4,354 matches
-
putut ajunge să cunosc toate nuanțele lehamitei? Și să simt acest gust de neant la începutul și la sfârșitul fiecărei zile? La ce avea să ducă vigoarea străbunilor mei!” (I, 176). Își spune într-un loc: „Vin dintr-un spațiu bântuit de tracii care plângeau la nașterea oamenilor și se bucurau la moartea lor” (II, 185). Altundeva, strămoșii sunt ei înșiși o ilustrare a declinului. Spune Cioran: „Port naufragiul strămoșilor mei în sânge, în el se întâlnesc toate aceste epave” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu toată atenția pentru că (iată, poate, o definiție a talentului literar) autorul știe "să citească gîndurile", să stimuleze structurile intelectuale amorfe din mintea cititorului. Inserția fantasticului în real vîntul interior pe care îl reclamă soția, dar care, în progres, va bîntui toate personajele deschide variate teme dramatice la lectură. Și totuși, o creație cu totul aparte, jumătate personaj, jumătate fantomă este Eln (numele personajelor sunt, aici, teribil de sofisticate) care se hotărăște să-l aducă pe soțul rătăcit în sînul familiei
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
e o metaforă a ceea ce se numea pe vremuri "umanism socialist" grija omului față de om care însemna, în fond, agresarea și sufocarea omului de către om! Al doilea nivel e de adîncime, dramaturgul sondînd în ființă, în straturile subconștientului, acolo unde bîntuie fantomele spaimei, acolo unde rațiunea nu are bilet de liberă circulație. Și cum "somnul rațiunii zămislește monștri", transferul din real în imaginar, în oniric se produce pe neobservate, "binevoitorii" vecini de bloc ai profesorului devenind creaturi suprarealiste, întruchipări grotești ale
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
în existența omului contemporan: la primul nivel, el vizează relațiile interumane, starea socială, condiția individului în raport cu această stare, determinările acesteia în plan familial și profesional: al doilea nivel e de adîncime, sondajul e în ființă, în straturile subconștientului, acolo unde bîntuie fantasmele spaime, acolo unde rațiunea nu are bilet de liberă circulație. Din această perspectivă, între regulamentul de bloc și recent reprezentata piesă, "Gheorghe Popescu", există unele semnificative tangențe. E vorba tot despre un sondaj în conștiință, în conștiința bolnavă și
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
asemenea, de o simplitate foarte... percutantă: mese, scaune, o floare, o Biblie, niște cărți de joc. Ea reprezintă cadrul discret în care oamenii și poveștile lor circulă asemenea unor pești tăcuți și singuri într-un acvariu transparent. De altfel, Singurătatea bântuie întreaga piesă, de la început la final. E o singurătate plurală și densă. Finalul, surprinzător și brutal, duce totul în spațiul absurdului bine controlat. Cu mână de meseriaș într-ale loviturilor de teatru, Constantin Popa introduce Reporterii, personaje remarcabile prin misiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
tipul stâlpilor sau al "coloanei cerului", pe grinzile de porți de curte (Maramureș), pe culmile de acoperiș a caselor (Muntenia) sau pe stâlpii funerari, rolul reprezentărilor lunare fiind de "însemne apotropaice" ale drumurilor, caselor și mormintelor, împotriva făpturilor malefice care bântuie lumea.184 Îndeletnicirile zilnice ale omului tradițional se desfășurau în funcție de alternanța lună nouă / lună veche: Copacii răsădiți la lună nouă au numai flori și n-au poame, da la lună plină sunt plini de poame"; "de samanat e bine să
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
despre "dimensiunea imaginii" mișcată de timp de un anumit sentiment al suspendării în afara trecerii, sau inclus în el. "Ciudat, această toamnă e ca o ctitorie/ De doamnă și domnițe subțiri sosind din fum/ Se deslușesc în aer sfințite patrafire/ Și bântuie o legendă din cum în nu știu cum/ De unde, nu știu unde și încotro. Latin/ și georgic se aude un cântec peste toate". O contopire a cerului cu pământul își face loc: ("Și seara-i spovedită cum n-a fost nici o seară/ Cu sacra
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fugă de pământ pe care-o încerc./ Țâșnind semeț din propriul meu cerc/ În altă parte/ Poate în veșnicie./ Tristețea e, că goana terminând, și-apleacă roibul fruntea pe pământ." Exodul satului spre oraș îi creează poetului nostalgii, și îl bântuie ca o moarte, de aceea se "întreabă: "care botanică din care școală, se laudă plângând cu moartea lor". Despădurirea aduce un suflu poetic de efervescență, de început de eră, și lumea aceasta nouă repetă alte începuturi; este o vreme de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
