28,509 matches
-
de masă - o performanță pentru care politicienii europeni erau mai puțin pregătiți decât omologii lor americani. Puși În fața camerelor de televiziune, mulți politicieni mai În vârstă au eșuat lamentabil. Aspiranții tineri, mai ușor adaptabili, au profitat enorm. Cum avea să remarce În memoriile lui conservatorul britanic Edward Heath referindu-se la succesul mediatic al adversarului său, liderul laburist Harold Wilson, televiziunea „putea fi abuzată de orice șarlatan capabil să o manipuleze cum trebuie. Așa s-a dovedit În deceniul următor”. Ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
malul sudic al Tamisei a fost inaugurat abia În 1976. Alături de Royal Shakespeare Company, Teatrul Național - care avea să devină gazda și promotorul noului teatru britanic - era un beneficiar de frunte al generozității Consiliului Artelor. Ceea ce nu Înseamnă, trebuie să remarcăm În treacăt, că teatrul a devenit un divertisment mai popular. Dimpotrivă: Încă de la declinul music-hall-urilor, teatrul a fost frecventat cu predilecție de un segment de mijloc, chiar și atunci când subiectul era ostentativ proletar. Dramaturgii puteau scrie mult și bine despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cultural sau aventuroasă sexual, nici măcar atunci când era tânără: pe vremuri extravaganța era apanajul boemilor, esteților și artiștilor, care aveau adesea Înclinații individualiste sau chiar reacționare. Deși deconcertant, amestecul de sex și politică nu reprezenta o amenințare reală - dimpotrivă, după cum au remarcat unii intelectuali comuniști, accentul pus pe dorințele personale În detrimentul luptei colective era inerent reacționar 13. Altele erau implicațiile cu adevărat subversive ale interpretării marxiste propuse de Noua Stângă. Comuniștii și toți ceilalți puteau să ignore retorica eliberării sexuale. Nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe cel oprimat În același timp: În urmă rămân un om mort și un om liber; supraviețuitorul, pentru prima oară, simte sub tălpi pământul național”. Această admirație plină de abnegație pentru modele străine nu era nouă În Europa: Tocqueville o remarcase cândva la intelighenția prerevoluționară din Franța secolului al XVIII-lea, și tot ea explica În parte atracția exercitată de Revoluția din Octombrie. Dar, În anii ’60, exemplul Orientului Îndepărtat sau al Americii de Sud devenise standardul la care Europa trebuia să aspire
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și intersecții strategice, revendicări și contrarevendicări politice -, dar nimic din substanța unei revolte. Majoritatea fetelor și băieților din mulțimea de studenți proveneau din clasa de mijloc - mulți erau chiar din burghezia pariziană, fils à papa (copii de bani gata), cum remarca ironic liderul PCF Georges Marchais. De la ferestrele clădirilor burgheze, confortabile, părinții, mătușile și bunicile Îi priveau cum se Încolonează În stradă pentru a sfida puterea armată a statului francez. Georges Pompidou, prim-ministrul gaullist, a evaluat rapid situația. După confruntările
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
accentuat pentru violență, atât retorică („Nu schimba statul, zdrobește-l!”), cât și reală. Cel mai popular cântec al mișcării studențești italiene În aceste luni era, cum nu se poate mai potrivit, La violenza. Ironia situației nu a scăpat contemporanilor. Așa cum remarca regizorul Pier Paolo Pasolini după confruntările dintre studenți și poliție În grădinile romane Villa Borghese, rolurile de clasă erau acum inversate: copiii privilegiați ai burgheziei urlau sloganurile revoluționare și Îi snopeau În bătaie pe păstrătorii ordinii publice, care erau, de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Mulți dintre cei născuți În Germania postbelică nu-și cunoscuseră părinții: nu știau cine fuseseră, ce făcuseră. La școală nu Învățaseră nimic despre istoria germană de după 1933 (și nici prea mult despre Weimar). Peter Schneider nu e singurul care a remarcat că trăiau Într-un vid construit pe un abis: chiar și acasă - sau mai ales acasă - nimeni nu voia să vorbească despre „asta”. Părinții lor, germanii născuți Între 1910 și 1930, nu refuzau doar să discute trecutul. Sceptici În fața marilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Bucureștiul s-a ales cu o pleiadă neverosimilă de admiratori occidentali. În august 1966, The Economist vedea În Ceaușescu un „de Gaulle al Europei de Est”. Cât despre adevăratul de Gaulle, care a vizitat Bucureștiul În mai 1968, el a remarcat că, deși comunismul lui Ceaușescu nu se potrivea Occidentului, era probabil perfect pentru România: Chez vous un tel régime est utile, car il fait marcher les gens et avancer les choses („La dumneavoastră, un astfel de regim este util, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
