28,267 matches
-
statul a investit sume considerabile În conservarea specificului național și regional, acumulând un patrimoine culturel conceput ca un soi de pedagogie palpabilă: după un secol tulbure și dureros, un glacial memento contemporan despre trecutul unic al țării. Dar, În ultimele decenii ale secolului, Franța (Franța lui Mitterrand și Chirac) suferise schimbări care o făceau de nerecunoscut. Acum se cereau comentate nu continuitățile cu gloria de altădată - sau tragediile de demult -, ci mai degrabă discontinuitățile. Trecutul - trecutul revoluționar, trecutul țăranilor, trecutul lingvistic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sportive În diferite limbi europene. Fiecare post național de televiziune, din Estonia până În Portugalia, consacra un timp de emisie considerabil competițiilor sportive europene, chiar și atunci când echipa locală sau națională nu participa. Apetitul pentru sport a crescut spectaculos În ultimele decenii ale secolului XX, deși numărul spectatorilor tindea să scadă. În trei țări mediteraneene cererea era suficient de mare pentru a susține câte un cotidian prestigios și de mare tiraj dedicat În exclusivitate sportului: L’Equipe În Franța, Marca În Spania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Turul Franței, turneul de tenis de la Wimbledon), dar, la scară continentală, acestea erau evenimente de ordin secund, chiar dacă atrăgeau ocazional milioane de telespectatori (Turul Franței era singurul eveniment În cazul căruia numărul spectatorilor la fața locului crescuse de-a lungul deceniilor). Luptele cu tauri din Spania nu mai suscitau interesul tinerilor, deși În anii ’90 ele au fost readuse pe tapet ca un soi de „industrie patrimonială” profitabilă. Până și cricketul, sport de vară simbolic al englezilor, alunecase, ca divertisment, pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai animat - și de a pune capăt jocurilor de cinci zile, relaxante, dar dezastruoase din punct de vedere comercial. Ceea ce unea cu adevărat Europa era fotbalul. Nu fusese Întotdeauna așa. În toate țările europene se juca fotbal, dar În primele decenii postbelice carierele jucătorilor nu Îi purtau departe de casă. Spectatorii urmăreau meciurile din campionatele interne; jocurile internaționale, relativ rare, erau considerate În unele locuri reeditări simbolice, cu Încărcătură afectivă, ale istoriei militare. În acea perioadă, un spectator al meciurilor de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de fotbal Anglia-Germania, de exemplu, sau Germania-Olanda (ca să nu mai vorbim de Polonia-Rusia) nu Își făcea iluzii cu privire la Tratatul de la Roma și la „uniunea tot mai strânsă”. Referința istorică indiscutabilă a confruntărilor fotbalistice era al doilea război mondial. În primele decenii postbelice, jucătorii din țări europene diferite nu se cunoșteau Între ei și, de obicei, nu se Întâlneau În afara terenului de joc: În 1957, atacantul galez John Charles a intrat În analele sportului transferându-se de la Leeds United la Juventus Torino
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o gamă largă de probleme contemporane, social-democrații suedezi și neogaulliștii francezi, ca să luăm doar un exemplu, aveau mai multe În comun unii cu alții decât fiecare cu strămoșii săi ideologici. Topografia politică a Europei se schimbase radical În ultimele două decenii. Deși dăinuia convenția „dreptei” și „stângii”, nu era deloc clar ce le mai desparte pe cele două. Una dintre victimele acestor transformări a fost, după cum am văzut, partidul politic de tip vechi, care a pierdut membri și puncte procentuale la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
consultări. Tot proiectul s-a stins ca un murmur. La 100 de ani de la afacerea Dreyfus, la 50 de ani după apoteoza lui Sartre, intelectualii de frunte ai Europei lansaseră un apel - și nimeni nu s-a prezentat. La șase decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, alianța atlantică dintre Europa și Statele Unite era sub semnul Întrebării. În parte, acesta era efectul previzibil al Încheierii Războiului Rece: deși puțini doreau desființarea NATO, Pactul În forma lui actuală nu era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aflau atât de mulți adulți tineri), Încât se anticipa că, În viitor, fertilitatea totală În Statele Unite o va depăși sistematic pe cea din Europa. și, cu toate că scăderile demografice anunțau pe ambele continente probleme cu pensiile publice și alte angajamente În deceniile viitoare, sistemele de asistență socială din Europa erau incomparabil mai generoase și, astfel, mult mai periclitate. Dilema europenilor era cât se poate de limpede: ce se va Întâmpla când nu vor mai exista destui tineri salariați pentru a acoperi costurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de vărsămintele sociale impuse prin legislația europeană și de armonizarea