28,509 matches
-
pentru că nu vorbesc românește corect, adăugînd că boierimea vorbește o românească și mai ofensatoare, pentru că vorbesc între ei numai franțuzește. Românii se cramponează din răsputeri de limba lor. Iorga îi atrăgea atenția lui Mussolini că o serie de călători italieni remarcaseră încă din Evul Mediu tenacitatea cu care se cramponau românii de limbă. Nicolae Iorga, Former Prime Minister of Romania to this Excellency Benito Mussolini, Head of the Italian Government, București, 1937 164 O rugăminte, "Epoca", 12 martie 1906 165 O
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Ibidem, 8 martie 1907. Iorga a organizat campaniile de strîngere a banilor și a altor donații pentru victimele răscoalei țăranilor, "Neamul românesc", 5 aprilie 1907 185 Conform ziarului "Frankfurter Zeitung" și relatărilor aproape unanime ale presei străine, lipovenii s-au remarcat încă o dată prin violența antievreiască, mai ales la Tîrgu Frumos, "Frankfurter Zeitung", 24 martie 1907 186 O viață de om așa cum a fost, vol. II, p. 158 187 "Czernovitzer Tageblatt", 10 aprilie 1907. Vezi și BARSR, Corespondența lui N. Iorga
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Paux cu titulatura de "proconsul". Memorii, vol. VII, p. 55 75 Doi ani de restaurare, p. 107 76 Memorii, vol. VI, pp. 42 și 282 77 Ibidem, pp. 250-251. Contele Hunyadi a fost cel care a susținut apropierea ungaro-română. Iorga remarca că era cum nu se poate mai potrivit ca o persoană purtînd numele de Hunyadi să fie partizanul unei asemenea reconcilieri. "Neamul românesc", 14 aprilie 1932 78 "Neamul românesc", 11 și 15 martie, 8 aprilie 1932 79 Memorii, vol. VI
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
foarte proaste. Munteanu, op. cit., p. 446 142 Goga era un fascist liric. Cînd a aflat că în timpul puciului (care a dus la asasinarea n.t.) lui Dolfuss, trei naziști austrieci au strigat "Heil Hitler!" înainte de a fi executați, el a remarcat cu tristețe: Dacă măcar trei oamei ar muri în acest mod pentru mine!" Memorii, vol. VII, p. 273 143 Corneliu Zelea Codreanu, "Circulare, Scrisori, Sfaturi, Gînduri" (volum litografiat), p. 5 144 Heinen, op. cit., pp. 331-339. Radu Lecca va deveni în timpul
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
nu-i pătrund în inimă". "Neamul românesc", 31 mai 1936 147 Memorii, vol. VI, pp. 30, 35, 62, 259, 362 și vol. VII, p. 299 148 "Neamul românesc", 20 septembrie 1933 149 "Neamul românesc", 21 martie 1937 150 Iorga a remarcat faptul că P. P. Panaitescu se ridica "împotriva falsificării istoriei". Memorii, vol. VI, p. 52. Vezi și Iorga, Școala Nouă de Istorie: o lămurire definitivă, București, 1936, p. 8 151 Memorii, vol. VI, p. 320 152 Gheorghe Brătianu, Nicolae Iorga
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
1933 și Seconde réponse au Comte Bethlen, București, 1933 193 "Neamul românesc", 25 februarie 1934 194 Nicholas, Iorga, Former Prime Minister of Romania, to Benito Mussolini, Head of the Italian Government, București, 1937 195 Iorga s-a referit la aceasta, remarcînd că ungurii își imaginau bazinul carpatic ca pe "niște Cîmpii Elizee izolate", adăugînd că geografia nu trebuie să constituie un obstacol în calea autodeterminării naționale 196 Iorga, Lupta, științifică împotriva dreptului românesc, Conferință la adunarea "Astra" ținută la Abrud la
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
sau religioase supraviețuitoare - evreii din Franța, de pildă - reprezentau un procent infim din totalul populației și erau perfect integrate În viața politică și culturală. Iugoslavia și Uniunea Sovietică - un imperiu, nu o țară, și oricum doar parțial europeană, cum am remarcat deja - erau singurele excepții În această Europă nouă, omogenă În fiecare segment al ei. Dar din anii ’80 Încoace, mai ales după căderea Uniunii Sovietice și extinderea Uniunii Europene, Europa se confruntă cu un viitor multicultural. Refugiații, muncitorii imigranți, locuitorii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau rău. Este toată această rememorare publică un semn de sănătate politică? Sau uneori e mai prudent - cum a Înțeles foarte bine Charles de Gaulle, printre alții - să uiți? Această problemă va fi abordată În epilog. Aici vreau doar să remarc faptul că această ultimă rundă alarmantă de spasme ale memoriei nu trebuie Înțeleasă - cum se Întâmplă uneori (mai ales În Statele Unite), când este asociată cu răbufnirile contemporane de prejudecată etnică sau rasială - drept proba dezolantă a Păcatului Originar al Europei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cucerite, dar, cu excepția unor cazuri speciale - cum au fost naționaliștii flamanzi În Belgia aflată sub ocupație germană Între 1914 și 1918 -, acest lucru nu era privit ca o Încălcare a legii, ci ca un rău inevitabil al războiului. După cum am remarcat, colaboraționismul nu cădea sub incidența legii decât atunci când echivala cu trădarea. Ca să luăm un exemplu grăitor, mulți colaboraționiști din Franța - indiferent de circumstanțele particulare - au fost inculpați și condamnați, conform Articolului 75 al Codului Penal din 1939, pentru „pactizare cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