parțial responsabili: mai cu seamă la Universitatea din Varșovia, rolurile proeminente În proteste și demonstrații au fost asumate de fiii și fiicele nomenclaturiștilor polonezi, iar obiectivele lor principale erau libertatea de exprimare și drepturile politice. Cum s-au grăbit să remarce adversarii săi neostaliniști, intelighenția disidentă din Varșovia nu se prea sinchisea de grijile cotidiene ale populației muncitoare. La rândul său, poporul polonez a răspuns cu indiferență studiată la persecuția studenților, a evreilor și mai ales a studenților evrei. Doi ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
teribil de conștientă că urmează marilor speranțe și reflecțiilor ambițioase din trecutul recent și că nu are de oferit decât copii palide, implauzibile, ale vechilor idei. Era, În mod vădit și complexant, o perioadă postprin excelență, cu perspective incerte. Cum remarca sociologul american Daniel Bell, „uzul prefixului postdenotă sentimentul că trăim Într-un timp interstițial”. Termenul avea o oarecare utilitate când descria lumea reală (postbelic, postimperial și, mai recent, postindustrial), deși nu lămurea anume ce urmează. Dar aplicat categoriilor gândirii (ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ambele părți ale Cortinei de Fier se presupunea că erau artificii diplomatice pentru a Îmbuna opinia publică și, În orice caz, imposibil de aplicat: conform Principiilor IV și VI, amestecul În treburile interne ale statelor semnatare era interzis. După cum a remarcat cu amărăciune un intelectual ceh, Helsinki era o reeditare practică a lui cuius regio, eius religio: pe pământul lor, stăpânitorii Își puteau trata supușii cum pofteau. Nu a funcționat așa. Majoritatea principiilor și protocoalelor de la Helsinki din 1975 nu făceau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Naționalizarea a fost bine primită la oraș, iar reforma agrară din sud - În esență, o colectivizare - a Început cu gesturi „spontane” de ocupare și confiscare a pământului de către lucrătorii și administratorii locali, mobilizați de comuniști și aliații lor (comuniștii se remarcaseră drept adversarii clandestini cei mai organizați și mai eficienți ai vechiului regim). Nu la fel de binevenite au fost aceste practici În centrul și nordul țării, unde pământul era deja fragmentat În mii de mici proprietăți familiale. Satele și orașele mărunte din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Regimurile lui Salazar și Franco au dispărut nu numai de la putere, ci și din amintire: politicieni dintr-o nouă generație se Întreceau pentru a câștiga susținerea unui electorat tânăr și „modern”. Acest fenomen are mai multe cauze. Prima, după cum am remarcat deja, este că, Îndeosebi În Spania, statul politic, și nu societatea În general, fusese cel care rămăsese mult În urmă. Dezvoltarea economică din ultimul deceniu al regimului franchist și mobilitatea socială și geografică de amploare care i-a urmat demonstrează
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Winston Churchill la Edward Heath, Îmbrățișase „contractul social” aproape cu același entuziasm precum „socialiștii” keynesieni din Partidul Laburist și timp de mulți ani s-a plasat cu hotărâre Într-o poziție necontroversată (la urma urmei, Churchill este cel care remarca În martie 1943 că „Într-o comunitate nu există investiție mai bună decât laptele dat copiilor”). Când Heath a convocat, În 1973, un grup de adepți ai pieței libere la Selsdon Park, În apropierea Londrei, pentru a discuta strategiile economice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cazul lor, fiindcă termenii erau compromiși și demonetizați de retorica oficială. Dar după jumătatea deceniului al optulea au Început să se răspândească În tot spectrul politic occidental discursurile și scrierile care invocau fără preget „drepturile omului” și „libertățile personale”. Cum remarca un observator italian În 1977, stânga discuta deschis, „fără mistificare sau demagogie”, ideea și idealul libertății „depline” pentru prima oară după război 5. Acest fenomen nu s-a reflectat imediat În politică: În cea mai mare parte a anilor ’80
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
renunțaseră (conform propriilor mărturii) la ambele. Însă mulți aprobau teoria lui, mai ales În măsura În care Îi viza pe cititorii occidentali, acuzați de neglijarea și ignorarea „celuilalt” Vest, aflat la răsărit de ei - temă deja schițată În anii ’50 de Mi³osz, care remarcase faptul că, „Într-o ipotetică antologie a poeziei poloneze postbelice, un capitol Întreg ar trebui dedicat ironiei și chiar deriziunii la adresa intelectualilor occidentali și În special francezi”. Pentru Kundera, care era sceptic față de inițiative civice precum Carta 77, starea cehilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