afirmă idealuri general omenești, definește sensul actului poetic și condiția poetului și a poeziei, realizează dialogul cu absolutul în sensul căutării perfecțiunii în artă și încearcă o vastă mitologie a cotidianului. O neliniște creatoare străbate poezia, o agitație a spiritului bântuit de dorința de a transforma în act poetic totul: lumea fenomenală, sensul material al lumii, triumful umanității, sentimentul timpului, sufletul veacului și transformările lui produse în conștiința oamenilor. Intuim în lirica unor poeți o problematică gravă, legată de marile momente
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lui Mihai Viteazul. Figura lui Bălcescu apare obsesiv în cadrul volumului: "Nicolae Bălcescu la gurile Dunării", "Mormântul lui Bălcescu". Țara, istoria, revolta stau sub semnul lui Bălcescu; și țara, și brazda, și dealul poartă în ele anii revoluției. Stafia lui Bălcescu bântuie țara, căutându-și mormântul, de aceea plânge natura, când îi vede ca pe Isus plutind peste ape. În "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu rămâne un primitiv, un tumultuos, un spirit ingenuu, inflexibil în vehemență. Istoria la el crește dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
prăsilă/ mare cât un copil în scutec". Peste tot erup forțele de germinație, valuri de căldură de fructe în fermentație, de iarbă în stare de înmulțire. Sămânța și oul sunt matcă nașterilor viitoare. Obsesia seminței este un alt motiv care bântuie pământul, maica este cea care, cu multă migală, măsoară toate semințele. Poetul se adresează în permanență cititorului sau unui anume personaj "Cutăriță", care de fapt semnifică o particularizare în uniformitate și pe care îl mișcă scenic: eroul gesticulează, își trăiește
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
primăvară,/ a spune semințelor că sunt semințe/ a spune pământului că e pământ". Cu aceste versuri, Nichita Stănescu iese din criză, fapta va deveni sprijinul lui moral ("a te sprijini pe propria ta țară/ când, omule, ești singur, când ești bântuit de neiubire"), sentimentul înseninării se naște din cunoscuta idee a renașterii permanente, care asigură continuitatea vieții. Ceea ce moare este trupul, esența, sămânța va germina în alt pământ. "Dar mai înainte de toate/ noi suntem semințele și ne pregătim/ din noi înșine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fântânii mi-a intrat în oase". El se metamorfozează într-o femeie îmbrăcată într-o mantie aprinsă și momentul este straniu: "Și trebuie să taci să nu se prăbușească/ Ora este aleasă ", adică există un singur moment când fântâna este bântuită de flăcări purificatoare. Fântâna spre care se îndreaptă poetul este o oglindă menită să purifice insul înnămolit de viață. Poemul se încheie lăsând impresia că seninătatea fântânii, cercurile clare de apă sunt stări aparente, dincolo de ele, în adâncime, stă ființa
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de flăcări purificatoare. Fântâna spre care se îndreaptă poetul este o oglindă menită să purifice insul înnămolit de viață. Poemul se încheie lăsând impresia că seninătatea fântânii, cercurile clare de apă sunt stări aparente, dincolo de ele, în adâncime, stă ființa bântuită de dorinți, pământul, noroiul menit să putrezească în propria lui nuntă. "Curând se face ziuă, senin din nou e pliscul ciorii/ Senine gheare, senin și iepurele mort/ Sticlos aproape totul, astfel încât mă port/ și eu la fel de fals, precum ne-mbracă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nu ne descurajăm. Ne vom întâlni, din nou, peste o lună, cu toate scenariile elaborate. Mă întorc spre casă, mai îngrijorată decât la întâlnirea precedentă și cu multe probleme și întrebări care îmi vâjâie prin minte și temeri ce îmi bântuie sufletul. Mărturisesc o parte dintre ele Janinei, cu care fac drumul spre casă împreună, ca întotdeauna. Discuțiile sincere și încrederea în prietenul de lângă tine sunt mereu un bun medicament. Inevitabil mă duce gândul la plimbările peripatetice ale filozofilor greci și
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
lui Stavrache pentru o avere. Sclav al avariției sale, dar și obsedat de iubirea nevestei Ana (personaj inexistent în nuvela lui Caragiale interpretată de Valeria Seciu) pentru fratele lui mai mic, Iancu (Ion Caramitru), hangiul Stavrache (Liviu Rozorea) va fi bântuit de imaginea acestuia, până în pragul demenței. Când până și viscolul ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân. Alexa Visarion aplică nuvelei-sursă același tratament ca și "năpăstuiților" din piesă: toate detaliile pitorești sunt îndepărtate rând pe rând, precum
