5,949 matches
-
autoreproșa scăparea era inocent. Apoi se întoarse hotărât și făcu semnul V, ținându-și mâna întoarsă spre chelnerul aflat mereu la datorie. Alte două sticle de Red Snapper au apărut imediat. Am făcut comanda. Fielding ținea meniul de un roșu aprins (din mătase, împodobit cu un chenar din fir care îmi amintea mie și degetelor mele de Selina și secretele ei) cu mâinile lui suple și bronzate, ale căror încheieturi dispăreau în manșetele de un bleu pal, prinse cu butoni de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
m-a zgâlțâit și mai tare... O singură consecință. Ultima îmbrățișare. Am simțit că-mi arde fața - și a fost cealaltă luptă, lupta pentru aer, care mi-a arătat ce am de făcut. Mai aveam încă în gură, strâmbă, dar aprinsă, țigara pe care o țineam în dinți ca într-un clește. Mi-am întors fața brăzdată până la limita dincolo de care nu se mai poate mișca. Era cât se poate de aproape de mine și puterea mă părăsea cu un gaz lichefiat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
regi nu mai poate fi modificată. Există o astfel de situație, ca opoziția heterodoxă. În poziții compuse se mai numesc și studii conjugate ale pătratelor. Înțelegi... Mi-am astupat urechile cu mâinile. Martin continua să vorbească, ursuz, supărat, cu fața aprinsă. Nu știu dacă această nouă și ciudată voce a mea a avut vreun efect atunci când am spus: Eu sunt păcăliciul. Asta sunt! Tu ai fost. Tu ai fost. N-am văzut când am expediat prima lovitură - dar el a văzut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
le-ar fi frecat satisfăcut. Pe bicicletele lor anemice, îmbrăcați în veșminte ponosite, Vultur-în-Zbor și Virgil Jones, Don Quijote și Sancho, se îndreptau spre marea lor încercare. DOUĂZECI ȘI CINCI Toate culorile erau aiurea. Cerul era roșu, iarba mov, apa de un verde aprins. Vultur-în-Zbor clipi, dar ele nu se schimbară. Privi un timp îndelungat scena nepământească și apoi, treptat, pe măsură ce ochii i se obișnuiau cu lumina puternică, totul reveni la normalitate. Se aflau pe malul unui râu. în spatele lor era un deal bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
era enorm, un urs de om, impresie pe care o amplifica purtând practic tot timpul o haină din piele de urs, cu toate că rareori era frig în K. Poate că tocmai haina îi dădea feței lui acea nuanță de un roșu aprins. Era o față ca o roșie răscoaptă. Broboane de sudoare îi atârnau pe frunte, gata să pice. Sprâncenele i se arcuiau înspre interior și-n jos, către vârful grosolan al nasului, răsfirându-se în drumul lor pe deasupra ochilor scăpărători. Vorbea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
aminte: așa arătase zeița Axona. Atunci. Cu mult timp. înainte. Și amintirea aceea se combină cu istoria dezvăluită a insulei, pierzându-se în acea obscuritate. Femeia nu-i vorbise. El trăia din nou senzația unui ritual: recitarea din caiet, lumânările aprinse, litania rostită. în felul acesta își dusese ea viața, îmbălsămată în formolul amar al vechilor dușmănii și trădări. Preț de o secundă lui Vultur-în-Zbor îi păru rău de ea. Apoi ochii ei îl fixară prin ferestruica vălului. — Aaaaah. A fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
ce lume trăiți. Am ajuns la granița dintre Sonth Kensington și Earl’s Court fără nici un incident; nimeni de la punctul de control nu m-a pus să fac cale-ntoarsă pentru că purtam prea mult negru sau pentru că aveam un ruj roșu aprins. Am făcut un mic popas la supermarketul Oddbins. Era plin de lume care cumpăra vin pentru cine festive, îmbrăcați în pulovere groase împletite, cămăși cu dungulițe și pantaloni din catifea verde pal, fără de care nu poți apărea prin părțile astea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
aceștia dispar. Nici nu am văzut multe semne ale bunei înțelegeri trâmbițate între Suki și sora ei - cel puțin nu în seara asta. M-am uitat spre Belinda. Stătea de partea cealaltă a tatălui ei, sporovăind cu el, cu privirea aprinsă și strălucitoare. Nu mâncase nimic și fusese pe la toaletă de două ori. Nu era greu de ghicit ce făcea. Mă simțeam privită și m-am întors să văd cine era. Capul auriu al lui Charles de Groot se aplecă brusc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
cu undele TV. Dumnezeule, camerele de securitate, m-am întors spre el entuziasmată. Înregistrările! Hawkins a dat din cap. Cineva a șters toate casetele, a spus el. E destul de ușor, ca la o casetă video normală. —O, Doamne, am spus aprins, și Joe mi-a arătat chiar ieri cum funcționează. Probabil că sunt suspectul numărul unu - asta dacă voi chiar credeți că aș face așa ceva sculpturii mele. Am mai dat pe gât niște bere. —Trebuie să fi fost cineva care lucra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
