5,963 matches
-
la Sylvia Plath, ar fi doborât, În mod normal, chiar ființe mai robuste - fizic vorbind. Fragilitatea invocată de către mai toți comentatorii, atunci când ajung să explice opera prin biografie, e doar urma scrisă a unei bătălii purtate cu o disperare tragică. Sinuciderea se dovedește, În aceste cazuri, unica soluție rezonabilă (rezonabilă În legătură cu ce?), unica ieșire din impas - un impas a cărui mărturie, dureroasă ca o remușcare, e textul confesiunii. Jurnalul intim al sinucigașului Încorporează drama clasică a psihanalizei: contradicția dintre dorință (ca
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
găsi o cale de satisfacere definitivă. Sinucigașul e un obsedat al termenelor lungi, iar invocarea fericirii de moment nu face decât să amplifice drama secretă În virtutea căreia el Își percepe unicitatea și excepționalitatea. Rupturi, violențe, catastrofe Emile Durkheim extinde studiul sinuciderii la o „realitate morală”26, care acționează asupra mecanismelor de rezistență ale individului. Din perspectivă sociologică, aceasta nu e decât o redefinire a „realității colective” a psihanalizei. Ea ar fi una din invariantele vieții sociale, menținându-și un procent relativ
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
menținându-și un procent relativ constant - prin corelare cu ceilalți factori ai demografiei: nașterea și moartea. Cercetările lui Durkheim se dovedesc, Însă, mai puțin relevante În cazul scriitorilor decât În cele ale sinucigașilor. El se străduiește să demonstreze că rata sinuciderii e stabilită, În principal, de „cauze sociale”, iar contribuția subiectivă, personală, individuală ar fi cu totul neglijabilă. Firește, o astfel de aserțiune poate fi lesne amendată, iar autorul ei declarat de-o irecuperabilă naivitate: sinuciderile au, aproape Întotdeauna, cauze personale
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
străduiește să demonstreze că rata sinuciderii e stabilită, În principal, de „cauze sociale”, iar contribuția subiectivă, personală, individuală ar fi cu totul neglijabilă. Firește, o astfel de aserțiune poate fi lesne amendată, iar autorul ei declarat de-o irecuperabilă naivitate: sinuciderile au, aproape Întotdeauna, cauze personale. Or, a admite teoria lui Durkheim ar Însemna că sinucigașul Își ia viața din motive care Îi rămân, În mod esențial, străine! El ignoră cu nonșalanță contribuțiile medicale, Îndeosebi existența ciclotimiei, boală În care surescitarea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
găsește angajată În manifestarea sa: aceea de stare anorganică 27. Zbaterile aparent fără obiect ale sinucigașului care Își comentează În jurnal dorința de a muri provin, așadar, din succesiunea de mișcări contradictorii și imprevizibile ale psihicului uman. Din acest motiv, sinuciderea e adeseori consecința unei stări ajunse la paroxism, și nu a unei cauze precise, cuantificabile. Sinuciderea e Întotdeauna Înfricoșătoare, pentru că nu intră În ordinea firească a lucrurilor. Viața nu i-a fost dată omului pentru a dispune de ea după
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
care Își comentează În jurnal dorința de a muri provin, așadar, din succesiunea de mișcări contradictorii și imprevizibile ale psihicului uman. Din acest motiv, sinuciderea e adeseori consecința unei stări ajunse la paroxism, și nu a unei cauze precise, cuantificabile. Sinuciderea e Întotdeauna Înfricoșătoare, pentru că nu intră În ordinea firească a lucrurilor. Viața nu i-a fost dată omului pentru a dispune de ea după bunul plac, iar imixtiunea elementului profan În aritmetica sacră a divinității este percepută ca un sacrilegiu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
În ordinea firească a lucrurilor. Viața nu i-a fost dată omului pentru a dispune de ea după bunul plac, iar imixtiunea elementului profan În aritmetica sacră a divinității este percepută ca un sacrilegiu. Din orice perspectivă am privi-o, sinuciderea este un fenomen al rupturii, al violenței și al catastrofei individuale. Clasificările nu ajută prea mult și, aplicate biografiei scriitorilor, ele Își relevă totala inutilitate. Și totuși, invocarea tipologiei poate contribui la conturarea unei ipoteze privind relația dintre jurnalul intim
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
un fenomen al rupturii, al violenței și al catastrofei individuale. Clasificările nu ajută prea mult și, aplicate biografiei scriitorilor, ele Își relevă totala inutilitate. Și totuși, invocarea tipologiei poate contribui la conturarea unei ipoteze privind relația dintre jurnalul intim și sinucidere. Studiile vorbesc despre trei tipuri de acțiune În cazul sinuciderii. În prima dintre ele, sinucigașul acționează sub imperiul unei decizii violente, imprevizibile și hotărâte. În acest sens, intervalul reflecției este redus la minimum și, În anumite circumstanțe, chiar eliminat. Între
