5,157 matches
-
din verdele vieții. Clipa, a rămas suspendată de marginea cerului, pe purpuriul îndepărtat al orizontului, tivită în luciul unei raze de soare. ... clipa, o rotundă boabă de rouă, imperceptibilă, o primă și subtilă atingere, a timpului rupt din nemărginirea vremii uitate. Acum, o prind în căușul mâinii, ca pe o mică nestemată, ieșită din cufărul vremii, și pentru un moment mă bucur de a ei unicitate...este a mea. Clipa, care acum s-a pierdut în tumultul timpului, rămâne gravată în
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
cenușa vechiului Turn al dorințelor încătușate Ce îmblânzea noaptea răstignind Șoaptele celor mirați în Necunoscutul clipei de tăcere. Este singurul oraș care, încă Mai venerează stelele stropind Cu lacrimi urmele pașilor Copiilor născuți în rugăciune Sub neobosita veghe a bătrânilor Uitați și înfrigurați în amintiri, În trecut, în glasul putregăit de Tăcere, amorțit de cuvinte nerostite. Acesta este orașul în care am fost Călător, soț și amant, poet Și însoțitor spre Lumină, Vânzător de dileme și prinț În suburbiile visului liber
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
speranță oprim ceva și restul dăm atâția oameni nu-nțeleg cât de sărac ești fără aripi Doamne cât mi-ar fi plăcut să simt nisipul ud sub mine să-mi amestec pletele cu visuri țipând din adânc și mâinile tale uitate să aducă valurile să mă-nvăluie până la ultimul gând dintr-o lume de piatră și culoarea din mare să-ți fiu sau doar ... umbre ghemuite pe-un dig nu plâng putem fi și avea de astăzi orice îți voi spune cuvinte
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
care mi-am legat diminețile cu funii din mătăsurile veșniciilor deseară vei citi și lângă icoane pentru toți ai casei tale singuratice ar trebui să-ți scriu o scrisoare ca pe vremuri iartă-mă poate o mai aștepți Neatingere aripi uitate pe muchia cerului sugrumat de lumină orbește inima de dor în brațele zborului albastrul acestei ierni adormit sub zăpezi milenare te caut mă cauți în nesomnul veșniciei aleg îmbrățișarea clipei ascunse sub pleoape de necuvinte între mine și mine un
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
fapt, mi-am dat silința să vă servesc... Mi-e rușine... Nu mă pot suferi... Întotdeauna fac așa și apoi Îmi vine să mă sinucid. De ce-oi fi avînd un caracter atît de mizerabil ? Oribil... Faceți-mi favoarea și uitați ce v-am spus despre cei care toarnă apă În benzină... M-a luat gura pe dinainte, dar adevărul este că negustorașii sînt cinstiți, În general... nu fac ei găinării din astea... Iar cît despre afacerile dubioase, țin și ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
rezistența franceză. Apoi și-a aflat masul în America, Țara Tuturor. A revenit o singură dată în România, în 2001, când l-am făcut Honoris Causa al SNSPA. Proust a fost la el acasă. Nick și-a regăsit tot: limba uitată, pașii de horă, romanța interbelică, Cișmigiul. Și a rămas extaziat în fața Târgului de carte. Da. Țara lui de naștere a ieșit din spălarea pe creieri! Cartea de identitate (permisul universitar). Codul numeric personal de la Asigurări Sociale. Suntem o societate de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
la fel de luminoasă ca și aceasta. Tot gândind, ajunse să moțăie, apoi adormi, ajutat de soarele care bătea din față și de mersul din când în când hurducat, monoton al șaretei. Rămânând în mine însumi, reluai - acum la plecare - firul întâmplărilor uitate. Punându-mi mâna streașină la ochi, privii ca pentru prima dată, câmpul abia secerat, neajutorat de ploi în anul acela. Din când în când mă uitam către Lung și zâmbeam. Îmi aduceam apoi aminte unele seri petrecute pe prispa casei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ce vă atârna pe umeri, jurământul meu din primăvara anterioară acelui an, căldura insuportabilă și modul solemn și prietenesc în care m-ați întâmpinat, crucifixul de pe biroul dumneavoastră dinaintea căruia, întâmplător, mă aflam, toate, aici, la porțile Orientului, păzind latinități uitate. Greu de priceput, domnule președinte; eu însumi nu pricepeam. 5. Ce să pricep? Trecuseră cinci ani de când tot aici, în orașul acesta, în grădina publică de care mă despărțeau acum mai puțin de patru sute de metri de casa în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
