4,282 matches
-
i se păruse lui. Doamne ce ciudă îi mai era pe necunoscutul care se apropia acum fără nici un dubiu, venind cu pași grei, deși se simțea că mergea cu precauție pe traversele de beton ale căii ferate. Curând apăru și silueta mare a unui om, o siluetă care de jos părea înaltă cât turla bisericii, în mână cu o unealtă ciudată asemănătoare unei lănci arhaice. Îi veni să strige după ajutor, dar țipătul nu reuși să iasă, se zbătea undeva în
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
ciudă îi mai era pe necunoscutul care se apropia acum fără nici un dubiu, venind cu pași grei, deși se simțea că mergea cu precauție pe traversele de beton ale căii ferate. Curând apăru și silueta mare a unui om, o siluetă care de jos părea înaltă cât turla bisericii, în mână cu o unealtă ciudată asemănătoare unei lănci arhaice. Îi veni să strige după ajutor, dar țipătul nu reuși să iasă, se zbătea undeva în gât până ce matahala ceea se aplecă
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
de bine deoarece chiar și ea se surprindea uneori că-l așteaptă ca mai înainte, uitându-se la venirea câte unui tren, cu mâna streașină la ochi pentru a descoperi pe fâșia lucioasă a asfaltului care lega satul de gară, silueta lui atât de cunoscută. Dar nu venea decât lunar câte un cupon poștal prin care i se dădeau niște bani. Oricum statul nu putea face mai mult. Asta fusese atunci... „Acum nu a fost decât o locomotivă, o locomotivă atâta
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
câteodată. „Mi-am amintit de vechea întâmplare, cea cu dracu de lângă drum.” Culai strigă de parcă l-ar fi mușcat șarpele: „Și ce na fost? A fost cu siguranță, chiar și tu ai spus a doua zi că ai văzut o siluetă acolo, deși atunci noapte o țineai morțiș că pe locul unde era crucea mortului nu era nimic, poate cel mult o tufă de salcâm, nu știi că am venit a doua zi de ne-am uitat și nu era nimic
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
am uitat și nu era nimic, decât crucea aceea mică de lemn, înnegrită de vreme, povârnită într-o parte și încolo, zi, a fost ceva? Nimic, locul gol ca în palmă, nici măcar o tufă de pelin măcar! Ce-a fost silueta ceea, spune. Că prea o faci de obicei pe- a deșteptul.” Se apropiase tare de tot și acum îl împingea cu pieptul, silindu-l să răspundă. Niță simți că a întins prea mult coarda și căută cumva să-l liniștească
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
a fost ceva, nu pot să zic nu, dar după părerea mea om a fost, un om ca oricare altul înțelegi? Eu atunci nu am simțit nici un fel de frică, am privit foarte atent și am văzut că era o siluetă de om. De ce nici acum nu admiți că era careva care umblase prin via lui Bolea și ieșea acum la drum?” Culai se potolise, deși mai pufni un timp. „Auzi, cică era un om, hm, e prea de tot! Apoi
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
un om de leac pe nicăieri. Aceasta este un paradox al acestui sat, dacă umbli pe ulițele satului nu ai să vezi țipenie de om nici în zi de lucru nici de sărbători. Pe câmp de departe poți să vezi siluete de oameni la munca câmpului dar în sat, țipenie. Am poposit la poarta lui Ghiță a lui Picioroagă, unul dintre oamenii avuți ai satului. Tatăl lui Ghiță, Picioroagă cel bătrân fusese renumit în sat drept cel mai zgârcit om ce
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
respectivă, încălzeau parcă mai puternic obiectele pe care le întâlneau în cale. În partea opusă, se perindau prin fereastra dinspre răsărit, luminate pentru câteva secunde de razele aceluiași disc portocaliu, niște forme înalte, cilindrice, din beton. Nu erau altceva decât siluetele zvelte ale coșurilor din cadrul centralei termice din apropiere; semn că ei sunt abia la începutul călătoriei, în timp ce ziua își anunța sfârșitul. Probabil, la jumătatea drumului îi vor prinde întunericul. Înainte de a ajunge în capitală, vor trebui să dea un telefon
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
din piatră ceva mai mari. O termocentrală și un cunoscut combinat chimic în stânga; în dreapta un mare cartier de locuințe format numai din blocuri, ce nu se deosebesc între ele precum chinezoaicele în fața europenelor; toate cu parter plus patru etaje. Numai siluetele școlilor apar ceva mai scunde. În depărtare niște maluri abrupte, de după care abia se zăresc, suspendate între cer și pământ, întinse pe mai multe zeci de hectare, centre comerciale și supermagazine de tip Mall, iar în continuare, la orizont, vile
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