fiscală implicită pe „piața unică” a Uniunii Europene. A treia cale a fost propusă atât ca soluție pragmatică la dilemele economice și sociale, cât și ca o inovație conceptuală după decenii de stagnare teoretică. Admiratorii ei de pe continent s-au raliat În grabă, indiferenți la rateurile unor tentative similare din propriul trecut național (Îndeosebi „a treia cale” fascistă, atât de populară În anii ’30). Sub președinția lui Jacques Delors (1985-1995), Comisia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ca randament, ea rămânea constant În urma partenerilor „sclerozați” și Îngrădiți de regulamente din Uniunea Europeană. Pe deasupra, planul noilor laburiști de a evita apropiata criză a pensiilor publice din Europa (transferând această responsabilitate sectorului privat) a eșuat În mai puțin de un deceniu de la falnica-i inaugurare. În Marea Britanie, ca și În SUA, companiile care și-au investit fondurile de pensii pe o piață bursieră volatilă nu aveau nici o șansă să Își țină promisiunile față de angajați, mai ales acum, când aceștia (ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au rămas net centrifuge: cetățenii nu au Încredere În capitala federală și În ceea ce face. Așadar, aparențele sunt Înșelătoare. Până În anul 2005, Uniunea Europeană nu Înlocuise unitățile teritoriale convenționale și nu avea cum să o facă În viitorul apropiat. La șase decenii de la victoria Împotriva lui Hitler, identitățile, teritoriile și suveranitățile multiple care Împreună defineau Europa și istoria ei se suprapuneau parțial și comunicau Între ele mai mult decât oricând. Inedită și, prin urmare, mai greu de sesizat pentru observatorii din exterior
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a făcut decât să-i netezească drumul. Dar resurecția Germaniei, a Poloniei și a Franței, ca să nu mai vorbim de Ungaria sau Lituania, era mult mai puțin probabilă. și mai greu de anticipat (de fapt, inimaginabilă cu doar câteva decenii În urmă) era afirmarea Europei În zorii secolului XXI ca sumă de virtuți internaționale: o comunitate de valori și un sistem de relații interstatale erijat de europeni și neeuropeni laolaltă Într-un model demn de urmat. Fenomenul s-a produs
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și În lagărele de prizonieri, au deturnat atenția publică de la suferințele pe care ei Înșiși le provocaseră altora - În Balcani sau În coloniile italiene din Africa. Poveștile pe care și le spuneau polonezii sau olandezii despre război aveau să alimenteze decenii de-a rândul imaginea de sine națională - olandezii, Îndeosebi, puneau mare preț pe imaginea lor de națiune care a opus rezistență naziștilor, făcând tot posibilul să uite că 23.000 de olandezi au fost voluntari În Waffen SS (cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cei mai mari oameni de stat ai Germaniei „dacă n-ar fi fost războiul” scăzuse de la 48% În 1955 la 32% În 1967, cifra rămânea deloc Încurajatoare (deși corespundea segmentului vârstnic al populației). Adevărata transformare s-a produs În următorul deceniu. O serie de evenimente - „războiul de șase zile” arabo-israelian din 1967, cancelarul Brandt Îngenuncheat la memorialul din ghetoul Varșoviei, asasinarea atleților israelieni la Olimpiada de la München În 1972 și difuzarea miniserialului Holocaust la televiziunea germană În ianuarie 1979 - au plasat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1968 numai 471 de grupuri de elevi au vizitat Dachau, până la sfârșitul anilor ’70 numărul anual al acestor vizite trecuse cu mult peste 5.000. A ști - și a recunoaște În mod public - ce le făcuseră germanii evreilor cu patru decenii În urmă reprezenta un mare progres; situarea acestor evenimente În istoria germană și europeană rămânea Însă o dilemă cruntă și nerezolvată, după cum a demonstrat „ciocnirea dintre istorici” din anii ’80. Unii savanți conservatori, printre care venerabilul (până atunci) istoric Ernst
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
transforme În Însăși măsura identității lor naționale - aceasta era o revendicare minimă, dar o așteptare exagerată. În alte țări din Europa Occidentală, procesul de rememorare și mărturisire trebuia să Învingă Înainte de orice iluziile egocentrice locale - implicând două generații și multe decenii. În Austria (unde serialul Holocaust a fost transmis la două luni după difuzarea În Germania, neavând Însă un impact comparabil), o examinare serioasă, deși tot incompletă, a trecutului nazist al țării a Început abia la mijlocul anilor ’80, când a ieșit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o rezonanță specific franceză”11. În Franța acelei perioade, astfel de sentimente aveau probabil mai mult de-a face cu mândria rănită decât cu un rasism nedisimulat. În 1939, Franța era Încă o mare putere internațională. Apoi, În numai trei decenii, ea a suferit o Înfrângere militară strivitoare, o