28,267 matches
-
unica excepție, dar nici măcar el nu a reușit pe deplin. Cum spunea ironic Burke despre cu totul altă generație de revoluționari, „cei mai buni dintre ei erau doar teoreticieni”. Majoritatea erau complet nepregătiți pentru problemele politice și tehnice Încâlcite ale deceniului următor. De asemenea, erau complet nepregătiți pentru prăbușirea spectaculoasă a statutului public al intelectualității În general, pe măsură ce preferințele cititorilor s-au schimbat și generația mai tânără s-a Îndepărtat de sursele tradiționale de informare și opinie. La mijlocul anilor ’90, unele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din anii ’50 și, oricum, multe dintre victimele lor muriseră. Astfel de probleme, s-a spus, trebuiau lăsate mai bine În seama istoricilor, care aveau acum acces la arhive și puteau scrie povestea corect, spre folosul generațiilor viitoare. Dar, În ce privește deceniile poststaliniste, toată lumea era de acord că trebuia să aibă loc o răfuială publică cu crimele și criminalii cei mai sângeroși: liderii comuniști cehi care colaboraseră la Înăbușirea Primăverii de la Praga, polițiștii polonezi vinovați de asasinarea părintelui Popie³uszko (vezi capitolul XIX
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
provinciile Îndepărtate. Din Spania până În Marea Britanie, unitățile teritoriale În vigoare din Europa Occidentală au suferit o descentralizare administrativă considerabilă, deși toate au păstrat În linii mari forma unui stat național convențional. În anumite locuri, această tendință centrifugă apăruse deja cu decenii În urmă, după cum am văzut În capitolul XVI. În Spania, unde vechea dorință de autonomie a Cataloniei sau a țării Bascilor fusese recunoscută de noua Constituție, Catalonia a devenit În decursul unei singure generații un adevărat stat În stat, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
restul preferând autonomia regională deja obținută. Chiar printre suporterii Partidului Naționalist Basc, majoritatea erau de aceeași părere. Cât despre Herri Batasuna, aripa politică a ETA, ea a pierdut voturi În favoarea autonomiștilor moderați și chiar a partidelor spaniole obișnuite. La sfârșitul deceniului, nu mai era decât un partid al marginalilor de toate culorile, de la ecologiști și feministe rebele la marxiști și militanți antiglobalizare. În Spania, clivajul statului-națiune a fost declanșat de amintirea trecutului. În Italia, scindarea s-a datorat mai degrabă nemulțumirilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cinci provincii autonome (Sicilia, Sardinia și cele trei districte de frontieră). Precedentul istoric era serios: Piemontul, Umbria sau Emilia aveau argumente istorice cel puțin la fel de solide ca Galicia sau Catalonia și, chiar dacă distincțiile lingvistice regionale atât de frapante cu câteva decenii În urmă se mai estompaseră, ele Încă nu dispăruseră complet. Dar noile regiuni italiene - spre deosebire de cele spaniole - erau În mare măsură o ficțiune administrativă. Deși se lăudau cu propriile autorități și consilii alese - și aveau o puzderie de angajați -, unitățile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi ezitat. Scoția era un caz aparte. și aici declinul vechilor industrii a făcut ravagii, dar Partidul Național Scoțian apărut În anii ’70 avea un scor electoral de patru ori mai mare decât omologul său din țara Galilor. La două decenii după ce debutase pe scena politică, În 1974 (câștigând 11 locuri În parlament), acest partid cu cauză unică Îi surclasa pe conservatori și amenința realmente bastioanele laburiștilor. Spre deosebire de galezi, alegătorii din Scoția doreau transferul de putere; deși Înființat abia În 1997
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În care a fost supus la vot (În Franța cu numai 50,1%), tratatul a suscitat destulă opoziție pentru a plasa chestiunea „Europei” pe ordinea de zi a dezbaterilor interne, ceea ce constituia În unele țări o premieră. Timp de patru decenii, regulile și instituțiile unui nou sistem continental fuseseră elaborate și decise discret În orășele obscure din țările Beneluxului, fără nici o legătură cu dorințele publicului sau procedurile democratice. Era clar că acele vremuri trecuseră. În al treilea rând, Tratatul de la Maastricht
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale Uniunii Europene”. Declarația nu i-a consolat pe ipoteticii membri, „dezamăgiți” (ca să folosim eufemismul prim-ministrului polonez, Hanna Suchocka) de tratativele cu capitalele occidentale și Bruxelles-ul. și, Într-adevăr, liderii politici din estul Europei și-au petrecut restul deceniului căutând, frustrați, dar răbdători, angajamente ferme din partea reticenților interlocutori din Occident, asigurându-i pe alegătorii din țară că aderarea la UE chiar era pe ordinea de zi și Încercând, cu fiecare ocazie, să-i convingă pe partenerii străini că ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