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Clasificările nu ajută prea mult și, aplicate biografiei scriitorilor, ele Își relevă totala inutilitate. Și totuși, invocarea tipologiei poate contribui la conturarea unei ipoteze privind relația dintre jurnalul intim și sinucidere. Studiile vorbesc despre trei tipuri de acțiune În cazul sinuciderii. În prima dintre ele, sinucigașul acționează sub imperiul unei decizii violente, imprevizibile și hotărâte. În acest sens, intervalul reflecției este redus la minimum și, În anumite circumstanțe, chiar eliminat. Între decizia sinuciderii și punerea În act se suspendă orice graniță
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
vorbesc despre trei tipuri de acțiune În cazul sinuciderii. În prima dintre ele, sinucigașul acționează sub imperiul unei decizii violente, imprevizibile și hotărâte. În acest sens, intervalul reflecției este redus la minimum și, În anumite circumstanțe, chiar eliminat. Între decizia sinuciderii și punerea În act se suspendă orice graniță. A doua categorie include sinucigașii care amână decizia fatală prin diverse subterfugii. La aceștia, hotărârea alternează cu ezitarea, deciziei Îi poate urma răzgândirea, iar luptei aprige - abandonul. În cele din urmă, punerea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
alta. Însă chiar În momentele În care moartea, instinctul de conservare par Învinse, când cuvintele Înlătură primejdia letală, Însăși invocarea ei e un semn al pândei perpetue și al unei duble realități: una obiectivă, fizică, cea de-a doua fictivă. Sinuciderea nu este - sau, mai exact: nu rămâne - niciodată un act individual: ea implică o participare a societății, de care e legată Într-o rețea densă de motivații 28. Spre deosebire de sinucigașul obișnuit, scriitorul care se sinucide produce și un document al
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
mai) are nici un rost să trăiască. Așadar, nu e vorba, funciarmente, de o atracție a negativității, ci de o respingere - după o logică nu Întotdeauna la Îndemâna oricui - a părții solare a existenței. Ce dovedește, În fond, sinucigașul? Cum se transformă sinuciderea Într-un text, Într-o realitate validabilă literar? Actul sinuciderii nu e niciodată un act În sine, rupt de personalitatea celui care-l comite. „Persoana globală”29 a sinucigașului nu dispare Înghițită de rețeaua carnivoră a confesiunii practicate cu obstinație
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
funciarmente, de o atracție a negativității, ci de o respingere - după o logică nu Întotdeauna la Îndemâna oricui - a părții solare a existenței. Ce dovedește, În fond, sinucigașul? Cum se transformă sinuciderea Într-un text, Într-o realitate validabilă literar? Actul sinuciderii nu e niciodată un act În sine, rupt de personalitatea celui care-l comite. „Persoana globală”29 a sinucigașului nu dispare Înghițită de rețeaua carnivoră a confesiunii practicate cu obstinație. Ea Își dezvoltă o nouă personalitate și ia un chip
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și ia un chip cu totul nou tocmai În procesul zbaterii, al luptei acerbe pe marginea prăpastiei care desparte viața de moarte. Teatralitatea comportamentului suicidar, amestecul de artificialitate alienantă și de dramă autentică trimite la un posibil model literar al sinuciderii. Fără Îndoială, afirmația este discutabilă, Însă ea poate fi susținută cel puțin din punctul de vedere al scriitorului care Încredințează jurnalului istoria ispitei de a părăsi În mod brutal lumea. Temele macabre Orice sinucidere e dublată de un story, de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
la un posibil model literar al sinuciderii. Fără Îndoială, afirmația este discutabilă, Însă ea poate fi susținută cel puțin din punctul de vedere al scriitorului care Încredințează jurnalului istoria ispitei de a părăsi În mod brutal lumea. Temele macabre Orice sinucidere e dublată de un story, de o pregătire teoretică, de un antrenament al imaginației care Îngăduie ca ea să fie citită ca un text literar. Gesticulația amplă, acutele mărturisirii, Întrețeserea de avânturi și căderi, isteria deciziei și apatia răzgândirii alcătuiesc
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și imaginea pe care dorește s-o confere acestei tragedii. Chiar și inconștient, el acționează asemeni unui regizor, trecând Înspre simbol și construcție mentală, ceva ce nu e, În fond, decât reziduul unei existențe destinată sacrificiului. Ordonându-se În jurul temei sinuciderii, jurnalul intim al sinucigașului reduce actul mecanic și continuu al mărturisirii la o simbolistică ale cărei sensuri pot să scape chiar și autorului. Personaj al propriei sale drame, scriitorul Încarcă de sensuri un univers pe care, paradoxal, Îl visează diminuat
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
poate spune astfel, În genul acesta de jurnale, În fragilitatea unui echilibru pe care cuvintele, avalanșa de gânduri contradictorii, Îl Împiedică să se destrame - dar nu-i infuzează destulă forță Încât să-l sustragă deznodământului dinainte știut - ori măcar intuit. Sinuciderea intră În cadrul așa-numitelor teme macabre ale literaturii, devenind un topos cultural cam În aceeași perioadă cu artes moriendi 30. Termenul de „macabru” desemna reprezentările iconografice În care corpul uman era Înfățișat, Într-o manieră adeseori hiperrealistă, În stadiul de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