ocupație umilitoare, două retrageri sângeroase și jenante din colonii, plus (În 1958) o schimbare de regim care semăna foarte bine cu o lovitură de stat. La Grande Nation acumulase atâtea pierderi și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau chiar despre adevărul incomod că viața În Germania hitleristă nu era câtuși de puțin neplăcută (pentru nemți), cel puțin până spre sfârșitul războiului? Pentru că trebuie să vorbim despre ce le-a făcut Germania evreilor? Dar am vorbit despre asta decenii de-a rândul; a devenit o rutină, un obicei. Republica Federală este una dintre cele mai declarat filosemite națiuni ale lumii. Câtă vreme trebuie să mai privim În urmă? Cărțile nou-apărute despre „crimele aliaților” - bombardarea Dresdei, incendierea Hamburgului și scufundarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Întruna”. și chiar așa este - nu numai În societățile totalitariste. Cu toate acestea, investigarea riguroasă și critică a trecutului Europei În versiunile sale multiple și concurente (și a locului acestor versiuni În reprezentarea colectivă a europenilor) a constituit În ultimele decenii o realizare și o sursă a unității europene demnă de slavă. O realizare ce se va pierde Însă cu siguranță dacă nu este reînnoită permanent. Barbaria trecutului recent al Europei, „dublul” Întunecat Împotriva căruia s-a construit cu trudă Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
real. Din acest punct de vedere, Postwar oferă nenumărate revelații, arătându-ne cât de puține lucruri știm chiar și despre Întâmplările istorice petrecute sub ochii noștri. Nu mă refer, evident, la manevrele „de culise”, ci la marile desene politico-istorice din deceniile anterioare: căderea sistemului colonial, dezvoltarea fără precedent a economiilor vest-europene, reideologizarea de la mijlocul anilor ’60, tensiunile ce-au urmat prăbușirii comunismului, renașterea virulentă a forțelor extremiste În anume spații ale continentului etc. Efortul lui Tony Judt de a menține sub
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Efortul constant al lui Tony Judt e de a-și „blinda” propriile ipoteze, interpretări ori sugestii cu un material documentar pe cât de vast, pe atât de necesar pentru a-și credibiliza demersurile. Inițial, lucrarea s-a dorit istoria celor câteva decenii de la Încheierea celui de-al doilea război mondial până la căderea comunismului. Proiectul a suferit Însă nenumărate modificări și amplificări, tocmai datorită direcțiilor neașteptate luate de istoria europeană În perioada așa-numitei tranziții. Pe alocuri, ea e mai mult decât o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cortinei de Fier. Dincolo de acest Ianus cu două chipuri, Tony Judt remarcă o discretă complicitate privind felul În care una din marile tragedii ale secolului XX, exterminarea evreilor, a fost Înghețată, nevorbindu-se, practic, despre ea vreme de mai multe decenii: răul a intrat În administrarea sovieticilor, care au avut la Îndemână toate metodele pentru a-l suprima, pe când Vestul a știut să recurgă la o uitare Întru totul convenabilă. Acceptând să fie secționată În două, Europa și-a pierdut nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europei, care puteau vorbi de un continent uniform, de invariante locale În cadrul unei variante mai largi, istoria lui Tony Judt trebuie să țină cont de marea ruptură provocată de cel de-al doilea război mondial. Firește, el nu evită menționarea deceniilor dintre 1914 și 1939, când s-au pus, de fapt, bazele tragediei europene. Mai mult, trebuie să coboare până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a Început să se ridice, sub prusaci, cu acuitate, „chestiunea germană”. Nerezolvarea acesteia sau, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Tony Judt, rezolvarea ei În favoarea germanilor (autorul e de părere că, În pofida convingerilor curente, Germania n-a fost „zdrobită” În 1918: dacă acest lucru s-ar fi Întâmplat, nu s-ar explica extraordinara ei forță dobândită În numai două decenii, când a Început procesul de cucerire a Europei). Faptul că primul război mondial n-a găsit soluții nici uneia din problemele ce măcinau Europa e dovedit de virulența acțiunilor „revizioniste”. Anii de după 1918 n-au fost decât „un interludiu creat de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Tony Judt - ne percepe. Ei bine, aproape că nu e o surpriză că figura cea mai proeminentă a istoriei române postbelice ni se Înfățișează a fi, și În cartea lui Tony Judt, Nicolae Ceaușescu. Ceilalți conducători ai României În ultimele decenii - Gheorghiu-Dej și Ion Iliescu - beneficiază de doar câteva menționări trecătoare, iar Emil Constantinescu nici măcar nu e pomenit. Aceasta nu Înseamnă nici pe departe că autorul nu are o percepție realistă a evenimentelor și a personajelor, ci, dimpotrivă, că are una
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]