5,162 matches
-
și semnificatul nu fac decât un singur lucru".8 La Mihai Eminescu, intratextul joacă un rol important. De la proză/dramaturgie la poezie, nuanțele diferă, dar semnificația generală este una gravă, începutul dedublării discursului literar de care vorbea Roland Barthes. "Pentru postmoderni, intertextualitatea este o manieră, în timp ce la Eminescu ea echivalează cu raportarea critică și dramatică la sine (și la literatură, la operele corespunzătoare "cărții bizantine" invocate de Dionis-Dan)"9. Principiul participației se aplică și prin dinamismul ludic, atât în mit (ludus
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
aflat în repaos ori în mișcare rectilinie și uniformă. Corpurile materiale nu pot depăși această viteză de deplasare a fotonilor (Petre Osiceanu 78). Și Stephen W. Hawking descrie aceeași deplasare când prezintă "făpturile privile giate" care au izbutit, în epoca postmodernă, să se întoarcă în timp: particulele de la Geneva. Pentru geamănul care pleacă în călătoria inter siderală cu viteze apropiate de aceea a luminii, timpul se scurge mai lent, astfel încât la întoar cerea pe Pământ, își găsește fratele mai bătrân decât
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
postindustrială (statisticile arată că, în programele de americanistică de la marile universități din lume, autorul Corbului rămîne cel mai citit și discutat creator de literatură tradițională!) nu pare, neaparat, un accident istoric. Lumea lui Poe devine, avant la lettre, un construct postmodern. În interiorul paradigmelor sale morbide ne regăsim mai convingător decît, poate, bănuim în intimitate. Bibliografie E.A. Poe Masca Morții Roșii și alte povestirii. Schițe, nuvele, povestiri 1831-1842. Traduceri de Liviu Cotrău ș.a.. Ediția a II-a îngrijită (și revizuită), studiu introductiv
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Yvonne Stahl. Adevărul Holding, 2010. Cazul straniu al domnișoarei Hare și al domnului Warburton George Orwell (Eric Arthur Blair pe numele său real) are în cele cîteva romane pe care le-a scris de-a lungul anilor 30-40 un comportament postmodern avant la lettre. Precum mulți prozatori euro-americani din a doua jumătate a secolului XX, el încorporează în structura epică de adîncime a cărților lui mesaje ideologice bine delimitate. De aceea, proza sa asemenea prozei postmodernității ulterioare vine cu "hermeneutica", într-
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
note de George Volceanov. Iași: Polirom, 2006. Puțină istorie englezească Romanul istoric și-a pierdut din strălucirea de odini oară, să recunoaștem. Probabil că există două motive pentru această stare de lucruri: primul se leagă de circulația informației în epoca postmodernă și al doilea de atrofierea thymos-ului în individul postindustrial. Să le explic pe rînd. Despre "dezvoltarea" excesivă a memoriei culturale a uma nității au vorbit chiar și modernii interbelici. Influențați de teoria jungiană a unui in/sub-conștient colectiv, ei credeau
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
fi un alter ego al lui Updike însuși), care intră într-o succesiune de întîmplări comice. Totuși, seria narativă (reprezentată numai de două romane deocamdată), cu rezultatul mediatic cel mai pronunțat (datorită ecranizării hollywoodiene), rămîne cea focalizată pe tribulațiile vrăjitoarelor (postmoderne) din New England: The Witches of Eastwick/Vrăjitoarele din Eastwick (1984) și The Widows of Eastwick/Văduvele din Eastwick (2008) cel de-al doilea roman continuînd eveni mentele paranormale din primul (redat cinematic, în 1987, într-o superproducție cu popularitate
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
acestuia crîmpeie din viața sa traumatizată (între altele, a fost abuzată de tatăl vitreg). Nepoții lui Rabbit, Judy și Roy, adolescenți acum, sînt pe punctul de a-și începe ei înșiși traseele existențiale. Chiar eschivîndu-se în fața sorții (asemenea unui Oedip postmodern, dar unul mai curînd comic decît tragic și mai degrabă non-eroic decît eroic), Harry Angstrom ajunge să o împlinească. "Morala" seriei (dacă putem reconstitui o "morală" din aproape două mii de pagini ficționale) rămîne aceea că nu ai cum să faci
