13,725 matches
-
aceea. Da, se gândi, asta trebuie să fac, închid ochii și cad înăuntru, până în centrul pământului. N-a căzut însă. Aproape la nivelul pământului, în stânga, era o luminozitate palidă care curând se intensifică, după câțiva pași, într-un șir de lămpi electrice. Luminau o rampă care forma o platformă de unde cobora din nou. Atât de grea, atât de densă era tăcerea, încât Cipriano Algor își putea auzi bătăile inimii. Să mergem, își zise, Marçal o să tragă spaima vieții lui. Începu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
trebuia să fumez având stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care mă supăra în fiecare primăvară și toamnă. Am strivit țigara în scrumiera improvizată dintr-o cutie de conserve și am aprins o mică lampă cu spirt ca să-mi încălzesc un ceai. N-aveam altceva. Ceai cu biscuiți. După ce-am mâncat, mi-am aprins o nouă țigară și m-am întins în pat. Mă preocupa visul din care abia mă desprinsesem și care, dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
spațiului puțin. Necunoscutul nu s-a recomandat. M-a privit fără să zică nimic, rece, aproape cu dușmănie, apoi s-a apucat să-și aranjeze pijamaua și lucrurile de toaletă. — Ce e cu asta? m-a întrebat împingând de pe masă lampa mea cu spirt, ca să-și facă loc pentru un borcan de dulceață. — Ce să fie? O lampă cu spirt, nu se vede? Îmi fierb câte un ceai. Dar aveți voie s-o țineți aici? m-a chestionat el, de parcă venise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dușmănie, apoi s-a apucat să-și aranjeze pijamaua și lucrurile de toaletă. — Ce e cu asta? m-a întrebat împingând de pe masă lampa mea cu spirt, ca să-și facă loc pentru un borcan de dulceață. — Ce să fie? O lampă cu spirt, nu se vede? Îmi fierb câte un ceai. Dar aveți voie s-o țineți aici? m-a chestionat el, de parcă venise în inspecție. Am simțit că văd negru și m-am stăpânit greu. — Sunt bolnav de stomac, i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Nopți întregi n-am făcut decât asta, să le studiez. Încercam să ascult marea, ca să-mi strunesc nervii gata să explodeze. În mod excepțional, i se aducea totdeauna mâncarea în cameră. Și avea tabieturi. De fiecare dată împingea în silă lampa cu spirt, punga cu ceai și pachetul, nelipsit, de biscuiți ca să-și facă loc, lua un șervet, se ducea la fereastră, îl scutura, și-l așeza după aceea tacticos dinainte și se apuca să mănânce. Pedant, plescăind fără să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Uitându-mă în jur, am observat pentru prima oară că dezordinea din cameră semăna izbitor cu dezordinea din viața mea. Câteva cărți și reviste luate de la Dinu, azvârlite lângă pat în neorânduială, haine aruncate pe scaun, singurul scaun din cameră, lampa cu spirt, cutii de țigări desfăcute, o pereche de ghete cu urme de noroi de la mlaștină, dalta prăfuită sub pat, aparatul de radio stricat, pe care nu reușisem niciodată să-l repar și tot amânam să-l arunc, geamantanul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și timpul. Afară se luminase de ziuă. Vălătuci de ceață atârnau deasupra țărmului și a mării, sub un cer sumbru și rece. M-am sculat să-mi pregătesc ca de obicei un ceai. Îmi tremurau însă mâinile încercând să aprind lampa cu spirt, m-am enervat și am luat o țigară fără să mă mai sinchisesc că, fumând pe stomacul gol, îmi zgândăream ulcerul. Numai gustul rău al țigării m-a silit să renunț. M-am întors în pat. Tremuram de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Încăpere era despărțită prin rafturi etajate de farmacie veche, În care se deschideau arcade ce profilau denivelări, mici pasaje, perspective. Nuanța dominantă era maroniul, maronii erau obiectele, polițele, mesele, amalgamarea difuză a luminii naturale cu cea care provenea de la niște lămpi vechi puse să lumineze În fâșii unele zone. Prima impresie a fost că intrasem În laboratorul unui lutier din care meșterul dispăruse Încă de pe vremea lui Stradivarius, iar praful se acumulase puțin câte puțin pe pântecele dungate ale teorbelor. Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
a Învinge? A pierdut totul doar cel care nu a Înțeles că alta fusese victoria. Dar eu, sâmbătă seara, Încă nu descoperisem asta. Mergeam prin canal, amens ca Postel, poate rătăcit În aceeași beznă, și deodată a venit semnalul. O lampă mai puternică, fixată de zid, Îmi arăta o altă scară, cu aspect provizoriu, care ajungea până la o trapă de lemn. Mi-am Încercat bravura și m-am găsit Într-o pivniță ticsită cu sticle goale, care dădea Într-un coridor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
