3,306 matches
-
prescurtare de la "Fabrication de Tableaux Garantis Gazométriques": "Fabricare de tablouri garantat gazometrice"), lucrări comune apărute din experimente legate de legea hazardului. Își prezintă colajele la Târgul Internațional "Dada" de la Berlin, din anul 1920. În anul 1921, André Breton prezintă publicului parizian o selecție a operelor lui Max Ernst. Un an mai târziu, artistul sosește la Paris, unde va rămâne cea mai parte a vieții. Max Ernst este una dintre personalitățile marcante ale dadaismului. Din această perioadă păstrează - printre altele - plăcerea pentru
Max Ernst () [Corola-website/Science/300781_a_302110]
-
întrerupe însă studiile și, în 1906 pleacă la Paris, instalându-se în cartierul Montparnasse. În Paris vizitează mai multe ateliere, printre care "Academia Viti" a pictorului spaniol Anglada Camarasa, și se pregătește pentru a fi admis la "Académie des Beaux-Arts" pariziană, hotărît să se dedice în exclusivitate picturii. În această primă perioadă realizează diverse caricaturi și unele picturi marcate prin caracterul lor naturalist sau impresionost. Face cunoștință cu pictorul Amedeo Modigliani, de care îl va lega o trainică prietenie. În 1910
Amadeo de Souza-Cardoso () [Corola-website/Science/300933_a_302262]
-
este una dintre cele 22 regiuni ale Franței. Capitala regiunii este orașul Paris iar regiunea cuprinde 8 departamente ce reprezintă în mare regiunea metropolitană a capitalei Franței. A fost creată în 1976 când a înlocuit Districtul Regiunii Pariziene, creat în 1961. este cea mai populată regiune a Franței, având mai mulți locuitori decât țări europene ca Belgia, Grecia sau Suedia. Este a treia entitate subnațională din Uniunea Europeană din punct de vedere al populației după Renania de Nord-Westfalia și
Île-de-France () [Corola-website/Science/301005_a_302334]
-
1789, provincia a fost desființată și au fost organizate trei departamente: Seine, Seine-et-Oise și Seine-et-Marne. După cel de-al doilea război mondial o entitate superioară departamentelor a fost organizată sub numele de "Districtul Regiunii Paris" transformată ulterior în "Districtul Regiunii Pariziene" condus de un consiliu ai cărui membrii erau jumătate numiți de guvernul francez, iar jumătate numiți de departamentele constituente. În 1976 Districtul a fost reorganizat ca o regiune cu un consiliu regional în care 70% din membrii erau reprezentanții departamentelor
Île-de-France () [Corola-website/Science/301005_a_302334]
-
mai vizitat oraș din lume, în turism fiind angrenată aproape 3% din populație (însă turismul nu contribuie decât cu 1% din PIB-ul regiunii, contrar ideii răspândite ca Parisul ar trăi din turism). Cele mai dinamice activități economice în Regiunea Pariziană sunt serviciile (telecom și IT, media, finanțe, transport și logistică) dar și industria luxului (parfumerie fină, bijuterii, textile de lux). O parte semnificativă din populație lucrează în servicii publice ca și funcționari.
Île-de-France () [Corola-website/Science/301005_a_302334]
-
mai târziu, în regiunea Champagne și anume în Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcții administrative locale. În sfîrșit, familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle. Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era
Charles de Gaulle () [Corola-website/Science/296736_a_298065]
-
procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle. Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era fiul lui Henri, professor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor activa în rezistența antigermană, și o soră, pe care mai tîrziu Charles o va
Charles de Gaulle () [Corola-website/Science/296736_a_298065]
-
Gaulle în istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor. Singur, săptămânalul satiric "Hara-Kiri" a îndrăznit un titlu provocator - "Bal tragic la Colombey, un mort" (motiv pentru care a fost reținut de la difuzare); opinia publică era
Charles de Gaulle () [Corola-website/Science/296736_a_298065]
-
moschee, biserici creștine în capitală mongolă. Karakorum era împânzit de arhitectură persană, chineză și europeană. Un faimos exemplu a fost copacul din argint cu conducte din care se scurgeau diferite băuturi, cu statuia unui înger triumfător în vârf, proiectat de parizianul bijutier, Guillaume Boucher. S-a bazat pe administratori musulmani și mongoli și a lansat o serie de reforme economice pentru a limita cheltuielile. Le-a interzis nobililor să comită abuzuri asupra civililor și să emită decrete fără autorizație. A impus
