28,267 matches
-
printr-o declarație unilaterală a minorității cu pricina - stat recunoscut exclusiv de Turcia - și prin sporadice ciocniri diplomatice pe motive teritoriale În estul Mării Egee. Ciprul a devenit astfel un subiect de Îngrijorare internațională, iar diplomații și avocații ONU au pierdut decenii Întregi Încercând În zadar să rezolve disensiunile din insulă. Politicienii greci, scăpați de o grijă (deși jocul politic intern Îi obliga În continuare să-și manifeste interesul pentru soarta insulei), și-au Îndreptat privirea spre orizonturi mai senine. La mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau cel puțin nordul țării și marile orașe) se schimba rapid. Franco era un dictator rigid și cu adevărat reacționar, dar, spre deosebire de vecinul său Salazar, era realist În privința economiei. În 1959, Spania a renunțat la practicile autarhice din ultimele două decenii și, la propunerea unui grup de preoți din ordinul Opus Dei, a adoptat un Plan de Stabilizare Națională menit să stopeze inflația masivă din țară, favorizând comerțul și investițiile. Inițial, Planul a avut un impact economic brutal: devalorizarea, reducerile de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zona industriei grele din regiunea bască. Alături de sindicatele neoficiale ale lucrătorilor din sectorul public, cel bancar și alte branșe funcționărești În expansiune, această rețea semiclandestină de reprezentanți ai muncitorilor și slujbașilor se putea lăuda la moartea lui Franco cu un deceniu de organizare și experiență. Protestele muncitorești din Spania s-au limitat strict la revendicări primare. În ultimii ani, regimul lui Franco se baza deja - ca și cel al lui János Kádár În Ungaria - nu pe o represiune deschisă și brutală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tradițional al Spaniei ca bastion al civilizației creștine și pavăză În calea ateismului și materialismului era fundamentul educației primare, ierarhia bisericească nu avea acces la putere (cu excepția „cripto-călugărilor” modernizatori din Opus Dei), În contrast cu spiritul neocruciat al „catolicismului național” din primul deceniu al regimului 12. În iunie 1968, plecându-se În fața realității moderne, Franco a admis În premieră principiul libertății cultelor, permițându-le spaniolilor să practice deschis orice rit. Dar, În acel moment, religia intra deja Într-un lung declin: Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
susținerea unui electorat tânăr și „modern”. Acest fenomen are mai multe cauze. Prima, după cum am remarcat deja, este că, Îndeosebi În Spania, statul politic, și nu societatea În general, fusese cel care rămăsese mult În urmă. Dezvoltarea economică din ultimul deceniu al regimului franchist și mobilitatea socială și geografică de amploare care i-a urmat demonstrează că viața cotidiană și așteptările spaniolilor se schimbaseră cu mult mai mult decât presupuneau observatorii din exterior, care Încă priveau țara prin prisma anilor 1936-1956
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ar fi considerat contrare interesului lor național. Schimbările erau reale și au fost aprobate deoarece toată lumea, de la Margaret Thatcher la ecologiști, susținea, În principiu, o piață comună - deși din motive diferite. Ele au anticipat și facilitat adevărata integrare economică din deceniul următor. Era inevitabil ca sistemul de veto național să fie abandonat În Consiliul European pentru a se putea lua În continuare decizii Într-o comunitate de state care se dublase În 13 ani și care anticipa deja cereri de aderare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și chiar (evident, cu mai puțin entuziasm) pe cea a capitalelor naționale. Locuitorii acestei Comunități tot mai parcelate aveau acum multiple afinități elective, variabile ca importanță cotidiană și rezonanță culturală. Ei erau mai puțin „italieni”, „britanici” sau „spanioli” decât În deceniile trecute, Însă nu se simțeau neapărat mai „europeni”, În ciuda proliferării etichetelor, alegerilor și instituțiilor „europene”. Multitudinea de agenții, mijloace de comunicare de masă, canale media, instituții, reprezentanți și fonduri au adus multe avantaje, dar și-au câștigat puțină simpatie. Poate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
speranțe și sprijin decât În toată istoria ei anterioară. Donald Sassoon Orice revoluție cu semnificație politică este precedată de o transformare a peisajului intelectual. Transformările europene din anii ’80 nu fac excepție. Criza economică de la Începutul anilor ’70 subminase optimismul deceniilor postbelice occidentale, fracturând partidele politice convenționale și propulsând probleme inedite În centrul dezbaterii publice. De ambele părți ale Cortinei de Fier, discuția politică se Îndepărta decisiv de vechile reflexe mentale și, cu o viteză neașteptată, Își forma altele. Cu calități