putut să-i stea În cale? Din punctul de vedere al mișcărilor de rezistență, politica postbelică nu putea fi decât o continuare a luptei din timpul războiului, proiecția și extensia firească a existenței lor clandestine. Mulți tineri care s-au remarcat activând ca ilegaliști nu cunoscuseră o altă formă de implicare publică: politica normală dispăruse În Italia din 1924, În Germania, Austria și În cea mai mare parte a Europei de Est de la Începutul anilor ’30, iar În Europa continentală ocupată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urgență, executivul britanic avea dreptul să comande orice oricui În interesul național, să controleze proprietatea și să folosească orice Întreprindere industrială după cum găsea de cuviință pentru binele țării. În biografia lui Clement Attlee, liderul laburist britanic de după război, Kenneth Harris remarcă: „Planificarea națională și proprietatea de stat, care păreau să reprezinte În 1945-1951 aplicarea principiilor socialiste de către un guvern laburist, erau În realitate moștenirea unui stat ce fusese organizat pentru a duce un război total”. Fascismul și războiul au transformat astfel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
martie 1947 - există În Paris, poate chiar În toată Europa, un climat de disconfort sporit și palpabil, de parcă francezii - sau toți europenii - așteaptă să li se Întâmple ceva; ori, mai rău, nu se mai așteaptă la nimic.” Continentul european, după cum remarca tot ea cu câteva luni Înainte, intra lent Într-o nouă eră glaciară. George Kennan i-ar fi dat dreptate. șase săptămâni mai târziu, el sugera Într-un raport al Biroului Executiv că problema reală nu era comunismul, decât poate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
declara că „atitudinea noastră trebuie să fie una de deliberare și amânare a deciziei finale” În privința aranjamentelor postbelice pentru Germania. Poziție adoptată din motive temeinice: ajungerea la un acord În chestiunea germană avea să se dovedească teribil de dificilă, după cum remarcau deja observatorii cei mai fini; era de preferat să se mențină cât mai mult timp cu putință alianța antigermană care unise marile puteri În timpul războiului. Cu toate acestea, forma Europei postbelice a fost determinată În primul rând nu de Înțelegerile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părți. Cel puțin până la jumătatea anului 1946, mulți lideri americani au vorbit și acționat ca și cum credeau sincer În continuarea parteneriatului cu Stalin. Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre liderii comuniștilor români (și mai târziu victimă a unei Înscenări judiciare În propria țară), remarca În timpul negocierilor de pace de la Paris din vara anului 1946 că „americanii sunt Într-o ureche. Le dau rușilor chiar mai mult decât cer și se așteaptă să primească”4. Dar politica americană nu era complet inocentă. În 1945 și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
franceze. Ca și Churchill, de Gaulle echivala URSS cu „Rusia” și se lăsa antrenat de grandioase analogii istorice: În decembrie 1944, aflat În drum spre Moscova pentru negocierea unui inutil tratat franco-rus Împotriva unui nou atac german, de Gaulle a remarcat În anturajul său că tratează cu Stalin precum Francisc I cu Soliman Magnificul cu 400 de ani Înainte, cu diferența că „În Franța secolului al XVI-lea nu exista un partid musulman”. Stalin Însă, nu Împărtășea iluziile francezilor. Nu avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nemților, care Își vedeau uzinele și echipamentele dezmembrate și expediate În Est, guvernatorul militar american, generalul Clay, a luat În mai 1946 decizia unilaterală de a suspenda plata reparațiilor din zona americană către Uniunea Sovietică (sau către orice alt stat), remarcând că autoritățile sovietice nu și-au respectat angajamentul de la Potsdam. Două luni mai târziu, britanicii le-au urmat exemplul. Era o primă divergență, dar nu mai mult decât atât. Franța, ca și Uniunea Sovietică, Încă mai pretindea reparații, iar Aliații
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de acest fel au avut loc În URSS În 1928) menită să ilustreze structurile autorității din sistemul sovietic. Procesele lămureau publicul cine are dreptate și cine se Înșală, Îi indicau cine este vinovat de eșecurile politice și cine s-a remarcat prin loialitate și obediență; ele furnizau chiar și replicile, un vocabular anume care trebuia folosit În discuțiile publice. După arest, Rudolf Slánský nu s-a mai numit altfel decât „spionul Slánský”, denumire rituală ce funcționa ca exorcism politic 14. Procesele-spectacol