Imperiul Mongol () [Corola-website/Science/298572_a_299901]
-
la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. În urma apelului, Curtea Supremă pariziană ("Le Parlement de Paris") i-a comutat pedeapsa la expulzarea din Paris pe o perioadă de zece ani. La vârsta de 32 de ani (1463) a părăsit orașul și a dispărut definitiv. Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o
François Villon () [Corola-website/Science/298721_a_300050]
-
făcut să se înhăiteze cu alți novici în cler sortiți șomajului, apucându-se de beții și șotii pe deoparte și nutrind un profund dispreț, invidie și antipatie față de cei cu viitorul asigurat datorită apartenenței la familiile bine plasate, la burghezia pariziană. Locuind într-o chilie a bisericii Saint-Benoît, situată în centrul Cartierului latin Villon a avut ocazia să cunoască personal familiile onorabile ale celorlalți clerici din biserică, precum pe comandantul jandarmeriei pariziene, magistratul () Robert d’Estouteville și pe soția sa, pe
François Villon () [Corola-website/Science/298721_a_300050]
-
asigurat datorită apartenenței la familiile bine plasate, la burghezia pariziană. Locuind într-o chilie a bisericii Saint-Benoît, situată în centrul Cartierului latin Villon a avut ocazia să cunoască personal familiile onorabile ale celorlalți clerici din biserică, precum pe comandantul jandarmeriei pariziene, magistratul () Robert d’Estouteville și pe soția sa, pe Regnier de Montigny tatăl a doi preoți la Saint-Benoît care vor avea neșansa să fie spânzurați împreună cu Colin de Cayeux și pe preotul de la Saint-Benoît, Guy Tabarie care, după ce a participat
François Villon () [Corola-website/Science/298721_a_300050]
-
scuzi de aur din cutia milelor colegiului Navara (, fondat în 1307 în folosul studenților de origine spaniolă). Guy Tabarie a fost prins, anchetat de câtre Inchiziție și, sub torturi, l-a denunțat pe Villon care a fost încarcerat în închisoarea pariziană Châtelet. Respins de femeia pe care o iubea și care i-a refuzat avansurile <poem> "Puis qu’el ne me veult impartir" "Sa grace, il me convient partir.", (Le Lais, octetul VI, 44-45) </poem> și de teama consecințelor jafului, poetul
François Villon () [Corola-website/Science/298721_a_300050]
-
acasă a eroilor. Astfel Poarta Brandenburg din Berlin, realizată între 1788 și 1791, de arhitectul german Karl Gotthard Langhans, este un exemplu de construcție în stil neogrec revitalizat (și adaptat Berlinului) având prezente clare influențe baroc. Oricum, arcul de triumf parizian, comandat de Napoleon Bonaparte în 1806, dar terminat doar în 1836, are mult mai multe elemente de arhitectură baroc în componența sa. Arcul de triumf bucureștean, inspirat la rândul său de Arcul de Triumf din Paris, terminat în 1922, arhitect
Stil baroc () [Corola-website/Science/299634_a_300963]
-
serie de așa-zise rețete de bucătărie în revista "Înșir-te mărgărite", o revistă efemeră care a apărut doar timp de un singur an, în 1951 la Buenos Aires, în Argentina. Dintre bucatele oferite cititorilor se pot cita "Sâni umpluți", "Momițe parizian", "Roșcove în foi de viță", "Limbă à la princesse", "colțunași cu steregoaioe", "Curcan cu surdină", "Costițe sultanine", "Țipar cu mătănii" și altele. Aici în Peru, l-au descoperit și vizitat principalii agitatori și suporteri internaționali ai literaturii sale: Ștefan Baciu
Grigore Cugler () [Corola-website/Science/299146_a_300475]
-
parodiat într-un roman despre viața boemă a artiștilor, "L'Oeuvre" ("Opera", 1886). Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său "J'acusse" ("Acuz!") a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian "L'Aurore", condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
a lui Zola se numește Berthe, o prostituată de care se îndrăgostește nebunește în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană și să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se lovește de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest eșec reușește totuși să extragă substanța pentru primul său roman "Confesiunea lui Claude" ("La confession de Claude"). Tinerețea lui Zola este însă frământată și de alte pasiuni. Lumea picturii îl fascinează pe tânărul scriitor, care se află în
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