printr-un miracol... meschin, la stadiul mental al lui ca și cum. Degradarea are loc la nivelul intelectului, Într-un paralelism strict teoretic: nu corpul uman e devastat de acțiunea necruțătoare a timpului, ci imaginația scriitorului, epuizată În jocul macabru de-a sinuciderea, resuscită un alt loc comun al filozofiei medievale: contemptus mundi, adagiu desprins din lamentourile biblice ale Eclesiastului. Famous Last Words De regulă, scriitorul sinucigaș invocă forțele morții În care el recunoaște, literar vorbind, un model ilustru. Dacă ar putea imagina
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
lamentourile biblice ale Eclesiastului. Famous Last Words De regulă, scriitorul sinucigaș invocă forțele morții În care el recunoaște, literar vorbind, un model ilustru. Dacă ar putea imagina un rol anume pentru om În general și unul pentru sine În special, sinuciderea nu ar mai avea obiect: acesta Își manifestă prezența tocmai În lipsa sensului pe care viața ar trebui să-l aibă. Prin conjurarea unui aliat de mare prestigiu, prin trăirea la Înalta tensiune a disperării, motivată, la rândul ei, de gesturi
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de mare prestigiu, prin trăirea la Înalta tensiune a disperării, motivată, la rândul ei, de gesturi asumate cultural, el transmite un mesaj și se aliniază unei tradiții ilustre. Partea neacoperită a acestui scenariu arată că, În ciuda aparentei motivații de adâncime, sinuciderea nu-și urmează până la capăt propria logică: sinucigându-se, scriitorul nu dă un sens realității de care se desparte tocmai În numele lipsei de sens a acesteia. El operează o simplă modificare În domeniul statisticii, fără a reuși să facă din
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și albă!”) ori saltul aproape tandru În moarte al lui Romain Gary („La revedere și mulțumesc!”) deschid un arc de cerc În care intră aproape totul, de la semi-sinuciderea lui Socrate, la refuzul lui Seneca de a accepta imperiul necesității, la sinuciderea romantică, supusă capriciilor modei, la nefericirea istorică a exilaților (Zweig, W. Benjamin), la experimentul primejdios al drogului, al alcoolului ori, pur și simplu, al celebrității (Malcolm Lowry, Hemingway). Se poate muri din orice: din orgoliu aristocratic, precum Cato („Acum sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
trimite arma, un Smith and Wesson, Însoțită de o prăjitură cu ciocolată!). Fiecare din aceste motivații, mai mult sau mai puțin conștiente În mintea sinucigașului, Își găsește imediat apologeții. «Jupiter nu putea să vadă nimic mai frumos pe pământ decât sinuciderea lui Cato», scrie cuprins de-o frenetică admirație Seneca. Și totuși, această moarte voluntară, cea mai glorioasă din istoria Occidentului, s-a alterat de atâtea confuzii, de atâtea contradicții.33 Astăzi, sinuciderea nu mai iscă oroarea, spaima, revelația blasfemiei pe
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
să vadă nimic mai frumos pe pământ decât sinuciderea lui Cato», scrie cuprins de-o frenetică admirație Seneca. Și totuși, această moarte voluntară, cea mai glorioasă din istoria Occidentului, s-a alterat de atâtea confuzii, de atâtea contradicții.33 Astăzi, sinuciderea nu mai iscă oroarea, spaima, revelația blasfemiei pe care o invoca Biserica. Demonetizată alături de celelalte boli ale veacului, ea rezistă mai degrabă ca temă a literaturii, decât ca dramă capitală a umanității. „Aveți moartea În mână!” Puține morți sunt filozofice
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
e aceea a lui Cato, model de supunere În fața Voinței Divine - după explicația dușmanului de moarte al stoicului, Cezar. Pentru că prea puține Îngemănează cele patru mari cerințe stabilite de filozofia existențialistă romană: libertas, virtus, dignitas, fides. Funcția de model a sinuciderii s-a pierdut cu totul. Din conotația pedagogică pe care o avusese În timpurile antichității precreștine n-a mai rămas nimic. Astăzi, elogiul sinuciderii făcut de către Seneca În Despre providență, În care pune În gura zeității supreme fatidicele cuvinte: „Aveți
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
patru mari cerințe stabilite de filozofia existențialistă romană: libertas, virtus, dignitas, fides. Funcția de model a sinuciderii s-a pierdut cu totul. Din conotația pedagogică pe care o avusese În timpurile antichității precreștine n-a mai rămas nimic. Astăzi, elogiul sinuciderii făcut de către Seneca În Despre providență, În care pune În gura zeității supreme fatidicele cuvinte: „Aveți moartea În mână!”, pare o poveste prăfuită, iar seninătatea atotbiruitoare a stoicilor nu mai e decât o legendă derizorie dintr-un timp apus. Bibliografia
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]