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
scrise de el pînă în prezent confirmă pe deplin lucrul și, chiar mai important, dacă vom avea răbdare, cel puțin, să răsfoim sutele de pagini redactate despre scriitor, vom observa că exegeza de specialitate îl abordează ca pe un pionier (postmodern) al ficționalizării istoriei (alți constructori anglofoni din zona combinării "timpului istoriei" cu "timpul literaturii", atît din SUA, cît și din Marea Britanie, precum John Barth, Ihab Hassan, Peter Ackroyd sau David Lodge, îi datorează enorm autorului new-yorkez). Se poate bănui aici
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
nici mai tîrziu, cînd scrie romanele World's Fair (1985 premiat cu National Book Award în 1986) ori The Waterworks (1994). "Simbiozele" sale de "ficțional" și "istoric" au intrigat uneori, nedumerind comentatorii cîrcotași, dar Doctorow și-a continuat neabătut proiectul postmodern, cu aceeași obstinație, s-ar putea spune, cu care, mai devreme, Thomas Hardy, în epoca victoriană engleză, și William Faulkner, la debutul modernismului american, au crezut în propria lor mitologie artistică. Antologic rămîne răspunsul dat de scriitor unui reporter, după
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
nu derutează și nici nu obosește cititorul, unind, prin fire subtile, episoadele "istoriei mici" (a personajelor principale) și, ulterior, proiectînd totul într-o "istorie mare", modificată romanesc. Rezultatul e "istoria literaturizată" despre care vorbeam mai înainte, adică un imens domino postmodern al ficțiunii. Mama salvează copilul abandonat al cuplului Coalhouse și Sarah, încercînd, mai tîrziu, să facă același lucru pentru tînăra familie zdrobită de teroarea istoriei (Coalhouse e umilit de un grup de pompieri, iar, atunci cînd își caută dreptatea, va
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
sa!) drept relatarea ficțională a unui psihopat captiv în interiorul viziunilor sale morbide (Patrick Bateman, naratorul-protagonist, ne povestește, cu amănunte terifiante, multitudinea de crime săvîrșite într-un fel de transă psihotică; funcționar de bancă în timpul zilei, el devine un Mr.Hyde postmodern noaptea, ucigînd femei frumoase, parteneri de afaceri, homeless people, indivizi întîlniți ocazional etc. și căzînd, pe rînd, în necrofilie, canibalism sau sado-masochism; se poate totuși ca întreaga poveste să nu fie decît delirul unei minți bolnave, defulate în epic!). Și
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
așa că începe să-și rescrie finalurile de romane, ucigîndu-și criminalii. Trimiterea subtilă este, de fapt, la ceea ce aminteam mai devreme. Ficțiunea a scăpat de sub control, amenințînd să anihileze realitatea. Mircea Cărtărescu vor bea, cred, undeva despre "texistență" ca fenomen cultural postmodern. Aceasta este adevărata dramă a lui Bret Easton Ellis (personajul, dar, pînă la un punct, și autorul) "texistența". Scriitorul și personajele lui nu mai pot evada dintr-un univers hibrid, în care textul și existența s-au amestecat pînă la
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
actuali arhitectură orga nică, îmbinată armonios pe palierele distincte și în tiparele clasicizante ale realismului tîrziu. Totuși, autoreferențiali tatea (Eugenides recunoaște, într-un interviu cu David Weich, că, dacă o parte dintre trăsăturile scrierilor sale sînt "tradiționale", multe altele rămîn "postmoderne", între cele din urmă incluzîndu-se "autoreferențialitatea" și "autoficțio nalizarea"), impulsul deconstructiv, ironia și sentimentul alienării (grefat pe imaginea unei lumi în disoluție) simpto me prin excelență specifice postmodernității definesc ideo logia textuală a promoției lui Eugenides și Franzen, în aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în