28,176 matches
-
preponderent local și public sau grupal. Cu alte cuvinte, participarea locală este participare la acțiuni comunitare, adică la acțiuni în care „principalii actori și beneficiari sunt rezidenți locali, în care scopurile reprezintă interese ale acestor rezidenți, iar acțiunea e mai degrabă publică decât privată (Kaufman, Wilkinson, 1967, capitolul III) (2005, p. 32). Participarea membrilor comunității este nu doar necesară dezvoltării proiectului, ci reprezintă și un obiectiv pe care programele derulate sub umbrela FS îl promovează și încearcă să îl atingă. În
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
câți membri din grup trebuie să participe la acțiune pentru ca aceasta să fie calificată ca fiind de tip comunitar - doi, trei, majoritatea sau toți. Participarea integrală a grupului sau a majorității membrilor săi este un fenomen relativ rar, asociat mai degrabă cu situațiile de viață socială de tip tradițional sau cu calamități, crize. În grupurile sociale cu un grad redus de tradiționalism și în situații normale de viață, problema care se pune este cea a implicării unei părți a membrilor grupului
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de Calhoun (1991) și Elster (1989), care se plasează pe poziții paradigmatice opuse. Palmaresul metodologic al culturalismului este însă puțin convingător: a fost acuzat de idealism sau de exces de metafizică (Alexander, Smith, 1993), iar rezultatele empirice au subliniat mai degrabă contradicțiile dintre atitudini și comportamente sau incapacitatea de a stabili ordinea cauzării între acestea (McAdam, McCarthy, Zald, 1988). S-a remarcat adesea că participarea socială - indiferent dacă este politică sau voluntară - e mai puternică printre membri clasei mijlocii. Studii precum
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
scărilor a relevat dări de seamă structurate ale implicării și ale neimplicării. Se poate vorbi despre discursurile activiștilor și cele ale nonactiviștilor ca fiind discernibile. Totuși, diferențele dintre narațiunile provenite din cele trei categorii nu sunt întotdeauna clare, ci mai degrabă variabile, astfel că putem vorbi despre un continuum al unor dimensiuni discursive variate ale căror combinații produc specificitatea interviurilor furnizate de reprezentanții celor trei categorii. Mai concret, liderii sunt plasați la una dintre extremele acestui continuum, iar membrii inactivi la
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
complet nesoluționată nevoia unei asistențe medico-sociale în familie și în comunitate centrate mai ales pe prevenție, dar și pe recuperare. Medicii de familie sunt supraîncărcați și nu sunt sprijiniți de asistenți sociali. Mediatorii medicali pentru comunitățile de romi reprezintă mai degrabă un paliativ care nu acoperă nevoia unei asistențe medico-sociale comunitare eficiente. Ministerul Justiției nu are nici un asistent social angajat, având un deficit serios în componenta socială a politicii juridice. În penitenciare, școli de reeducare și judecătorii, în mod special cele
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
întregime serviciile de asistență socială în familie și în comunitate, atât cele de tip profesional, cât și cele de simplă îngrijire socială comunitară. De asemenea, prezența asistenților sociali în diferite instituții cum ar fi în școli, spitale, închisori este mai degrabă o excepție. Asistăm, totodată, la erodarea rapidă a suportului financiar în asistență socială, complementar cu creșterea numărului de instituții slab eficiente care preiau într-un spațiu închis cazurile în dificultate severă, ce consumă excesiv o mare parte a resurselor, și
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
eficientă în comunitate, a condus la numeroase paralelisme/suprapuneri ale programelor, lăsând multe alte nevoi neacoperite. Fragmentarea instituțională a fost dublată firesc de o dispersie a resurselor financiare destinate asistenței sociale. Procesul de descentralizare, absolut necesar, a fost realizat mai degrabă haotic, fără o pregătire strategică prealabilă, fără norme metodologice clare de implementare teritorială. De aceea, limitele sistemului actual de asistență socială nu provin numai din deficitul resurselor alocate/lipsa de fonduri pentru protecție și asistență socială, ci, în mod special
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de asistență socială în comunitate, precum și cele foarte specializate (exemple: pentru dependenții de droguri și alcool, pentru cei abuzați fizic, sexual, emoțional, pentru victimele violenței domestice, pentru tinerii delincvenți, pentru copiii străzii și persoanele fără adăpost etc.) au rămas mai degrabă excepții, proiecte-pilot, subfinanțate sau cu o finanțare întreruptă; • subfinanțarea gravă a sistemului de suport financiar al segmentului de populație aflat în condiții severe de sărăcie - acest suport financiar, ca procent din PIB (indicator care exprimă efortul financiar public), a avut
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