străluceau de-a lungul balconului, dar principala sursă de lumină era o bucată de material agățată de cel de-al patrulea perete al camerei, pe care erau proiectate o serie de imagini fascinante și halucinante: forme geometrice nesfârșite în culori aprinse care se amestecau, spirale care se învârteau încercând să-și mănânce propria coadă, hrănindu-se amețitor una pe cealaltă într-o serie de mișcări neregulate a căror unică regulă era continua schimbare. Pe podea era ceva ce arăta ca o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
mai pâlpâia câte o lumânare în vreo fereastră, amintind că acolo viața refuza întunericul programat, o fereastră în spatele căreia cineva poate citea, altcineva poate scria, poate îndrăgostiții se iubeau cu uitarea dăruirilor depline, poate cineva numai veghea cu o lumânare aprinsă, vrând doar să dea semn că România încă nu murise deplin. Rătăceam în căutarea acelei biserici și, de cele mai multe ori, ajungeam în restaurantul Gării de Nord... Încercasem de câteva ori să pornesc, în câte o duminică, încă din zori, la biserica din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o adâncă plecăciune, a murmurat câteva cuvinte. „Astea erau?“, a zâmbit Ester. Și tot ea a adeverit. „Astea, că le cântam și noi în copilărie, la Botoșani. Ne lua bunicul de mână și înconjuram masa unde era pusă Menorah lumânărilor aprinse și cântam: Oi ir kleine lechttelech, Ir derțehit geșihteleh, Maaselech un a țul. Ir geșichtelech, Winder fin a mul“. Cânta ocolind masa, cu mâinile înălțate spre tavan, într-un fel de implorare, cu cămășuța ridicată, lucind argintiu în pala de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mahalaua. Gazolină! Carantină, zău! Sanepid și cloramină!“. Nu am rămas. Am plecat. Era deja târziu de-acum. Spre tramvai, treceam printr-o piață. Și am văzut ceea ce cu greu mi-aș fi închipuit că voi vedea vreodată. Pe tarabe, lumânări aprinse și, undeva lângă sifonărie, țăranii se strânseseră în jurul unuia bătrân care le citea psalmodiat dintr-o cărțulie slujba Învierii. Aprinseseră nu departe un butuc, năclad bun, cu foc mare, în care din când în când aruncau boabe de tămâie, smocuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Paște. Fuseserăm împreună la slujba de la Patriarhie. Am stat până la miruirea din răzarea dimineții. A slujit tot timpul Patriarhul de atunci. Am mers apoi pe jos până la ea acasă, pe Bulevard. Se luminase bine. Lumea mergea pe străzi cu lumânările aprinse. O mare de lumânări pâlpâind în început de zi, de-a lungul cheiului, apoi în sus, pe Cale. La intersecția de la Operetă, așteptând schimbarea stopului, am privit instinctiv, cum făceam aproape de câte ori treceam pe acolo, spre balconul blocului în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
schimbarea stopului, am privit instinctiv, cum făceam aproape de câte ori treceam pe acolo, spre balconul blocului în care locuise cândva Ester. Am zâmbit. Nu apucasem să merg niciodată cu ea la Înviere. Lângă noi se adunaseră și alții cu lumânările aprinse. Ne-am spus „Hristos a înviat!“, zâmbindu-ne ca și cum ne cunoșteam de cine știe când. Nu simțeam că facem un lucru interzis ținând lumânările aprinse, îngrijindu-le să nu se stingă, ocrotindu-le în căușul palmelor. Nu ne simțeam persecutați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
să merg niciodată cu ea la Înviere. Lângă noi se adunaseră și alții cu lumânările aprinse. Ne-am spus „Hristos a înviat!“, zâmbindu-ne ca și cum ne cunoșteam de cine știe când. Nu simțeam că facem un lucru interzis ținând lumânările aprinse, îngrijindu-le să nu se stingă, ocrotindu-le în căușul palmelor. Nu ne simțeam persecutați că ne întorceam de la Patriarhie cu lumânări aprinse. Dimpotrivă, era un fel de mândrie semeață, o complicitate ghidușă, o bucurie a faptului că ne recunoșteam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