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scurt și ambivalent cu propunerile mai degrabă moderate ale liberalilor a atras asupră-i un potop de ironii. Acuzat că Încearcă o Întoarcere la primitivismul neanderthalian al junglei economice, „omul de Selsdon” a trebuit să bată urgent În retragere. În deceniul următor, consensul politic britanic s-a destrămat nu din cauza confruntărilor ideologice, ci fiindcă nici unul dintre guverne nu a reușit să găsească și să impună o strategie economică de succes. Considerând că dificultățile economice ale Marii Britanii aveau de a face cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care, În 1976, a vândut acțiunile statului la British Petroleum (din ordinul FMI). Dar beneficiul politic și social obținut În 1983 prin lichidarea bunurilor aflate În proprietatea sau sub controlul statului a determinat-o pe Margaret Thatcher să inaugureze un deceniu de licitații la scară națională, „eliberând” producătorii și consumatorii laolaltă. Totul - sau aproape totul - a fost supus privatizării. În prima rundă au fost vândute firmele și unitățile mai mici (În majoritate producătoare de bunuri) la care statul deținea un pachet
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înfăptui toate acele schimbări fără incompetența lor prodigioasă. Deși unii membri din conducerea Partidului Laburist Înțelegeau În 1979 problemele cu care se confruntau, lor le-au lipsit convingerea și sprijinul popular. În perioada guvernelor Thatcher, stânga britanică a traversat un deceniu zbuciumat. Nucleul militant și sindicalist al partidului vedea lumea la fel ca prim-ministrul, dar din cealaltă parte a oglinzii: Marea Britanie avea de ales Între un stat protecționist, colectivist, egalitarist și intervenționist sau piețe libere, competiție nelimitată, privatizarea resurselor și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vitale: țara se sincroniza din nou cu evenimentele din Europa și din lume. Poate că este momentul să facem o precizare despre valul de privatizări care a Început În Europa de Vest În anii ’80 și care a acoperit tot continentul În deceniul următor. El nu s-a ivit din senin. Vânzarea regiei britanice a petrolului Începuse din 1977, așa cum am văzut; guvernul vest-german s-a debarasat de combinatul chimic Preussag prin ofertă publică Încă din 1959 și și-a vândut acțiunile la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din ce În ce mai important În problemele lor. Acest proces devenise atât de banal, Încât premisa lui - că implicarea statului este o condiție necesară a creșterii economice și a progresului social - era practic subînțeleasă. Fără destrămarea cumulativă a acestei prezumții În cursul unor decenii dificile, nici thatcherismul, nici o volte-face precum cea a lui Mitterrand nu ar fi fost cu putință. XVIIItc "XVIII" Puterea celor fără de puteretc "Puterea celor fără de putere" Marxismul nu e o filosofie a istoriei, este singura filosofie a istoriei, și să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu e nimic pe lângă presiunea unui argument convingător. Czes³aw Mi³osz În spatele „momentului social-democrat” din Europa de Vest a stat nu doar Încrederea pragmatică În sectorul public sau adeziunea la principiile economice keynesiene, ci o anumită idee despre epoca prezentă, care timp de decenii i-a influențat și timorat chiar și pe cei care nu o Împărtășeau. E vorba despre o viziune larg acceptată a trecutului recent al Europei, În care se amestecau amintirea Marii Crize, bătălia dintre democrație și fascism, legitimitatea morală a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
guvernează cursul acțiunilor umane, deci măsurile politice care provoacă suferințe reale astăzi În numele unor ipotetice beneficii de mâine nu pot fi justificate. Arta cere sacrificii. Dar nu poți clădi societatea ideală sacrificând oamenii. Retrospectiv, pare o concluzie destul de banală după deceniile de intensă dezbatere teoretică și politică, dar tocmai din acest motiv ea ilustrează amploarea transformării. În filmul Noaptea mea cu Maud, conte moral de Eric Rohmer din 1969, un filosof comunist și unul catolic argumentează Îndelung despre două pariuri concurente
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se dovedea naiv din punct de vedere moral și chiar lipsit de sensibilitate. Cum spusese Camus cu mulți ani Înainte, „responsabilitatea În fața Istoriei ne scutește de responsabilitatea față de oameni”. Noua incertitudine care plutea asupra Istoriei (și istoriei) a inaugurat un deceniu neplăcut pentru intelectualii occidentali, care realizau cu strângere de inimă că dezintegrarea marilor scheme istorice și narațiuni era de rău augur pentru clasele limbute ce le inspiraseră și care au devenit la rândul lor obiectul unei indiferențe umilitoare. În septembrie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