continuă degradare. Situația s-a agravat și mai mult din cauza dominării personalului necalificat. După 1990, situația din instituții s-a îmbunătățit în ceea ce privește condițiile materiale, dar a continuat să se mențină forma de organizare improprie moștenită. În plus, instituțiile arătau mai degrabă ca niște spitale (medicalizarea instituțiilor), ca niște internate de tip cămine școlare (cu activități exclusiv pedagogice) sau chiar cazarme (unde predomina izolarea și lipsa de comunicare socială). Inexistența asistenților sociali a fost o cauză a distanțări instituțiilor pentru copii de
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
iar structurile locale duc lipsă de personal de specialitate”. Sistemul de asistență socială era inițial accentuat centralizat, atât suportul financiar, cât și cel al serviciilor de asistență socială. În 1997 s-a declanșat un proces de descentralizare caracterizat însă mai degrabă prin confuzie, incompletitudine și incoerență: descentralizarea nu a fost completată și de un transfer financiar pentru comunitățile sărace pentru a reduce decalajele dintre comunitățile avantajate social și cele dezavantajate; descentralizarea, fără asigurarea unor specialiști și a surselor de finanțare corespunzătoare
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
la neconcordanțe masive între resursele financiare locale și noile responsabilități primite; descentralizarea a fost realizată haotic, cu pierderea capacităților de monitorizare/supervizare, control și evaluare; de regulă, descentralizarea a fost realizată mai mult la nivel județean, nivelul local fiind mai degrabă ignorat. Până în 2001 s-a menținut accentuarea excesivă a instituțiilor și deficitul de servicii comunitare în asistență socială. În 1997 s-au înființat direcții județene de protecție a copilului. Deși o asemenea măsură a contribuit la creșterea protecției copilului din
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
și pentru familiile monoparentale a sporit focalizarea sistemului pe categoriile cu riscul cel mai ridicat; • în 2002, Comisia interministerială de asistență socială a elaborat schema de organizare a sistemului de servicii de asistență socială. Aplicarea ei a fost însă mai degrabă sporadică, lipsită de coerență și slab monitorizată; Constituirea în 2001 a Comisiei Antisărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS), complementar cu constituirea Comisiilor Județene Antisărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, a reprezentat un pas înainte în constituirea unui nou sistem
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
sistemului de servicii de asistență socială pot fi asimilate opțiunii de solidaritate socială liberale. Dar sumara analiză a secțiunii dedicate politicilor sociale din planul de guvernare și lipsa unui plan concret sau a unei analize a sectorului serviciilor conturează mai degrabă ideea că direcțiile propuse sunt elemente ale unui experiment riscant atât pentru sectorul nonguvernamental, cât și pentru cel public. Este suficient să aducem în discuție câteva puncte vulnerabile ale sectorului nonguvernamental: disparitățile regionale și pe medii ale distribuției ONG-urilor
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
servicii de tip nerezidențial altele decât cantinele sociale sunt serviciile de asistență socială la domiciliu pentru persoanele vârstnice sau persoanele cu handicap, centrele de zi pentru copii sau pentru vârstnici și adăposturile de noapte pentru persoanele fără locuință. Caracterul mai degrabă paliativ cu orientare spre atenuarea unor probleme în faza de criză este dat și de structura celor mai importante grupuri sociale deservite: persoanele vârstnice (27,9%); familiile în dificultate, sărace și/sau cu mulți copii (17,3%); persoanele adulte cu
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
Și în mediul rural serviciile sociale se adresează cu precădere persoanelor vârstnice și celor cu handicap, însă ponderea serviciilor destinate celor două categorii din total este de aproape 2/3. Distribuția inegală a acestor tipuri de servicii se explică mai degrabă prin amplasarea instituțiilor rezidențiale de mare capacitate în mediul rural (sau în orașele mici), și nu prin răspunsul la unele nevoi specifice. Eventualul transfer va cuprinde numai servicii specializate distribuite inegal către un sector nonguvernamental caracterizat de o accentuată disparitate
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
dezechilibre în raportul cererea/ofertă de servicii. Dacă în legea administrației publice locale se spune că „resursele financiare ale autorităților publice locale trebuie să fie proporționale cu competențele și cu responsabilitățile prevăzute de lege”, practica autorităților centrale a inversat mai degrabă acest raport. Transferul permanent de atribuții și obligații către autoritățile locale a fost rareori însoțit și de alocarea resurselor necesare. De altfel, cea mai importantă propunere legislativă a autorităților locale (baza de date a ICCV, Harta serviciilor sociale în România
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
în județele Olt, Dolj, Teleorman, Ilfov, Vrancea, Suceava, Brașov, Tulcea și Bistrița Năsăud există un asistent social la mai mult de 100 000 de locuitori. Utilizând metafora „plasei de siguranță” putem afirma că eficiența sistemului public a fost dovedită mai degrabă prin menținerea unui număr excesiv de angajați cu pregătire în alte domenii decât asistență socială, în vreme ce un număr redus de absolvenți ai acestui profil (estimez că numai aproximativ 15% din totalul absolvenților de asistență socială ai tuturor facultăților din țară) profesează