-ne ca și cum ne cunoșteam de cine știe când. Nu simțeam că facem un lucru interzis ținând lumânările aprinse, îngrijindu-le să nu se stingă, ocrotindu-le în căușul palmelor. Nu ne simțeam persecutați că ne întorceam de la Patriarhie cu lumânări aprinse. Dimpotrivă, era un fel de mândrie semeață, o complicitate ghidușă, o bucurie a faptului că ne recunoșteam noi între noi, necunoscuții cu lumânări, că puteam trece prin fața Miliției Capitalei spunându-ne cuvintele de adeverire ale Învierii. Acasă la Vichi a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Trăia singură, Într-o pensiune din cartierul Ribera, unde salariul abia dacă Îi permitea să plătească o cameră mizerabilă, fără ferestre și fără altă lumină decît aceea a lumînărilor pe care le fura din catedrală și pe care le lăsa aprinse toată noaptea, pentru a speria șobolanii care mîncaseră urechile și degetele pruncului de șase luni al Ramonetei, o prostituată ce locuia În odaia alăturată, singura prietenă pe care izbutise să și-o facă În unsprezece luni la Barcelona. În iarna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
cu pudoarea unei eleve de pension. Chiar În penumbra plină de abur, am putut vedea cum Clara zîmbea, ghicindu-mi mișcările. — Nu te-am auzit intrînd. — N-am bătut. De ce faci duș pe Întuneric? — De unde știi că lumina nu-i aprinsă? BÎzîitul becului, zise ea. Nu te-ai mai Întors să-ți iei rămas-bun. Ba m-am Întors, m-am gîndit eu, dar erai foarte ocupată. Cuvintele Îmi pieriră pe buze, odată cu ranchiuna și amărăciunea lor, Îndepărtate, ridicole dintr-o dată. — Știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
prietenul meu Își recăpătă glasul. — Ce ți-am povestit azi... Te rog, Bernardei... — Nici Bernardei, nici nimănui. Nici o vorbă, Fermín. Ne-am luat rămas-bun cu o strîngere de mînă. 37 Mi-am petrecut noaptea veghind, Întins pe pat, cu lumina aprinsă, contemplîndu-mi scînteietorul stilou Montblanc, cu care nu mai scrisesem de ani de zile și care Începea să se transforme În cea mai bună pereche de mănuși ce i-a fost vreodată oferită unui ciung. Nu o dată m-am simțit ispitit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
am pregătit să Încep o lungă preumblare prin umbra necropolei și am pornit la drum pe șoseaua care merge de-a lungul portului, Înapoi spre Barcelona. Un automobil negru era parcat la vreo douăzeci de metri În față, cu farurile aprinse. CÎnd m-am apropiat, Palacios a deschis portiera din dreapta și mi-a făcut semn să urc. — Urcă, te duc pînă aproape de casă. La ora asta n-ai să găsești pe-aici nici autobuze, nici taxiuri. Am șovăit o clipă. — Prefer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
prinse de Încheietură și Îi izbi mîna de zid o dată și Încă o dată, Însă Fumero nu dădu drumul pistolului. Un al doilea foc detună În Întuneric și nimeri În zid, făcînd o gaură În panoul de lemn. Lacrimi de pulbere aprinsă și așchii de jăratic săriră pe fața inspectorului. Duhoarea de carne pîrlită inundă sala. Cu o zvîcnitură, Fumero Încercă să se descotorosească de mîinile acelea care Îi țineau gîtul imobilizat și mîna cu revolverul lipită de perete. Carax nu slăbea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
ale comediei. Zița prinde viață de la primele replici. Cunoscându-i starea civilă și replicile vii din relatarea cumnatului Dumitrache, personajul intră firesc în rol. Agitarea, tensiunea psihică crescută se exteriorizează în gest și în limbaj. Toate acestea trădează un temperament aprins. Zița a fost considerată de Ibrăileanu ca „tipul cel mai frapant”, „în care Caragiale, numai într-o pagină și jumătate, a dat toată psihologia sa, tot stilul mahalagioaicei romanțioase, fără ca să se bage de seamă procesul de intensă condensare”<footnote
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
Pe calea mântuirii, pictorul Întâlnea suflete pierdute, ce-și arătau fără sfială goliciunea, Îndreptându-și după fiecare act de penitență, săvârșit dedesubtul unui tir sau În tufișurile ce mărgineau șoseaua, ciorapii de nailon pe jartiere și așezându-se cu tot cu țigara aprinsă și poșeta În același loc. Când Întâlnea astfel de făpturi pierdute, Bikinski Își vâra capul Între umeri, murmurând În sinea sa rugăciuni, ce avea menirea să-l apere de ispite de orice fel. Ele se țineau mult timp În urma lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Înțepenea acolo. Dincolo de geam Îl privea un alt om de paie Braic, Înarmat cu o torță sau cu un felinar. Omul Braic se apropia de geam, se apropia și celălalt. Frica lui creștea. Iar mâinile se transformau În niște cărbuni aprinși. Văzând aceste imagini, omul Braic intra În panică. Și atunci, spărgând sticla, Încerca să pună mâna pe celălalt Braic, care, la lumina felinarului, Își bătea joc de el. Întrebându-l ce caută acolo, În salon, omul de paie Braic apărut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]