20,801 matches
-
să mă ridic și să mă apropii atîta cît aveam nevoie de ceea ce dumneaei scrisese cu creta pentru toată clasa. Iar doamna Margareta Șpan i-a prevenit de la bun Început pe toți că numai mie mi se Îngăduie să mă mișc de la locul meu În timpul orei tocmai din cauza a ceea ce lor, spre deosebire de mine, nu le lipsește. Nu țin minte ca vreunul dintre ei să-mi fi imputat atunci acest privilegiu. Cel dintîi an de Învățătură s-a dovedit a fi cu
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
să se agațe de o locomotivă care șuiera a plecare, dar a fost Împins jos de fochist cu un vătrai Încins. A simțit atunci o țeavă de pistol În spate. Locomotiva plecase. I s-a ordonat În germană să se miște spre clădirea gării. Se Împleticea, nu-l duceau picioarele de teama că va fi predat poliției. Neam țul nu-l slăbea, Îl Împingea Înainte, dar i-a cerut să ocolească stația și să se așeze pe un petic de iarbă
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
ochi și pericolul coborîrii altei scări fără un picior. Simțeam că și mie, și bătrînului ne lipsește ceva de mare Însemnătate pentru a putea ține pasul cu viața de zi cu zi, că numai noi doi sîntem nevoiți să ne mișcăm mai Încet ca să nu ne expunem primejdiei. Știam de asemenea că, În locul ochiului meu stîng și-n locul piciorului său drept, sînt montate niște proteze, a mea de sticlă, a lui de lemn. O căpătasem Înainte de a ajunge la școala
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
la Pișcari, să vadă, dac-ar fi vrut, pînă-n Ungaria. Moșu’ a fost cel dintîi care, Într-o vacanță, a băgat de seamă că-mi slăbise vederea. M-o fi urmărit la joacă și o fi Înțeles că nu mă mișc cu aceeași siguranță, cu aceeași sprinteneală ca Înainte, că zăbovesc cercetînd În jur, că mă Împiedic. Mi-a pus În față un ziar ca să-i citesc din el. Literele obișnuite din corpul articolelor Îmi scăpau. Abia am putut să-i
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
suflă pe unde și dincotro vrea“. S-a potrivit astfel ca În noiembrie 1989 să ajung pentru cîteva zile la Baia Mare. Toamna aceea boltea asupra noastră o așteptare temă toare și o speranță cu noduri. Europa Răsăriteană pornise să se miște: Ungaria Își deschisese frontierele spre Viena, la Dresda, Leipzig și În Berlinul de Est se ieșise În stradă și Honecker căzuse, iar Polonia avea din iunie un premier din Solidarność. La noi Însă, părea că nu se mai oprește din
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
Închisă. Eu trebuie să fi avut cel mult zece ani cînd o zărisem pentru ultima oară. După ce vederea mi-a dispărut, am mai petrecut cîteva vacanțe la Rătești. Mă simțeam la largul meu acolo, aveam prieteni, cunoșteam bine locurile, mă mișcam liber. Mă Întîlnise, firește, dar nu mai intrase În vorbă cu mine. Șovăia, nu-și dădea seama cum ar fi fost mai potrivit să se bage În seamă cu mine. O dată, cînd strigam la poartă un prieten, ea se oprise
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
fi niciodată Încruntată, e curgătoare, sinceră sau nu, ajunge expertă În scenariile mirării. Se pricepe de minune să intre În jocul uimirii, al uluirii și al perplexității... Și să-și revină Îndată, Împrospătată de surpriza contemplării insolitului. Sufletește, frumoasele se mișcă liber, iar această libertate le Înrourează și cu inteligență. E istețimea fermecătoare a gesturilor mărunte, nu a mizelor capitale. „Frumoasă și proastă“, am decre tat cîndva Într-un poem, Însă acolo aveam sub ochi nu frumusețea, ci estetica mecanică a
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
jucărie cu ochi albaștri contaminase sau chiar Înlocuise alte figuri nevăzute pe care apucasem să le Îmbrățișez. Am mărturisit totul... Precum că am Într-adevăr vise vizuale, uneori În culori, dar că plutesc de obicei Într-o vizualitate impură. Mă mișc prin spații de pete maronii și de penumbre de cenușă, altfel spus, tocmai printre repere reale, dar vagi, greu de distins, cufundate În nuanțele din pragul Întunecării. Ochiul meu oniric e la fel ca acela din starea de veghe: percepe
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