europeană care să se ocupe de sănătate, ocuparea forței de muncă, mediul Înconjurător și absența bătătoare la ochi a unei politici externe comune. Moneda comună urma să intre În vigoare În 1999: În acest moment, UE avea În spate un deceniu de integrare internă pe care Își cheltuise toată energia birocratică. Nu mai exista nici o scuză pentru amânarea spinoasei probleme a extinderii. Unii șefi de stat și mulți dintre Înalții funcționari ai Comisiei Europene ar fi preferat să restrângă negocierile de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi fost deschise fără restricții), majoritatea statelor membre din Vest au insistat să impună o limită pentru numărul de est-europeni care se puteau stabili În Occident - Încălcând astfel flagrant spiritul și chiar litera tratatelor și proclamațiilor elaborate timp de un deceniu. Germania, Austria și Finlanda au impus limite stricte pentru primii doi ani, cu opțiunea prelungirii lor pentru Încă cinci ani. Le-au urmat Belgia, Italia și Grecia. Numai Irlanda și Marea Britanie s-au declarat gata să se conformeze principiului „porților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aveau neapărat nevoie de ajutor. Chiar și după ce s-a hotărât reducerea subvențiilor și eliminarea Programului Agricol Comun, se estima că subvenționarea prețurilor la produsele agricole tot va reprezenta mai mult de o treime din cheltuielile UE În al doilea deceniu al secolului, afectând serios bugetul. Problema nu era că Uniunea e săracă. Dimpotrivă: luate Împreună, bogăția și resursele statelor membre rivalizau cu cele ale Statelor Unite. Dar bugetul UE era, În cuvintele unui raport independent comandat de Bruxelles În 2003, o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un singur membru, mai ales dacă este un contribuabil important) ridică obiecții serioase, politica se Împotmolește: armonizarea impozitelor și reducerea subvențiilor pentru agricultură sunt pe ordinea de zi de zeci de ani. Iar uneori se Înregistrează chiar regrese. După două decenii de eforturi din partea Bruxelles-ului pentru a elimina subsidiile de stat care favorizează „campionii naționali” și a asigura astfel un teren echitabil pentru competiția economică intraeuropeană, comisarul UE pentru piața internă (olandezul Frits Bolkestein) a constatat cu surprindere În iulie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Portugalia, care făcuseră sacrificii pentru a respecta termenii pactului, precum și cele ca Olanda și Luxemburg, ce se temeau de instabilitatea a ceea ce era acum și moneda lor - și-au exprimat indignarea, dar lecția era clară. În mai puțin de un deceniu de la apariție, pactul de creștere și stabilitate sucombase. Nu e limpede cât de afectat ar fi fost euro dacă țările participante ar fi avut o mai mare libertate de manevră În privința bugetului lor. Mulți aveau senzația că vinovate erau mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se hotăra acum la Bruxelles. „Bruxelles-ul” putea să-ți dea (lapte subvenționat sau burse școlare) și tot el putea să-ți ia (moneda națională, dreptul de a-ți concedia angajații, chiar și eticheta de pe cașcaval). Iar În ultimele două decenii, fiecare guvern național dăduse vina cel puțin o dată pe „Bruxelles” pentru legile sau taxele nepopulare sau pentru politicile economice cu care era tacit de acord, dar pentru care nu voia să-și asume responsabilitatea. În aceste circumstanțe, deficitul democratic al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dacă un „proiect european” clar articulat, descriind obiectivele și instituțiile Uniunii așa cum au evoluat ele ulterior, ar fi fost supus la vot separat În fiecare stat din Europa Occidentală, el ar fi fost cu siguranță respins. Avantajul ideii europene În deceniile de după al doilea război mondial a fost așadar exact această imprecizie. Ca și „dezvoltarea” sau „pacea” - cu care era strâns asociată În mintea susținătorilor ei -, „Europa” era prea benignă pentru a suscita o opoziție reală 15. La Începutul anilor ’70
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Miniștri. Nici Comisarul, nici Înaltul Reprezentant nu pot să inițieze o politică proprie, să desfășoare forțe armate ori să emită declarații În numele miniștrilor de externe din statele membre, decât cu o autorizație prealabilă. Întrebarea sardonică a lui Kissinger din deceniul anterior („Dacă vreau să vorbesc cu Europa, ce număr formez?”) nu și-a pierdut valabilitatea. Paradoxal, aceste limitări (deși mare și bogată, Uniunea Europeană nu este un stat și În nici un caz o mare putere) n-au făcut decât să-i
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