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de a furniza servicii, ci și al resurselor necesare în condițiile în care finanțarea serviciilor la nivel județean se realizează în pondere semnificativă cu fonduri din bugetele consiliilor județene, iar strategiile locale/județene pot fi influențate de autoritatea centrală mai degrabă la nivel de obiective generale (de exemplu, închiderea centrelor de plasament, reducerea numărului de copii instituționalizați etc.) sau standarde în furnizarea serviciilor. Substituirea rolului statului nu este posibilă decât în situația ideală în care întregul sistem de servicii va avea
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
libere pentru funcționarea sistemului de sănătate și suporteri ai planificări guvernamentale (Vlădescu, 2004). După opinia mea, trecerea la noul sistem s-a făcut fără o analiză foarte clară a implicațiilor diverselor modele europene în contextul românesc și a presupus mai degrabă unele preferințe ale funcționarilor și oficialilor din guvernul de atunci pentru sistemul de tip german al asigurărilor. De fapt, România nici nu avea pregătiți în perioada imediat următoare momentului ’89 prea mulți specialiști în domeniul managementului sanitar sau al politicilor
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de analiză, directe/indirecte, pe termen scurt/mediu/lung)? Este necesar facem o serie de precizări, mai ales abordând un asemenea subiect față de care interesul e mare și așteptările ridicate. Există două direcții asupra cărora ne concentrăm. Una este mai degrabă de interes teoretic și pornește de la două observații simple, după părerea noastră contradictorii: există o întreagă literatură care vorbește despre modificarea și diversificarea caracteristicilor migrației internaționale, despre schimbările calitative ale fenomenului, despre tipuri de migrație; cu toate că diversificarea migrației este acceptată
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
dintre ele, în cazul concret al României de astăzi. Discuția este cu precădere relevantă în evaluarea efectelor migrației asupra dezvoltării pentru cel puțin un motiv: ne obligă să abordăm problema pornind de la întrebarea „Există efecte ale migrației?” sau „Există mai degrabă tipuri de migrație și tipuri de efecte?”. Acceptarea uneia sau a celeilalte posibilități are implicații diferite pentru pachetul de măsuri prin care se poate încerca intervenția în sensul maximizării efectelor pozitive și minimizării celor negative. A doua direcție a studiului
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
categoriile îndelung discutate de efecte ale migrației: efectele pierderii de capital uman prin migrație (în special asupra pieței forței de muncă) și efectele sumelor de bani întoarse în țara de origine în urma migrației (remittances). Această a doua direcție are mai degrabă o finalitate „practică” și este reacția la tendința care pare să se instaleze în societatea românească de a privi limitativ, pe termen scurt și din perspectiva formelor dominante efectele migrației. Studiul este organizat în două secțiuni. Prima se concentrează asupra
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
statutului de refugiat. Acesta este doar unul dinte primele semne ale unui „regim de închidere” (Diminescu, 2003), care marchează evoluția politicilor de migrație din Vestul european începând cu anii ’90. Abia recâștigat, dreptul „foștilor comuniști” la liberă circulație devine mai degrabă dreptul de a cere intrarea într-o țară anume, dreptul de a deveni clandestin și, mai presus de toate, dreptul de fi inventiv și a găsi strategiile „cele mai potrivite” pentru a răspunde restricțiilor. Schimbarea nu reprezenta, de fapt, decât
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
sub 20 000 de locuitori) punea în evidență la sfârșitul anului 2001 principalele destinații ale migrației românești și caracterul ei preponderent circulatoriu. Cele mai importante șase rute vizau: Italia, Spania, Germania, Ungaria, Iugoslavia și Turcia. Franța și Israelul defineau mai degrabă rute secundare (Sandu, 2002, 2005). Un eveniment important pentru perioada de început a anilor 2000 este obținerea dreptului de intrare liberă în Spațiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002. Eliminarea necesității vizelor pentru toate țările membre ale Spațiului are consecințe
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
fundamental în structurarea migrației internaționale românești ca ansamblu (Michalon, 2003; Șerban, Grigoraș, 2002). Deplasările repetate, pe perioade scurte pentru comerț în țările apropiate (fosta Iugoslavie, Polonia, Turcia, Ungaria, Republica Moldova) au cunoscut în aceeași perioadă o dezvoltare accentuată. Redusă astăzi mai degrabă la fome specifice zonelor din vecinătatea granițelor (Sandu et al., 2004), „migrația cu valiza” a antrenat la începutul anilor ’90 sute de mii de români. Ca și în cazul migrației etnice, importanța sa este astăzi mai degrabă legată de consecințele
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]