deceniilor precedente ca pe o moștenire apăsătoare, aducătoare de false valori și bunuri de prost-gust. Prețul modernității, cel puțin pentru cei care profitaseră din plin de ea, Începea să pară puțin prea mare, iar „lumea dispărută” a părinților și bunicilor lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din urmă ilustrează destul de bine noua geografie morală a sferei politice: filmul și literatura explicite sexual fuseseră abia recent (și parțial) eliberate de sub controlul cenzorilor, prin eforturile concertate ale vechilor liberali și ale Noii Stângi. În mai puțin de un deceniu, ele erau din nou vizate, de această dată de grupuri de femei organizate În rețele și conduse frecvent de alianțe ale feministelor radicale și conservatorilor tradiționali, care găseau În această problemă un punct de convergență. Mișcarea femeilor În Europa a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
timpului petrecut la serviciu, doreau mai puțini - sau, cel puțin, voiau să aibă un cuvânt de spus. Cererile de acces la informația despre contracepție și la contraceptive datau din primii ani ai secolului XX, dar s-au accelerat la un deceniu după apogeul exploziei demografice. Association Maternité a apărut În Franța În 1956 pentru a cere drepturi contraceptive; patru ani mai târziu Îi succeda Mouvement Français pour le Planning Familial, schimbarea de nume indicând clar o evoluție a stării de spirit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aveau cifre apropiate. În câțiva ani de la reformele anilor ’70, nici o țară vest-europeană În afara Irlandei nu avea o rată a nașterilor suficient de mare pentru a Înlocui generația precedentă. În Marea Britanie, rata anuală a nașterii a scăzut În cele trei decenii de după 1960 de la 2,71 la 1,84 copii pentru fiecare mamă, iar În Franța, de la 2,73 la 1,73. Femeile măritate preferau din ce În ce mai mult să aibă un singur copil sau nici unul - iar procentul ar fi fost și mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care În RFG a avut loc Congresul Fermierilor, strămoș al „verzilor”. Impulsionată de prima criză a petrolului, mișcarea ecologistă din Gemania de Vest a pătruns rapid În politica de masă. De la inițiative civile, demonstrații și marșuri de protest la Începutul deceniului, „verzii” - care aveau o varietate de susținători: țărani, ecologiști, pacifiști și squatteri urbani - au ajuns În 1979 să aibă reprezentanți proprii În parlamentele a două landuri. Patru ani mai târziu, după al doilea șoc al petrolului, numărul voturilor obținute În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lansat la o Întâlnire din noiembrie 1975 a comuniștilor francezi, italieni și spanioli și acreditat de Santiago Carrillo, secretarul general al comuniștilor spanioli, Într-un eseu intitulat Eurocomunismul și statul (1977). Partidul Comunist Spaniol abia intrase pe scena politică după decenii de clandestinitate, iar liderii săi țineau să-și dovedească orientarea democratică. Ca și camarazii italieni, ei au Înțeles că cea mai bună metodă era să se distanțeze atât de Uniunea Sovietică din prezent, cât și de propriul lor trecut leninist
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
către Marea Britanie - a cărei prezență În Comunitatea Europeană prezenta acum avantajul unei contraponderi la o Germanie mai puțin flexibilă. Nemții i-au liniștit pe francezi cu promisiunea că vor ancora și mai ferm Republica Federală În instituțiile occidentale (așa cum, două decenii mai târziu, după unificarea țării, angajamentul Germaniei față de o monedă europeană unică i-a Îmbunat pe succesorii lui Pompidou); la Paris și la Washington Însă, comentariile ministrului de Finanțe Helmut Schmidt (În 1973) - despre o „lume În schimbare” În care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
plină dezvoltare - semăna cu cea a altor țări de la limita sudică a Europei: Iugoslavia sau Turcia. Standardul de viață În sudul Spaniei, Portugalia sau Grecia era comparabil cu cel din Europa de Est și din țările În curs de dezvoltare. La Începutul deceniului, toate cele trei țări erau conduse de lideri autoritariști care aminteau mai mult de America Latină decât de Europa Occidentală: transformările politice din deceniile postbelice păreau să-i fi ocolit. În Portugalia (condusă de António Salazar din 1932 până În 1970) și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau Grecia era comparabil cu cel din Europa de Est și din țările În curs de dezvoltare. La Începutul deceniului, toate cele trei țări erau conduse de lideri autoritariști care aminteau mai mult de America Latină decât de Europa Occidentală: transformările politice din deceniile postbelice păreau să-i fi ocolit. În Portugalia (condusă de António Salazar din 1932 până În 1970) și Spania (unde generalul Franco a organizat un puci În 1936 și a domnit netulburat din 1939 până la moarte, În 1975), structurile autorității dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a rămas asociată cu represiunea și atrocitățile. După ce comuniștii au renunțat la luptă, În octombrie 1949, a fost rândul stângii să suporte persecuții sistematice. Partizanii din timpul războiului (inclusiv mulți care luptaseră Împotriva nemților În primii ani) au fost În deceniile următoare Împinși În exil. Cei rămași, Împreună cu copiii și nepoții lor, au fost excluși din sectorul public până târziu, În anii ’70. Comuniștii au fost deținuți ani de zile și tratați cu o brutalitate notorie În faimoasa Închisoare din insula
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]