abandoneze Asistenței publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu siguranță lui Zola întunecatul secret. Nu se cunoaște originea legăturii dintre Zola și Alexandrine Meley. Poate că această legătură a fost datorată hazardului, deoarece locuințele amândurora se aflau pe colina pariziană Montagne Sainte-Geneviève. Există zvonuri ale unei relații prealabile între Alexandrine și Paul Cézanne. Alexandrine ar fi putut fi model pentru grupul de pictori pe care îl frecventa Zola. Nicio dovadă însă nu justifică aceste afirmații. Începând cu 1863, Zola colaborează
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
cultul tatălui lor. Totuși, acesta nu își va părăsi tovarășa din tinerețe. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiați ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian și îi închiriează o casă de vacanță la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil și Médan se poate deplasa cu ușurință cu ajutorul bicicletei. Alexandrine Zola află de infidelitatea soțului în luna noiembrie 1891, iar existența celor doi copii îi
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
pregătită, nu a fost scrisă niciodată. « Ni s-a părut foarte tern, bine scris, într-adevăr, cu bune intenții, dar enervant. Grăbește-te să-l termini! » îi scrie el lui Zola la sfârșitul lui septembrie 1866. Romanul, completat de "Schițe pariziene" ("Esquisses parisiennes") este publicat în noiembrie 1866. Cu ocazia reeditării, la editura Charpentier în 1889, romanul este complet revizuit de autor. Eșecul cărții este evitat prin adăugarea unor pagini descriptive interesante despre Paris, a unor amintiri bine asumate și prin
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
lui este crearea unei republici universale prin victoria contra naționalismului și a militarismului. În încercarea de a-și ameliora situația materială, Émile Zola a încercat să își adapteze teatral romanele. La sfârșitul secolului al XIX-lea, un succes pe scena pariziană aducea instantaneu bunăstarea și celebritatea. Zola însă este atras și de efectul de "tribună" al teatrului, pe care dorește să-l folosească pentru a potența ecoul mișcării naturaliste. Zola este fascinat de teatru încă din tinerețea provensală. A avut, împreună cu
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
pasionat de imagine, atras în mod spontan de artele grafice, iar apoi de fotografie. Începând cu 1863, în compania celui ce i-a fost « aproape frate », Paul Cézanne, Émile Zola face parte din « grupul de la Batignolles » și vizitează atelierele artiștilor parizieni. Face cunoștință cu toți cei care contează în lumea artei plastice. Este impresionat de imensul talent al lui Édouard Manet și de noua lui manieră de a vedea pictura: subiecte contemporane și peisaje sclipitoare, redate prin tehnica « aerului liber ». Gustave
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
Stanislas din Paris", perioadă în care colaborează la "Bulletin du bouquiniste" și la "Le Chasseur bibliographe". Autor de poeme de dragoste inspirate de iubirea să nefericită pentru actrița Élise Devoyod, (1885, îl cunoaște pe editorul Lemerre, adevărat mecena al poeților parizieni. Devine lector la editură acestuia (1869). Este mobilizat în gardă națională (1870). Sub diferite pseudonime, publică versuri, articole, pastișe. Își face debutul editorial cu eseul "Alfred de Vigny" (1868). Sub semnătură , publică la Lemerre volumul de poezii "Poèmes dorés" (Poeme
Anatole France () [Corola-website/Science/299900_a_301229]
-
a pleca în Italia. În acest răstimp lucrează mult, iar în 1806 pleacă în Italia, lăsând la Paris o tânăra logodnică, pe Julie Forestier. Locuiește de ceva vreme în Roma, când ajung la el criticile aspre la adresa tablourilor trimise Salonului parizian de Arte Frumoase, în anul 1806. Rănit și amărât, lucrează cu febrilitate, fapt ce duce la ruperea logodnei cu Julie. În 1810, când i se termină bursa de studii, tânărul pictor se hotărăște să rămână la Roma, guvernată la acea
Jean Auguste Dominique Ingres () [Corola-website/Science/299285_a_300614]
-
trezește sentimente ostile și este refuzat. Doi ani mai târziu, în 1861, tabloul său ""Cântărețul spaniol"" este selecționat. Vestit pentru eleganța sa, Manet frecventează concerte la modă, cafenele, parcuri. În aceste locuri își găsește inspirația pentru tablourile sale înfățișând viața pariziană. Unei astfel de seri i se datorează tabloul pictat în 1862, ""Concert în parcul Tuilleries"", în care putem recunoaște prietenii pictorului, printre care și pe Beaudelaire. Tema aleasă de Manet a fost surprinzătoare pentru acele timpuri, asemenea tablouri "plein-air" nu
Édouard Manet () [Corola-website/Science/299420_a_300749]