trăit degeaba. „Iată ce înseamnă o viață de om!” Uneori însă, gândea și altfel, anume că anii care urmau să vină poate nu vor fi un pustiu cum credea, poate se va ivi, totuși, un reviriment, o explozie de viață uitată undeva la o întorsătură a destinului, căci nimeni nu cunoaște căile sorții, iar soarta n-are vârstă. Doamna Pavel nu observa tristețile soțului, pentru că vedea în ieșirea lui la pensie o vacanță veselă și liniștită, în ce o privea, viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu mai auzi nimeni nimic. Omul în livrea stătea la ușă, intrau numai domni, veniți cu limuzine, începuse chiar atunci o ploaie de toamnă, păcătoasă, rece, nu ne primea nimeni, - ultimii combatanți, dar nu din vina noastră, ai Națiunilor Unite, uitați acum. Istoria o scriu învingătorii, spunea învățătorul nostru din sat - a avut dreptate. Tocmai când se întâmplau acestea în curtea lui Lung, domnul Pavel îmi bătu la ușa de-afară și intră să-mi ceară niște chibrituri, i le dădui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Eram acum în decembrie. Poștașul a sunat, mi-a întins o scrisoare de la învățător, scrisă „din partea întregii familii”, cu vechea lor căldură de prieteni. Nu pot să nu mărturisesc o emoție abia reținută, în care erau amestecate sumedenie de obișnuințe uitate, voci, gesturi, pomi înfloriți și desfrunziți în apropierea cerdacului, cafelele, ruladele care dispăreau luate de mâini grăbite, adolescente sau tinere, și altele apărând pe tăvi strălucitoare, ovale, buna dispoziție glumeață a învățătorului și peste toate, ca un abur, prezența nevăzută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
lui ianuarie 1948. Pari puțin trist dar nu poți să spui că nu ești fericit că sunt lângă tine”. În clipa aceasta îmi întinse mâna stângă, iar cu dreapta mă cuprinse după umeri și o sărutai prelung ca-n după-amiezile uitate ale anului 1941, în săptămânile dinaintea războiului, era începutul verii. - „Dragul meu, îmi spuse, de atunci mi-e dor mereu de tine, sunt însă fericită că știu în orice clipă unde ești, de aici se vede tot, pot să-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
știi, și de asta mă cauți și acum pe toate căile lumii, uneori mai aproape de adevăr, mă cauți și în tine, acolo sălășluiesc, numai că nu poți să-mi simți prezența ca altădată, și de asta ești derutat, te crezi uitat. Te înțeleg. Mi-e de atâtea ori milă de tine pentru singurătatea în care te afli”. Ne îmbrățișarăm pentru a doua oară, dar buzele ei calde le simții ca adierea unui vânt ușor de miazăzi. M-am întrebat dacă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dată când, chemând-o, nu primii nici un răspuns. Era dincolo de înțelegere, o defecțiune de timp, de spațiu sau alta, necunoscută. „Keti!”, chemai a doua oară - „răspunde-mi!”. Dar în locul ei se ivi El, ca-n alte dați - de-atâtea ori uitat - cu pelerina - acum străvezie - atârnându-i pe umeri, surâzând binevoitor. Stătea lângă mine, drept, nemișcat. Era dimineață, soarele se vedea prin fereastră, departe, la dunga încă roșiatică a răsăritului. - La ce gândești? mă întrebă. - La tot. - Lumea e în fierbere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
timpul în toate fibrele lui, nimeni nu le va mai putea aduce la lumină pentru că au căzut în adâncimi neprevizibile, dincolo chiar de zona subconștientului, fără a pieri însă, ivindu-se foarte rar, mai ales în somn, zvâcniri ale spaimei uitate, care se transmit generațiilor asemeni spaimelor de la Maidanek sau Auschwitz. Ce va urma? Nici un răspuns. Nici măcar posturile de radio străine, pe care cei mai mulți le ascultau în taină seară de seară, nu făceau vreun pronostic; ipoteze care așezau ceață peste idei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Se trezi vorbind deodată la singular: „Te iubesc!” I se păru că lumea se învăluie în apoteoză. „Cum nu ți-ai dat seama până acum?” îl întrebă. El continuă să stea nemișcat, privirea lui venea din încremenirile timpului, acele secvențe uitate, ce rămân în memorie din marea mișcare a materiei. Părea din altă lume. Era el și parcă nu. Ea se ridică în picioare începu să deretice un minut, două, așa ca să se afle în treabă, apoi trecu în dormitor și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
posturile în limba română de peste graniță, pe care le asculta seară de seară, declarându-și competențe de care se mândrea în familiala noastră societate. Intervenea din când în când și doamna Pavel, care, oftând, își amintea de „bunele maniere, astăzi uitate” ale școlii evanghelice din copilărie, cu toate că nu aveau nici o legătură cu știrile posturilor de radio străine, pe care soțul le comenta. - Nu vedeți dumneavoastră? mi se adresă, toate s-au făcut un talmeș-balmeș, nemaipomenit. Manierele, mai ales manierele, au dispărut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