liderii comuniști nu au putut decât să asculte neputincioși. „Polonia”, Îi spunea Ioan Paul al II-lea, Într-un discurs televizat, unui Jaruzelski stânjenit, „trebuie să-și ocupe locul cuvenit printre națiunile Europei, Între Est și Vest”. Papa, așa cum a remarcat Stalin, nu are divizii. Dar Dumnezeu nu e Întotdeauna de partea marilor batalioane: Ioan Paul al II-lea a compensat absența soldaților prin vizibilitate și oportunitate. În 1978, Polonia era deja În pragul rebeliunii. După revoltele muncitorești din 1970 și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reformatorii din interiorul sistemului, până atunci tăcuți, puteau să se exprime și să-i ofere susținere. Aproape fără să vrea, În decursul anilor 1987-1988, secretarul general a creat o bază națională pentru schimbare. Au Început să răsară organizații neoficiale, de remarcat Între acestea fiind „Clubul Perestroika”, format În 1987 la Institutul de Matematică din Moscova, din care s-a născut apoi organizația „Memorialul”, care avea drept scop „să păstreze vie memoria victimelor” trecutului stalinist. Speriate la Început de propria lor existență
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au umplut străzile Budapestei și milioane au urmărit la televizor transmisia În direct a ceremoniei. Printre cei care au vorbit la mormântul lui Nagy se afla și Viktor Orbán, liderul Tinerilor Democrați, care nu s-a putut abține să nu remarce că unii dintre comuniștii prezenți acolo erau aceiași care, cu doar câțiva ani Înainte, se zbăteau să falsifice revoluția pe care acum o proslăveau. și acesta era adevărul. Ieșirea Ungariei din comunism a fost, În mod curios, opera comuniștilor: abia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1989 a avut două trăsături distinctive. Prima, așa cum am văzut, este că a fost singurul caz În care tranziția de la un regim comunist la un adevărat sistem pluralist s-a făcut În Întregime din interior. Al doilea lucru demn de remarcat este faptul că, dacă În Polonia (ca mai târziu În Cehoslovacia și În alte părți) evenimentele din 1989 au avut doar efecte locale, tranziția din Ungaria a jucat un rol vital În disoluția unui altui regim comunist, cel din Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sa distinctivă l-a ajutat să dea grai sentimentelor unei națiuni reduse la tăcere: Se un popolo non ha mai parlato, la prima parola che dice è poesia 27. Tocmai din aceste motive a fost Havel - care, de altfel, se remarca prin scepticismul său față de tentațiile capitalismului (spre deosebire de ministrul său de Finanțe, Václav Klaus) - singurul care putea Întinde o punte Între egalitarismul mincinos, dar seducător al unui comunism defunct și realitățile incomode ale pieței libere. Iar În Cehoslovacia o astfel de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu manifestau nici un interes pentru 1968 sau salvarea „părților bune” ale RDG. Noua generație nu voia să ofere alternative radicale la guvernare sau să provoace puterea la dialog, ci să scape pur și simplu de ea. De unde aerul de carnaval remarcat În 1989 de unii observatori În Polonia și Cehoslovacia; din același motiv, revoluționarii nu se temeau de riposte violente. Comunismul nu mai era o stavilă, cât un regim irelevant. Limbajul În care au fost formulate obiectivele revoluțiilor din 1989 este
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
luni mai târziu, Într-un salon de recepție de pe pachebotul „Maxim Gorki”, În largul Maltei, el l-a asigurat pe președintele Bush că nu va recurge la forță pentru a sprijini regimurile comuniste din Europa de Est. Poziția lui era inechivocă. Cum remarcase Michnik În 1988, Gorbaciov era „prizonierul propriilor succese În politica externă”. Odată ce metropola imperială recunoscuse Într-un mod atât de public că nu vrea și că nu poate să țină cu dinții de periferia colonială - și fusese universal aclamată pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aveau contacte cu țările scandinave, prindeau televiziunea finlandeză Încă din anii ’70 și erau foarte conștienți de contrastul dintre ei și vecinii lor prosperi. Lituanienii, care aveau afinități istorice și geografice mai ales cu Polonia Învecinată, nu puteau să nu remarce că, până și sub comunism, polonezii erau mai liberi și mai Înstăriți decât ei. În al doilea rând și În pofida comparației deloc flatante cu vecinii lor, statele baltice erau totuși prospere după criteriile sovietice. Ele erau principalele producătoare sovietice de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
critici aduse superiorilor. În acest punct crucial, Elțîn, care avusese destule ocazii să constate cum orice schimbare reală era Înăbușită În fașă de birocrația de partid și de stat, a avut inteligența politică de a se reinventa ca politician rus: remarcându-se mai Întâi ca deputat reprezentând Federația Rusă după alegerile din martie 1990 și apoi ca președinte al Sovietului Suprem rus (Parlamentul rus). De pe această poziție influentă și vizibilă, Elțîn a devenit primul reformist al țării, părăsind demonstrativ Partidul Comunist
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]