dacă nu e os de rege sau de sultan, ci un muritor obișnuit, are nevoie de experiență îndelungată în domeniu și de foarte multe exerciții făcute de unul singur în fața oglinzii. După ce farurile s-au stins, se puteau distinge clar siluetele a două persoane. Un bărbat cam de vârsta lui împreună cu o tânără. Tocmai se îndreptau spre poarta glisantă ce s-a deschis cu o clipă în urmă. O fi tatăl cu fiica; se întorc de la o sindrofie; prea sunt eleganți
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
afla într-o dispoziție excelentă când, instinctiv, își îndreptă privirea într-o anumită direcție cu o precizie și o forță imposibil de explicat. La o distanță de aproximativ zece metri, printr-un culoar de umbră ce se formase ad-hoc între siluetele mai multor trecători, observă două puncte luminoase, ca două mărgele de smarald, că se fixaseră asupra lui și îl priveau din față ca pe un artefact de preț. Erau ale unei persoane ce venea din sens contrar și care se
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
prins; dincolo de melancoliile lui (trecătoare), dincolo de aventura în medii răscolite, întoarse pe dos, persistă (la limita dintre luciditate și subconștient) o lume interioară ca nostalgie ascunsă. Negurile teatrului absurd nu-l confiscă. III Glycera (în elină: cea dulce) și Reparata, siluete de canțonier jucăuș, intră ele în categoria idilicului? Bizarele figuri par niște fantasme; imaginarul deformant dilatează sau restricționează; efuziunile sunt gâtuite dintru început. Femeie cu trei sâni, Reparata, personaj liric focalizant (în Dulapul îndrăgostit), e obiect de "elogiu" dar și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și Rimbaud, figuri monumentale întreținând iluzia solidarității spirituale planetare. Cicluri precum Orfeu îngenunchiat și Nopțile Albionului instaurează punți între mitologii diverse. Din Salonul olandez îi vorbesc (prin intermediul unor pânze faimoase) Rembrandt, Van Gogh, Vermeer van Delft și alții; se conturează siluete lirice (atinse de didacticism); îl interesează cromatica, ritmurile, compoziția. Pe Cavalerul Tristei Figuri îl zărește "plutind cu trupul profilat / pe cer / între crucea Caraimanului / și Vârful cu Dor" (Efect de lună cu Dor). Forme de dialog poetic întregind personalitatea poetului
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
împărtășit nimănui. Ideea era zborul, era pasărea. Venea primăvara ca o domniță, parcă dansînd din pene, ca dintr-o rochie diafană, delicată și lejeră. de multe ori cu o floricică în cioc, iar în rest cînta. Îmbătător. Natură pură și siluetă brîncușiană. Părea să se cunoască bine pe sine și stăpînea zborul perfect, în timp ce eu mă tîram pe pămînt. Mă învăța cum să fiu mai aproape de Dumnezeu, cum să nu mai trăiesc în negare, să accept provocarea. Filosofia păsării este cea
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
clientului. Omul nu mai are timp să mediteze la locul și rolul lui în lume. Viața lui se scurge între emisiunile tv, marcate de calupuri de publicitate în timpul cărora se grăbește să se îndoape și să-și facă griji pentru silueta lui. Dacă mai are ceva timp, să stea de vorbă cu soția, să se joace cu propriul copil sau poate să se roage. Pare mai puțin sau chiar deloc preocupat de sufletul lui. Îl interesează, mai degrabă, să aibă bicepși
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
de puțin convergente, nu-i mai puțin adevărat că forța organizatoare a habitusurilor nu încetează să slăbească. Specificitatea stilurilor de trai ale claselor se diluează tot mai mult: de-acum înainte, idealurile bunăstării, ale noutății sau chiar ale călătoriilor ori siluetei sunt împărtășite de toată lumea. Gustul pentru mărci și modă se dezvoltă la adolescenții din toate grupurile sociale, pasiunea jocurilor, a spectacolelor, a muzicii se răspândește în toate mediile. Inegalitățile economice se adâncesc, aspirațiile consumeriste se nivelează; practicile sociale sunt divergente
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
alimente considerate benefice pentru sănătate. Cât despre tradiționalele mese interminabile de duminică, ele ne provoacă oroare. Mâncatul pe săturate, cheful au încetat a mai fi o pasiune populară, acum sunt la modă mesele echilibrate, mâncarea ușoară, benefică pentru sănătate și siluetă. Acum, oamenii așteaptă de la alimente să le amelioreze sănătatea, să le sporească vitalitatea, să întârzie apariția ridurilor (cosmeto-food), să împiedice creșterea în greutate. Alimentația e considerată, din ce în ce mai mult, un mijloc de prevenire, dacă nu chiar un tratament al anumitor boli
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