casă. La scurt timp după plecarea milițianului, i se păru că zărește o lumi nă În biserică. Vitraliile nu Îngăduiau vederea din exterior, dar În Întunericul de după miezul nopții orice lumină dinăun tru devenea sesizabilă. Iar pe deasupra, lumina aceea se mișca, dispărea Într-un loc și apărea Într-altul. Nu trecu mult și auzi un glas Înalt de femeie cîntînd. Îi luase pînă atunci peste picior pe toți bisericoșii, dar acum porni să tremure fără voie. Se strecură În tindă și
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
de mama, am ajuns și eu la icoană cînd Împlineam vreo zece luni, În 1955. Boala mea fusese sesizată și confirmată de medici, globul ochiului stîng, din cauza tensiunii sale interne produse de glaucom, era mai mare decît dreptul. Ochii se mișcau Însă destul de vioi după lumină. Stîngul avea să Înceteze curînd cursa de urmărire, Înlocuit fiind, peste vreo șapte ani, cu unul de sticlă. Dreptul Însă avea să nu Înceteze a fremăta Încă zece ani, tresărind pentru ultima oară la raza
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
doi-trei camarazi alerga dintr-un land Într altul, ferindu-se de bombe și de ruși. Prin aprilie, cînd se chinuiau să țină drumul spre vest, povestea că a dat peste o bă trînă Într-o fermă pustie. — Eu nu mă mișc de aici, a spus ea. Voi, băieți, fugiți către soare-apune, țineți-o tot spre apus, nu rătăciți drumul 226 O vară ce nu mai apune și predați-vă americanilor că de dincolo vin În haită rușii. Am un radio, Îl
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
verdicte, condamnări la moarte, denunțuri, căințe În public, romane fluviu, poezii tîmpite, predici, comutări de pedepse. Glasul meu pretutindeni, iar eu nicăieri. Corpul meu astralo-vocal tolănit peste toate vorbele goale, respirînd cu ele gură la gură și ajutîndu le să miște, să ne lovească. Ruba mi-a cerut pentru isprava asta un Curriculum Vitae. Mai În glumă, mai În joacă, i-am cerut și eu unul. Uită-te și tu ce mi-a trîntit pe masă!“ Redau În continuare mostra de
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cârjă mai înaltă decât el, care stătea drept printre resturile de catarge de pe punte și care le arăta o lumânare singura lumină într-un întuneric de smoală. A stat așa, nemișcat în bătaia valurilor, până când se zări țărmul. Lumina se mișca înaintea lor. S-au luat după lumina aceea și un val i-a aruncat pe țărm. Au zăcut fără vlagă acolo, pe nisipul înghețat, sub cerul care se lumina încet cu strălucirea zorilor. Când s-au ridicat să privească după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
o spun... rămân fără inimă și mă sfărâm... Dar, fie, merită să mor pentru El. După ce s-au întâmplat cele ce v-am spus deja, s-a făcut o liniște mare. Nici noi, firele de nisip, nu îndrăzneam să ne mișcăm... Își ținea răsuflarea chiar și pustiul... Și am văzut oameni de lumină, cu aripi mari, plecându-se înaintea Lui și chemându-l pe nume. Am aflat mai târziu că oamenii spun acelor făpturi "îngeri". Și că nu e voie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
decât pe fiul nostru . Louis. Louis Ibaraki. I-am întins soției sashen-ul meu, încă ud de sângele fiului. Ud și el de sânge, kimono-ul meu parcă avea viața lui, în lumina lanternelor morții. Ea s-a uitat. Buzele ei se mișcau . Nu se auzea , nu se înțelegea nici un cuvânt. Am crezut că se roagă. Într-un târziu, am înțeles ce spunea. Chema focul din cer, focul sfârșitului. M-am cutremurat. I-am spus că El murise iertându-i pe toți, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
cald și bine. La masă, cu spatele spre ușa de la intrare, stătea un bărbat. Avea părul lung și negru, lăsat peste straiele albe ca zăpada. Cânta sau vorbea nu înțelegeam. Am crezut că ne-a auzit. Dar el nu se mișca. Doar cântul sau murmurul acela, sau ce-o fi fost curgea necontenit. Am început să ne uităm în jur nu vedeam de unde vine lumina și nici căldură nu știam de unde venea. Am trecut ușor în fața lui, să-l privim. Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