moduri de neimaginat cu doar câțiva ani Înainte. În 1980, totalul Împrumuturilor bancare internaționale era de 324 de miliarde de dolari anual; În 1991, el crescuse la 7,5 trilioane de dolari - o creștere de 2.000% Într-un singur deceniu. și acesta era doar Începutul. Restricțiile asupra circulației capitalului - eliminate de majoritatea statelor europene la Începutul anilor ’80 - păreau acum la fel de demodate precum rațiile alimentare. „Crahul” din septembrie 1992 a fost un moment cu Înaltă valoare simbolică: Marea Britanie și apoi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vor mai găsi de lucru vreodată În branșă. În Moselle, rata șomajului stagna la 10% din populația activă, iar mai la nord, În fostele orașe miniere de la granița cu Belgia, era de 15%. În total, Franța pierduse În ultimele trei decenii 1,5 milioane de locuri de muncă În industrie, majoritatea după 1980. Spania, care a pierdut foarte repede avantajul comparativ derivat din faptul că avea o economie mai slabă decât alte țări din Europa Occidentală, a pierdut În primii 20
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a faptului că mulți olandezi, germani sau britanici de culoare sunt copiii sau nepoții imigranților marocani, turci sau pakistanezi. Orașe ca Rotterdam sau Leicester erau atât de multilingve și multicolore, Încât un localnic Întors acasă după o absență de două decenii ar fi fost uluit. În 1998, copiii albi deveniseră o minoritate În gimnaziile din cartierele sărace ale Londrei. Orașele mari din Europa, Îndeosebi Londra, erau acum Într-adevăr cosmopolite. Slujbele bine plătite din mediul urban le reveneau tot albilor europeni
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
apucaseră acele vremuri sau nu și le mai aminteau - rezultatul incomod al celui de-al doilea război mondial era neschimbat. Divizarea accidentală a Europei, cu toate consecințele ei, ajunsese să pară un dat firesc. Apoi, deodată, totul s-a spulberat. Deceniile postbelice au căpătat retrospectiv o cu totul altă semnificație. Considerate cândva Începutul unei noi ere de polarizare ideologică permanentă, ele se revelau acum drept un amplu epilog la războiul civil european care Începuse În 1914: un interregn de 40 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
penurii induse și supraveghere represivă, dar ajungând ocazional și la conflict deschis: la Berlin În 1953, la Budapesta În 1956, la Praga În 1968, În Polonia sporadic Între 1968 și 1981 și apoi pe durata stării de război. În Europa de Est deceniile postbelice au așadar un parfum diferit În memoria colectivă (dar același caracter parantetic). Dar, față de ce se petrecuse anterior, și Europa de Est a traversat - fără voie - o perioadă de calm neobișnuit. Anii postbelici, a căror amintire se estompa rapid pe măsură ce apăreau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
obiect al nostalgiei și regretului, În funcție de locul și data nașterii fiecăruia. De ambele părți ale Cortinei de Fier, cei din generația șaizecistă - adică cei născuți Între 1946 și 1951, cea mai mare parte a generației baby-boom - Își aminteau cu drag deceniul „lor”, cultivând În continuare amintiri dragi și un sentiment exagerat al propriei importanțe. Iar părinții lor, cel puțin În Occident, erau recunoscători pentru stabilitatea politică și siguranța materială din acea perioadă, În contrast cu ororile anterioare. Dar cei care erau prea tineri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
entuziasm general; Jacek Kuroñ nu se Înșela când opina În jurnalul polonez Polityka din martie 1993 că „unele figuri politice din Occident regretă Uniunea Sovietică și vechea ordine mondială”. Dar acea „veche ordine mondială” (staza bine cunoscută din ultimele patru decenii) dispăruse pentru totdeauna. Europenii se confruntau acum nu doar cu un viitor nesigur, ci și cu un trecut În schimbare. Ce fusese limpede până de curând devenea din nou foarte complicat. La sfârșitul secolului XX, pe promontoriul vestic al Eurasiei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a „uniunii tot mai strânse” În care europenii se legaseră - mai corect, fuseseră legați de conducătorii lor luminați - era rețeaua de comunicații aferentă, din ce În ce mai densă. Infrastructura de transport intraeuropean (poduri, tuneluri, șosele, trenuri și feriboturi) se dezvoltase incredibil În ultimele decenii ale secolului. Europenii aveau acum cel mai rapid și (cu excepția rețelei britanice, pe bună dreptate desconsiderată) cel mai sigur sistem de cale ferată din lume. Pe un continent aglomerat, unde distanțele relativ mici favorizează transportul terestru mai mult decât pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și nici nu era, În cea mai mare parte. Istoria era amenințată În Europa nu de distorsionarea deliberată a trecutului În scopuri ascunse, ci tocmai de ceea ce, la prima vedere, este un complement firesc al cunoașterii istorice: nostalgia. În ultimele decenii ale secolului, publicul a manifestat o fascinație tot mai mare pentru trecut ca artefact izolat, cuprinzând nu amintirile recente, ci pe cele pierdute: istoria nu reprezenta doar o sursă de Înțelegere a prezentului, ci ilustra cât de diferite erau lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]