lui Wakefield i se face milă. Cumva, undeva, cineva ar trebui să rămînă la fel, dar niciodată nu se Întîmplă așa. Anton trăiește Într-un soi de baracă de miner, pe cît poate Wakefield să-și dea seama la lumina lămpii cu gaz. Anton arată către un maldăr de saci de iută dintr-un colț și Wakefield, făcut zob, se prăbușește peste ei fără măcar să-și dea seama. Se trezește Într-o lume a durerii ridicată la absolut de lumina strălucitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
fie Flo, femeia de serviciu, dar Flo avea soțul bolnav și o lăsau pe ea să-și aleagă orele de lucru. Uneori erau destul de neregulate. — Flo? strigă ea. Dar persoana care-i răspunse nu era Flo. — Am văzut că arde lampa în miez de noapte și m-am întrebat dacă n-ai vrea să mergi să bei ceva. — La ora asta? Jack rânji. — Sunt destule locuri. — Și sunt convinsă că tu le știi pe toate. De fapt, dat fiind că tocmai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Papagalul sfînt (nuvele). Trimiteți-mi încă două plachete și Dada. Fac reclamă inutilă. Vă sărut”. În ciuda bravadei, Vinea nu va publica însă niciodată un volum cu acest titlu. El se referă aici — probabil — la materialul din Descîntecul și Flori de lampă, apărut în 1925, dar conținînd bucăți ce datau din 1915-1916. Începe astfel o lungă serie de promisiuni neonorate, de anunțări ale unor cărți care nu vor fi niciodată tipărite. Este cazul volumului La poupée dans le cercueil anunțat în Bulletin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Filotti. Iată și o descriere a decorului, tot din perspectiva lui Fred: „Prin cuprinsul sălii (ai cărei pereți erau îmbrăcați într-o pînză de sac de culoarea cartonului și iluminați de sus cu niște jgheaburi mici de zinc care cuprindeau lămpi albe ca rampele de teatru) erau niște fotolii joase de forma celor americane, dar de lemn gros în întregime și tăiate parcă în felii negre, alternate cu gălbui. Totul avea un aer ușor improvizat, de decor de teatru...” (Camil Petrescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Str. Cîmpineanu, subintitulată „Salon permanent de artă decorativă pentru interiorul modern”. Alături de o listă a „cursurilor permanente” ale Academiei, intrate deja în al treilea an de existență, sînt amintite lucrările („schițele”) expuse de A. Vespremie (obiecte în metal, cărți legate, lămpi, lucrări în fildeș) și M.H. Maxy („mobilă modernă de boudoir”, perne, covoare). Obiectele artistice expuse sînt dintre cele mai diverse: pictură, litografie, gravuri în lemn, sculptură, desen, obiecte de artă decorativă, cristaluri, ceramică modernă ș.a.m.d. Indiferent de modelul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
alb. (...) Cu sărituri mediteraneiene, artiștii futuriști români rup rîndurile. Sculptorița Pătrașcu cu mîini încîntate sculptează de-a dreptul în jăratec. (Irina) Codreanu elansează ideal sinteza flacărei. Iancu înalță arhitecturi de neon. Maxy precizează formele veloce ale mobilelor și imensifică razele lămpilor sale. Minulescu ritmează versuri albe terenurilor petrolifere, nesfîrșite tuburi inelare ce aleargă. Privighetorile lui Voronca discută cu ale lui Vinea și cu ale frumoaselor regine poete asupra priorității unei imagini de lansat în apropiata lună plină. Marcu stabilește esența latină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mainstream-ul plastic, ele au avut meritul de a asimila arta de avangardă în cadrul unor forme de expresie mai „clasice”. Proza avangardistă „contimporană” Contimporanul a „produs” și un mic corpus de volume prozastice avangardiste sau tributare avangardismului: Descîntecul și Flori de lampă (1925) și Paradisul suspinelor (1931) de Ion Vinea; Exerciții pentru mîna dreaptă și Don Quijotte de Jacques G. Costin (1931) și, parțial, Paradisul statistic de Ion Călugăru (1926). Fie că e vorba de poeme în proză fantaste, de imagini grotesc-expresioniste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