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Dumitru interpretat de Mircea Diaconu -, care ajunge la acea liniște a nebunului (shakespearian). Odată cu rezolvarea ultimului contact uman, la final, regizorul se confesează încă o dată: personajele rămân singure, devastate de zi și de noapte, în care nici măcar nălucile care au bântuit filmul nu mai au acces [...] Nimeni nu moare, nimeni nu trăiește, totul se cufundă în imperiul tăcerii. A ajunge la tăcere înseamnă a fi inițiat, înseamnă să ai forța de a trăi până la capăt, plenar, grotesc, tragic, ceea ce este înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de scenografie, de piese, de actori, de muzică sau pictură, de cinematografie, de întâlnirile care l-au marcat cu marile opere și cu marii făuritori de limbaj teatral, de propriile sale căutari prin adâncimile unui text, de imaginile care îl bântuie, de neliniștile unor creații încă nenăscute. A-l întâlni înseamnă a părăsi preț de o vreme contextul imediat al realității și a pătrunde, împreună cu el, într-o sferă privilegiată, în care tot ce contează e valoare, inspirație, frumos, teatru, poezie
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
încă mai apăsat decât în Înghițitorul de săbii, scenariul progresează pe două planuri net delimitate existențial: de-o parte drama însingurării în suferință a unor ființe sfâșiate de patimi și vise, de cealaltă, lumea reprezentanților ordinii publice, o lume viscerală, bântuită de instincte animalice și degradată de trădarea indolentă a menirii ei sociale. Prima descinde într-adevăr din litera lui Caragiale, a doua s-a închegat pe ecran din vâna pamfletară a unui regizor format intelectualmente la școala și în spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
fiind de luminiscență; strălucesc întunecos ori resemnat, jucăuș sau epuizant, pâlpâind agonic ori consolator, zadarnic fremătând ori gratuit patetic. Se autodevoră iradiind. Prezența lor fiind lipsită de corporalitate; pur și simplu ele fiind pe scenă se naște un ideal cosmos bântuit de tensiuni astral siderale. Sunt pustiitoare cu cât se arată a fi mai dezarmate; înfășate într-o neputință universală; ele se consumă într-o calcinare. [...] Excelenta scenografă Emilia Jivanov găsește o soluție salutară pentru a îmbrăca scena pe măsura celor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
nu soluționează și creația nu-i poate pretinde acest lucru ci deschide semnificante căi de pătrundere. Și totuși de ce nu faceți filme cu narațiuni în contemporaneitate? Voi face. Nu depinde numai de mine acest lucru. înăuntrul meu sălășluiește un univers bântuit de povestiri contemporane, dar încă nu au expresia necesară ca să devină ființări vii, autentice. Fac spectacole cu dorința de a depune mărturie față de timpul în care trăiesc. Filmul încă nu mi-a oferit un material actual demn de o tratare
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
familia eroinelor mele. Inocența și viciul, candoarea și prostia, viețuiesc în această fată care mai are doar sufletul ca identitate... Ana singură spune în pridvorul bisericuței din Siliștea Snagovului, Ea, fata cucerită de trăirile Nastasiei Filipovna din Idiotul lui Dostoievski. Bântuită de amintiri întunecate și suferința diademă, împreună cu EL, începe să creeze... firav, cu umor, cu ironie, cu frison și spaimă, scenariul Meșterului Manole al cărui film nu-l vor putea face vreodată. Biserica este o structură sufletească și înălțarea ei
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de catholită", cea care se manifestă prin conștientizarea absenței generalului în relația I D G70. Este "maladia spiritului" în care individualul nu reușește decât "să-și dea sau să primească determinații"71. În viziunea lui Dilthey, orice construcție metafizică pare bântuită de această "maladie", ca și Kierkegaard, "marele bolnav de catholită din istoria culturii"72, care poate fi socotit emblematic pentru condiția metafizicii. Din perspectiva "logicii lui Hermes", acestei carențe a generalului îi corespunde judecata "descriptivă" sau "determinantă", care în plan
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
care ascultă cum vorbesc animalele în noaptea Sf. Andrei, aceia mor. Animal Cînd sălbătăciunile intră în sat ziua nu-i a bine. Se crede că o casă lîngă care se află un cucoș, cîne și mîță neagră trebuie să fie bîntuită adesea de nenorociri. Primăvara, cel care vede pe nemîncate un animal întîi născut, precum un vițel, un mînz etc., sau aude cîntul cucului sau al pupezei se spurcă. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mănîncă iarbă. Antihrist Antihristul
Credinţe şi superstiţii româneşti: după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu by GOROVEI, ARTUR () [Corola-publishinghouse/Science/1318_a_2879]
-
durea ochii. Cînd visează cineva un mort în mai multe nopți de a rîndul, în trei zile lunea dimineață să azvîrle cîte-o ceapă pe fereastră, astfel: să se pună cu spatele la fereastră și, azvîrlind cu mîna dreaptă, să zică: „Cine mă bîntuie pe mine noaptea să n-aibă treabă cu mine, ci cu ceapa.“ Zicînd aceste cuvinte, nu va mai visa. Din astfel de vise se poate căpăta lipitură*. Ceară Poporul crede că este păcat a da cu ceară pe-n case
Credinţe şi superstiţii româneşti: după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu by GOROVEI, ARTUR () [Corola-publishinghouse/Science/1318_a_2879]