era suficient. Era tânără, nu se obișnuise cu timpurile sau trecuse pe lângă ele ușor indiferentă, era una din posibilitățile de nesluțire, de a-ți menține identitatea. Frunzărea revistele pentru așezarea unui melancolic echilibru; erau acolo fotografii înfățișând obiceiurile unei lumi uitate, parcă nu existase, moda unei vremi revolute, domni în fracuri, doamne în strălucitoare rochii de bal: lumea aceea se pierduse. Ana cea mică - fiica Anei - acum în vârstă de 17 ani, le răsfoia în vacanțe, cu lacomă curiozitate, îi rămăsese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
timpul trecea - pentru femeile acelea - neobservat în substanța lui tragică. Era o după-amiază de duminică, prin august; m-am ivit printre ele tocmai când domnul Pavel perora cu mare curaj - mă întrebam de unde luat, căci nu era al lui - despre uitata sărbătoare a zilei de 10 mai, încoronarea primului rege; femeile erau atât de atente, deși subiectul nu le era străin, că aproape nu-mi observară intrarea în cameră, decât în momentul în care, înclinându-mă ușor, rostii, în pauza câtorva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
întrebai, profitând de pauza vorbirii mele, o anulă, privindu-mă peste umeri: - Chiar nu înțelegi? Apoi își fixă ochii în ai mei: ce memorie scurtă ai „domnule judecător”, vorbi, accentuând cu ironie prietenească ultimele două cuvinte. Privirea ei căpătă străluciri uitate, un fel de amurg; și neînțelegerea mea se risipi, jenată, dar mica panică ce-mi încercă ființa, căci nu știam ce să fac, fu salvată de fiica ei care se ivi cu cele trei farfurii cu prăjituri pe o tavă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mai ales față de imprevizibilitatea ființei ei. Mai erau și alte lumini și întunecimi în joc, mă abțineam cu greu ademenirii lor. Mă privi drept în ochi, trecură câteva secunde, fața ei venea din lungimea unui timp pe care-l credeam uitat, zămislit din hățișuri, spaime și lumini. În clipele acelea aparținui altei vârste, pe care aș fi vrut-o adusă din nou la suprafață, în bătaia serii de-atunci, în dulcea nehotărâre dintre da și nu, dar nu îndrăznii. Privirea-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
unui ocean nesfârșit. Ea se lumină de-o fericire rară, eu asemeni, încât, privind, sau numai exultând, trupul ei se dezgoli imaginației mele ca-n prima zi a Facerii lumii. Încetase să mai vorbească, i se auzea doar respirația caldă, uitată ca de mii de ani. Deodată, speriat, mă duse gândul la Keti: „Dacă...” încercai a-mi spune... „Dar nu! nu! bineînțeles că nu, rectificai, așa ceva nu e posibil, o imensă eroare.” Dacă i-aș fi spus, ar fi înnebunit, n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
umilință, de om al câmpiei; visase la vremi ce zadarnic așteptase să vină. Mai era puțin ca ziua să fie egală cu noaptea și-n după-amiaza aceea, când amurgul aluneca în camera altădată plină de râsetele musafirilor, de zvăpăiala fețelor uitate, lumânarea de datină veghea ușor tremurândă somnul nedrept al învățătorului; la căpătâiul lui plângea ca un copil un bătrânel, subțire la trup, cu părul alb, adus ușor de spate; era Lung. Toate se amestecară în față-mi, femei sau bărbați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cu trupul neînsuflețit al tatălui ei. Îl privii pentru ultima dată: se încheia o lume. Seara, la masa de pomenire, Ana, care servea împreună cu fiica, trecând pe lângă mine, îmi spuse: - Îți mulțumesc c-ai venit! Vocea ei amintea o vreme uitată, ce-mi răsări la ceasul acela de primăvară, de taină și duh. Vizavi de mine râdea - plângea, pe perete, arlechinul dăruit in 1946; avusese răbdarea de intermediar al lumii mele, nemișcat peste decenii. Ana vorbea. Era în tonalitatea vocii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și-mi făcui o cafea. - Pământ de flori... Pământ de flori! În urechi îmi răsuna vocea căruțașului fără clienți, cu căluțul obosit de hamuri și povara pe care-o trăgea după el. Deodată podelele camerei alăturate scârțâiră și prin ușa uitată deschisă, Keti apăru în prag zâmbind, îmbrăcată cochet într-o rochie lungă, de culoare albastru-închis, asemeni uniformelor școlărești pentru fete, la vremea ei. - Am venit, spuse simplu. Mi-era dor, nu te-am văzut de mult. Se apropie. Mă sărută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]