cunoștințe științifice. Cultura dionisiacă este epuizată în însuși principiul ei: mâncatul și băutul au intrat în era reflexivității și a responsabilității individuale 19. Este totuși și momentul în care fac ravagii bulimiile și alte anarhii alimentare. Pe de o parte, silueta, sănătatea și echilibrul alimentar sunt promovate ca valori primordiale; de cealaltă parte, proliferează compulsiile și frenezia neoconsumatorului. Dar nimic din toate acestea nu seamănă cu bucuria dionisiacă. Dimpotrivă. Excesele la masă erau de origine colectivă, ale contemporanilor noștri sunt individuale
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
o mare parte de adevăr. Este de netăgăduit că idealul unui corp suplu, tânăr, musculos îi face pe oameni să-și „lucreze” și să-și modeleze corpul, să exercite asupra lui constrângeri severe, la antipodul delăsării senzuale. Norma tiranică a siluetei le obligă, pe femei îndeosebi, să-și controleze permanent greutatea și alimentația, să vrea să-și remodeleze silueta, ajungând niște „sclave ale aparenței”. Așa stând lucrurile, a semnala aceste practici neoproductiviste nu pare a fi de-ajuns: ar mai trebui
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
oameni să-și „lucreze” și să-și modeleze corpul, să exercite asupra lui constrângeri severe, la antipodul delăsării senzuale. Norma tiranică a siluetei le obligă, pe femei îndeosebi, să-și controleze permanent greutatea și alimentația, să vrea să-și remodeleze silueta, ajungând niște „sclave ale aparenței”. Așa stând lucrurile, a semnala aceste practici neoproductiviste nu pare a fi de-ajuns: ar mai trebui evaluată și aria lor socială. Până la ce punct imperativ al performanței s-a răspândit acest ideal în comportamentele
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
optimă a acestor produse 26. Concomitent, corpul feminin, glorificat de publicitate, consolidează obsesia tinereții și a măsurilor perfecte. Ceea ce o face pe Superwoman să intervină permanent în evoluția corpului ei, să vrea să-și șteargă ridurile și să-și corecteze silueta. Frumuseții decorative îi succedă o frumusețe activistă sau prometeică, cerând reparații (chirurgie estetică), eforturi și restricții (activități fizice, regim alimentar), întreținere și prevenire (alimentație sănătoasă, hidratarea și regenerarea tenului, a pielii). Regim, consum cosmetic, chirurgie plastică: în faza III, optimizarea
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
drum în căutarea copilului dispărut. Călătorie pe fundal alb: albul doliului, albul zăpezii, albul morții. Iar această cutreierare disperată printr-o lume albă, din care a pierit orice culoare o aduce pe mamă în pragul nebuniei, o transformă într-o siluetă fantomatică pe care cu greu o mai poți distinge, o umbră obsedată de imaginea fiului mort, imagine tulbure, încețoșată de brumă și de păienjenișul lacrimilor. Oare, în delirul ei, femeia nu este și ea un fel de fantomă rătăcitoare, pornită
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
fapt, un fragment rămas în stadiul de ciornă și care are ca decor același tablou al lui Böcklin din finalul Sonatei spectrelor), lui Assir, mortul ce-și întâmpină fostul maestru coborât și el în lumea întunericului, i se mai spune Silueta, ca și cum ar fi un personaj din teatrul de umbre chinezești. Călător istovit de neîntrerupte și obositoare peregrinări pe meleagurile morții, el nu-și poate afla odihna tocmai pentru că fosta lui viață continuă să-l obsedeze, pentru că realitatea cotidiană din care
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
numai cu tema generală a solemnității unui rit sacru, ci, mai ales, cu importanța „hieratismului costumelor”, care „face ca fiecare actor să dea senzația că ar avea un al doilea corp, o a doua pereche de membre, ca și cum, modificându-i silueta, veșmintele l-ar transforma în propria efigie”. Și tocmai pentru că devine efigie, actorul devine și lăcaș al aparițiilor, purtător al semnelor unei alterități ce se lasă văzută, căci, prin frumusețea stranie a costumelor, a pieptănăturilor - o frumusețe nepământeană, ce trimite
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de altă parte (cel ce se oglindește e o putere dintr-o altă lume, dintr-o altă realitate, diferită). Oglinda de la Lycosura este, așadar, o poartă deschisă spre acel tărâm al morților unde credinciosul nu va mai fi decât o siluetă vagă, tulbure, un spectru fără chip și fără văz, dar și o poartă deschisă spre splendoarea divină. Astfel, conchide Vernant, această oglindă cu totul specială marchează importanța deosebită a oglinzii în cultura antică, valoarea ei de obiect-cheie „în privința raporturilor ambigue
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]