proza din anii 1915-1930 a lui Ion Vinea este, în cea mai mare parte a ei, puțin datoare avangardei: cîteva poeme în proză, cîteva secvențe mai radicale - „urmuziene” sau ba - incluse în volumul de debut din 1925, Descîntecul. Flori de lampă, („Un căscat în amurg“, „Chronique villageoise“, „Danțul pe frînghie“, „Zvonuri“, „Ev“ dar mai ales „Cravata de cînepă“), extravagant-antiliterara „Aliluia...“, o oarecare amprentă suprarealistă în nuvelele din Paradisul suspinelor nu atenuează, în ochii majorității comentatorilor, senzația generală de postsimbolism heterodox, incapabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1915) „deliteraturizează” în proză pînă prin 1925, anul apariției primului volum. Doar cîteva texte adoptă ostentativ și programatic maniera prozei avangardiste. Unul dintre ele e „Aliluia“, publicat în nr. 62 al Contimporanului și neinclus (totuși) în volumul Descîntecul. Flori de lampă. Textul - ostentativ abracadabrant - este alcătuit, ca și urmuzianul Pîlnia și Stamate, din patru părți inegale (a treia include și un III bis) cu subtitlul „A se citi cu peria de dinți”. Programatismul demonstrativ e vădit. Personificată ironic, literatura va fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unor „fantaziști” postsimboliști, pe urmele romanului Thalassa/Le calvaire du feu al lui Macedonski: Jupînul care făcea aur de Adrian Maniu (1923), Remember de Mateiu I. Caragiale (1924), Crima din strada Nopții de Nicolae Davidescu (1925), Descîntecul și Flori de lampă de Ion Vinea (1925). S-ar putea adăuga, firește, și altele, filiera Arghezi-Urmuz nefiind străină de ele. E vorba, de fapt, de o „filieră” manierist-poematică, artistă. „Cu inima’n cap“ (nr. 63, noiembrie 1925, datată însă 1920) începe cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sintetizează concepția despre teatru a grupării Contimporanul: e vorba de „lumina psihologică” („metodă de atmosfere colorate născute una din cealaltă, în neprevăzut pentru spectator, cu comentariul și ajutorul sugestiv al poeziei”), scena multiplă („prilejuiește schimbări repezi și fără limitările spațiului”), „lampa luminii de acum” („dispozitiv de iluminație scenică care cuprinde trei culori fundamentale ce se învîrtesc mai mult sau mai puțin repede într‘un subtil filtru de stofă transparentă și dînd lumină rece sau caldă, firavă sau descompusă în raport cu mișcarea lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
trec fiorii când îi văd. Pentru că nu era altceva mai bun pe aproape, au intrat. Înăuntru era întuneric ca într-un acvariu. Lumina de afară nu pătrundea deloc din cauza perdelelor groase. Fețele clienților păreau livide din cauza luminii ce venea de la lămpile care atârnau pe pereții aurii, deasupra capetelor lor. Arătau ca niște pești. „Chiar dacă n-ar fi fost lumina aceea“, gândi Takamori privind în jur, „tot ca niște pești arătau“. De exemplu, ochii tânărului care făcea pe intelectualul, încruntat (probabil medita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
mai dăinuie încă în pereți și în ușile glisante pictate cu flori și păsări. Nimeni nu s-a sinchisit să îndepărteze urmele țânțarilor striviți pe pereți. Endō stătea întins și privea în tavan, umezindu-și buzele uscate cu limba. Umbra lămpii semăna cu un liliac. Gaston își scosese și el haina și stătea lângă Endō, în cămașă. Din când în când uda o cârpă la chiuvetă și ștergea fața bolnavului. După ce simțise că-și dă duhul în fața porții templului Senshō-ji, asasinul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
se întoarcă la hotel, cu ajutorul lui Gaston. Constatând că are temperatură mare, s-a băgat în pat. Căldura, ploaia și drumul lung îl epuizaseră complet. O molie a pătruns în cameră printre jaluzele și a început să se învârtă în jurul lămpii. Gaston s-a ridicat, a prins-o și i-a dat drumul pe fereastră. Atrasă de lumină, molia zbură înapoi, lăsând să-i cadă o pulbere fină de pe aripi. — Omoar-o! De ce n-o omori? urlă Endō furios. Când l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
îngrijească pe bolnav. — N-am de gând să zac în Yamagata o veșnicie, să știi. Începu iar să tușească. Mâine mă ridic din pat. — Mâine? Nu, nu!... Sunteți bolnav. — Mâine trebuie să mă scol. Privind la umbra aruncată de abajurul lămpii pe perete, Endō se gândea la ce avea de făcut a doua zi. Decisese să urce cu Kobayashi pe Takamori și Hakutaka, munți care înconjurau Yamagata. Ca să înțelegem motivele acestei expediții, trebuie să ne întoarcem cu trei zile în urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cazul în care nu putea urca vreo pantă mai abruptă, îl punea pe uriaș să-l care în spinare. Gaston le mai putea fi de folos și la scoaterea lingourilor din mlaștină. Endō stătea întins, cu privirile ațintite la umbra lămpii de pe tavan. „A sosit, în sfârșit, momentul răzbunării pe Kobayashi“, gândi el. După ce vor găsi lingourile însă... Dacă iar îi pune prostul de Gaston bețe-n roate... ce să facă? Să-l omoare? Îi aruncă o privire lui Gaston, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]