auzeau zgomote, țipete, câinii urlau, pași grei se apropiau. Se cutremura pivnița și un praf înecăcios se risipi din tavan, când pașii ajunseră chiar deasupra. Auziră cum se sparge ceva chiar deasupra capului lor, mama plângea înăbușit, tata nu se mișca din loc, de sus strigătele se îndepărtară, apoi se apropiară din nou, iarăși și iarăși se spărgea ceva lemne, sticlă... cine știe. Un fum acru și gros își făcea loc prin tavan. Apoi se făcu liniște. Nu știu cât a stat așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
norii se risipeau, soarele putea fi văzut toata ziua, nu numai însângerat, la apus. Oamenii cenușii nu s-au mai întors niciodată. Umblă vorba că în ziua când, din ruine, s-a înălțat prima biserică, nu s-au mai putut mișca din locul unde-i prinsese timpul. Când noi, cei care mai rămăseserăm vii, ne-am adunat în biserică și a început rugăciunea, s-a deschis pământul și i-a înghițit. Uite, lumea spune ca acolo s-a întâmplat, unde-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
se uita și el la ploaie. I-o fi plăcând și lui, ploaia... mi-am zis. Dar cum de mă auzise?! Celălalt rămăsese la masă și tăcea. În jurul lui, frații mei erau tare cuminți. Iar el închisese ochii și-și mișca buzele părea că se roagă. Hai, spune, ce-ai vrea să faci tu în cer?" mă întrebă din nou cel de lângă mine. Îmi dădu mâna să mă ridic, mă înfășură într-un colț al mantiei lui și pășirăm afară, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
o văd! A surâs și mi-a spus: "Ai răbdare..." " Dacă aș pleca la capătul lumii, aș găsi-o! i-am răspuns înciudat. Și n-aș avea nevoie de nimeni! Dar cum să plec cu un picior beteag?! Abia mă mișc pe lângă casă!" "Un picior beteag?! Care? " spuse el. "Uite-l, ăsta, ce, nu se vede că-i chircit?!" și am dat să-ntind piciorul să-i arăt că nu se poate. Și n-o să mă credeți. În clipa aceea, cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
mă uitau și peste noapte. Atunci era strașnic de frig... Și apa... dacă aș fi putut, m-aș fi aruncat înăuntru, să nu mă mai doară nimic, să uit, să uit arșița zilei și gerul nopții... dar nu mă puteam mișca... măcar bine că nu mă dureau rănile... Cei care mă vedeau, credeau că sufăr... dar rănile astea nu dor... era o înșelătorie, într-un fel: ceilalți treceau și aruncau lângă mine câte-o coajă de pâine, ba vreunul mai milos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
mai mult "unchi". Fiindcă nimeni, dar nimeni nu are un unchi ca al meu ! De data asta, chiar mergem ! a zis tata. Nu mi-a venit să cred. Îmi pierise graiul și am încremenit cu gura căscată. Hai, du-te, mișcă-te odată, spală-te și să te găsesc gata când mă întorc cu mama lui, că o luăm și pe ea să-l vadă. E fiul ei și i s-o fi făcut dor de când nu l-a văzut... Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
mă lovisem rău. Nu i-am spus nimic mamei. Ce-ar fi putut să facă?! N-am mâncat, m-am culcat așa, parcă mi se făcea frig de tare ce mă dureau toate. A doua zi, n-am mai putut mișca mâna. Nu mă durea, nu mă mai durea nimic, dar mâna n-o mai mișcam. A plâns mult mama. A plâns și s-a rugat. Dar mâna se usca încetul cu încetul. Am învățat să scriu cu stânga. La început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
N-am mâncat, m-am culcat așa, parcă mi se făcea frig de tare ce mă dureau toate. A doua zi, n-am mai putut mișca mâna. Nu mă durea, nu mă mai durea nimic, dar mâna n-o mai mișcam. A plâns mult mama. A plâns și s-a rugat. Dar mâna se usca încetul cu încetul. Am învățat să scriu cu stânga. La început, nu-mi mai ieșeau literele așa de frumoase. Dar nu asta conta. Oricum, învățam. De
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
cheamă nimeni pe nume... și, încetul cu încetul, nu mai ești decât o poreclă neputinciosul... Dar nu, El mă chema pe nume. Pe numele meu! Am făcut un pas. Se făcu gol în jurul meu. Și n-am îndrăznit să mă mișc. Nu, nu-mi era frică. Numai că-mi închipuiam că visez și nu vroiam să mă mai trezesc. Mă chemase pe nume. Toată iubirea pe care o simțisem vreodată era în glasul Lui. Și toată iubirea, pe care nu avusesem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]