opinii, evitau să pomenească „drepturile” sau „libertățile” de teamă să nu pară naivi. În Europa de Est, comuniștii reformiști și suporterii lor evitau și ei acest limbaj - În cazul lor, fiindcă termenii erau compromiși și demonetizați de retorica oficială. Dar după jumătatea deceniului al optulea au Început să se răspândească În tot spectrul politic occidental discursurile și scrierile care invocau fără preget „drepturile omului” și „libertățile personale”. Cum remarca un observator italian În 1977, stânga discuta deschis, „fără mistificare sau demagogie”, ideea și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
existență subterană - la propriu În cazul Cehoslovaciei, unde mulți profesori și scriitori găseau de lucru doar ca fochiști și cazangii -, opozanții regimului nu se puteau angaja Într-o dezbatere politică cu opresorii lor. Abandonând vocabularul marxist și polemicile revizioniste din deceniile anterioare, ei s-au adaptat la situație, abordând deliberat teme „nepolitice”. Dintre acestea, grație Acordurilor de la Helsinki, „drepturile omului” erau, evident, cele mai la Îndemână. Toate Constituțiile din blocul sovietic acordau o atenție formală drepturilor și Îndatoririlor cetățeanului; pachetul de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În limitele legii cehoslovace. Carta 77 era opera unei rețele minuscule de indivizi curajoși care nu reprezentau pe nimeni altcineva decât pe ei Înșiși: documentul original a fost semnat de 243 de oameni, căror li s-au alăturat În decursul deceniului următor doar alți 1.621 (dintr-o populație de 15 milioane). Primii purtători de cuvânt ai Cartei au fost Havel, Jiøí Hájek (fost ministru de Externe sub Dubček) și bătrânul Jan Patočka, filosoful de frunte al Cehoslovaciei - cu toții intelectuali izolați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Apariția Cartei 77 a incitat o curajoasă scrisoare de sprijin din partea scriitorului Paul Goma și a altor șapte intelectuali români, care au fost cu toții reduși prompt la tăcere. În rest, România a rămas la fel de mută cum fusese timp de trei decenii. Goma a fost alungat În exil și nimeni nu i-a luat locul. Occidentul purta o parte de responsabilitate pentru toate acestea: chiar dacă ar fi apărut o Cartă 77 românească sau o versiune locală a Solidarității poloneze (vezi capitolul XIX
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a intelighenției sovietice nu a urmat niciodată exemplul pe care Îl dădea, oricât de timid, restul Europei de Est. Deși nimeni nu o amintea, frica indusă de teroarea stalinistă atârna ca un giulgiu peste peisajul moral chiar și după trei decenii de la moartea lui Stalin, și toți criticii, cu excepția celor mai direcți și curajoși, au avut grijă să se manifeste În limitele limbajului și temelor sovietice. Ei presupuneau, și nu se Înșelau foarte mult, că Uniunea Sovietică mai avea de trăit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forma sugerării unei reforme economice fusese manifestarea cea mai apropiată de o opoziție reală. Însă, la mijlocul anilor ’70, orice observator avizat al blocului sovietic nu mai putea lua În serios posibilitatea reformei economice din interior - și nu doar pentru că, după decenii de abuzuri grosolane, limbajul economiei marxiste Încetase să mai funcționeze. Începând cu anul 1973, economiile est-europene au rămas mult În urmă, chiar și În comparație cu ratele de creștere reduse din vestul Europei. Cu excepția unui scurt reviriment al veniturilor Uniunii Sovietice datorat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a atins 95,6 miliarde de dolari. Aceste cifre nu includeau România (unde Ceaușescu a achitat datoria externă a țării pe spinarea nefericiților cetățeni), și ele ar fi fost chiar mai mari dacă Ungaria nu ar fi acordat În cursul deceniului al optulea o oarecare libertate În stabilirea prețurilor. Dar mesajul era clar: sistemul comunist trăia doar din credite, iar scadența se apropia. Mai devreme sau mai târziu avea să necesite ajustări economice dureroase și generatoare de tulburări sociale. Peste ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regimul ezită să recurgă la riposte violente de teama unui blam internațional. Dar rețeaua lor de activiști era măruntă și neorganizată. Sprijinul de masă le-a fost Însă asigurat când Partidul Comunist a făcut o tentativă - a treia Într-un deceniu - de a rezolva dificultățile economice scumpind carnea de la 1 iulie 1980. A doua zi după anunț, KOR s-a autodeclarat „agenție de informații asupra grevei”. În următoarele trei săptămâni, grevele de protest s-au extins de la uzina de tractoare Ursus
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de probleme interne. Recensământul sovietic din 1979 indica o creștere fără precedent a populației musulmane din Asia Centrală sovietică. În Kazahstanul sovietic și În republicile adiacente frontierei afgane - Turkmenistan, Uzbekistan și Tadjikistan -, populația crescuse cu peste 25% față de 1970. În decursul deceniului următor, dacă populația Ucrainei a crescut cu doar 4%, cea din Tadjikistan s-a mărit cu aproape 50%. Rusia europeană, se temeau conducătorii ei, era sub amenințarea demografică a minorităților interne: după cum a admis un Leonid Brejnev suferind la Congresul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]