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În orice caz, cea mai lungă. Pe lângă cei peste un milion de deținuți (cifră care nu include persoanele deportate În URSS) din Închisori, lagăre de muncă și de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, dintre care zeci de mii au murit, România se remarca prin severitatea condițiilor de detenție și prin diferite Închisori „experimentale”, În special cea de la Pitești, unde, timp de trei ani, din decembrie 1949 până la sfârșitul lui 1952, prizonierii au fost Încurajați să se „reeduce” reciproc prin tortură fizică și psihică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sfera publică. Politica și administrația au devenit sinonime cu corupția și represiunea arbitrară practicate În folosul propriu de o clică venală, mânată la rândul ei de teamă și suspiciune. Nu era o experiență nouă În regiune. Dar anti-guvernarea comunistă se remarca prin cinism: abuzurile tradiționale erau acum migălos Înveșmântate Într-o retorică a egalității și progresului social, ipocrizie de care se lipsiseră atât oligarhii interbelici, cât și ocupanții naziști. și, Încă o dată, această proastă administrație servea unei puteri străine, ceea ce a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
studenții, dramaturgii, romancierii, jurnaliștii și profesorii est-europeni, numai o mică parte au devenit comuniști activi, dar ei erau adesea vârfurile generației. Pavel Kohout, care avea să capete În deceniile următoare faimă internațională ca disident și eseist/dramaturg postcomunist, s-a remarcat inițial În Cehoslovacia natală ca suporter ardent al noului regim. În 1969, el Își amintea că Încercase o „senzație de certitudine” În ziua loviturii de stat din februarie 1948, văzându-l pe Klement Gottwald, liderul partidului, În Piața Orașului Vechi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bună-credință aflați În căutarea unei Cauze 10. Comunismul aprindea imaginația intelectualilor Într-un fel cu care nici Hitler și (cu siguranță) nici democrația liberală nu puteau concura. Comunismul avea o locație exotică și o grandoare eroică. În 1950, Raymond Aron remarca o „surpriză ilară... stânga europeană Îl confundă pe un constructor de piramide cu Dumnezeu”. Era chiar atât de uimitor? Jean-Paul Sartre, de pildă, era irezistibil atras de comuniști exact când „constructorul de piramide” se lansase În proiectele sale finale, cele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de milioane de dolari, din care cea mai mare parte erau cheltuiți În bătălia pentru mințile și inimile elitei intelectuale din Europa de Vest. „Lupta pentru pace”, cum au botezat-o comuniștii, se dădea pe „frontul” cultural printr-o „Bătălie a Cărții” (remarcați limbajul militarizat tipic leninist). Primele manifestări au avut loc În Franța, Belgia și Italia la Începutul primăverii anului 1950. Autori comuniști marcanți - Elsa Triolet, Louis Aragon - călătoreau În diverse orășele de provincie unde conferențiau, semnau cărți și ilustrau virtuțile literare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale căror scrieri erau puse la index se aflau nu numai suspecții evidenți - John Dos Passos, Arthur Miller, Dashiell Hammett, Upton Sinclair -, ci și Albert Einstein, Thomas Mann, Alberto Moravia, Tom Paine și Henry Thoreau. În Austria, mulți observatori au remarcat că, În „Bătălia Cărții”, America Își făcea singură probleme. Din fericire pentru Occident, cultura populară americană exercita o atracție pe care inepția politică nu reușea să o eclipseze. Condamnând oficial cinematograful american și jazzul decadent, comuniștii aminteau de vederile lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exact ca În 1948. Kennedy și alți lideri din Vest admiteau În particular că un zid În mijlocul Berlinului era preferabil unui război - indiferent ce declarau În public, puțini politicieni se vedeau cerându-le soldaților „să moară pentru Berlin”. Cum a remarcat discret Dean Rusk, secretarul de stat al lui Kennedy, Zidul avea utilitatea lui: „În termeni realiști, probabil că ar facilita o Înțelegere În privința Berlinului”. Deznodământul crizei Berlinului a demonstrat că cele două mari puteri semănau mai mult decât le plăcea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
propoziție”. Habermas avea să fie asimilat mai târziu cu căutarea unui Verfassungspatriotism („patriotism constituțional”), singura formă de sentiment național pe care o considera corectă și care putea fi Încurajată fără pericol la compatrioții săi. Încă din 1953, el s-a remarcat printr-un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung În care Îl ataca pe Martin Heidegger pentru că permisese republicarea prelegerilor sale de la Heidelberg cu tot cu aluziile la „măreția interioară” a nazismului din varianta originală. La vremea respectivă, acest incident era izolat și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]