unitate), pe reprimare și exhibare (ca fațete contradictorii și, deopotrivă, extreme, ale istoriei mentaliste în continuă transformare). Prin urmare, chiar dacă edificiul epic excelează, la amîndouă, în substanță și claritate (trăsătură tradițională), tematica lui de detaliu nu ocolește eternele obsesii postmoderne. Middlesex al lui Jeffrey Eugenides poate fi citit ca saga unei familii de emigranți greci, cu trei generații de prota goniști. Avem, mai întîi, "părinții fondatori", Eleutherios (Lefty) și Desdemona Stephanides, doi frați care își părăsesc ținuturile elene natale (ocupate
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de dezvoltare a prozei, propunînd noi modele artistice (epicul, în variantă de axă a construcției, rămîne doar unul dintre ele!). Nu vizualizăm aici "abandonul postmodernismului", ci, paradoxal, "reanimarea" lui. O reanimare absolut necesară după climax-ul epuizant, atins de romanul postmodern în anii optzeci. Bibliografie Jeffrey Eugenides Middlesex. Traducere și note de Alexandra Coliban-Petre. Col. "Biblioteca Plirom". Iași: Polirom, 2005. Jonathan Franzen Corecții. Traducere și note de Cornelia Banu. Col. "Biblioteca Polirom". Iași: Polirom, 2005. Jonathan Franzen Libertate. Traducere din limba
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ar putea declanșa, ultimativ, delabrarea individului (angrenat mortal în mișcarea sa inexpugna bilă). Iminenta lui sucombare e atenuată numai de Betty (construcția ficționalizată a lui Jane Cooney Baker, iubirea vieții lui Bukowski), singura capabilă să dea sens lumii unui sociopat postmodern. Factotum, cartea următoare a ciclului "Henry Chinaski", se întoarce în timp, explorînd intervale din tinerețea protagonistului, din anii '40-'50, după respinge rea medicală de la serviciul militar (pe care personajul, simpatizant de altfel al germanilor, nu atît prin descen dența
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
romanului The Historian (tradus, prima dată în 2006, la noi, drept Colecționarul de istorie) al scriitoarei americance Elizabeth Kostova, roman de unde am extras, de altfel, pasajul menționat, voi reveni ceva mai tîrziu. E prematur deocamdată să discutăm substratul subtil, "ideologic", postmodern pînă la urmă, al unei povestiri în aparență măcar tradițional-gotice, horror chiar pe alocuri (deși autoarea mărturisea, într-un interviu, că și-a propus ca, în narațiunea ei, "să nu curgă mai mult sînge decît ar încăpea într-o ceașcă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Despre profesorat Născut la Paris (în 1929), naturalizat în SUA (în 1940) și stabilit, ulterior (în 1997), în Anglia, George Steiner este la cei 76 de ani ai săi una dintre figurile academice "globalizate" (așa-zicînd) în interiorul fenomenului cultural modern și postmodern. Prezența internațională universitară a profesorului, de-a lungul celor cîteva decenii de activitate didactică, rămîne de-a dreptul uluitoare pentru intelectualii predispuși la recluziune în propria cameră de lucru și puțin familiarizați cu eterna mișcare în spațiu și timp a
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
teoretic și cultural Grammars of Culture/Gramatici ale creației (2001) și Lessons of the Masters/Lecțiile maeștrilor (2003), ultima tradusă recent și în română de către profesorul clujean Virgil Stanciu sub titlul Maeștri și discipoli. Un veritabil circuit academic (și biografic) postmodern, în care aula fuzionează cu agora, permițînd stilului și procupărilor didactice (sofisticate și savante) să pătrundă în fiordurile așa-numitei "culturi de masă", unde abstracțiunile înalte prind viață și intră în adevărata dinamică intelectuală. O autentică lecție de maestru, cum
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
libertină (unde nu dorise să participe, dar a cedat la insistențele ultimative ale consoartei), Wilt reușește să fie arestat și anchetat, sub suspiciunea de omor. La bairamul amintit, protagonistul, în stare de ebrietate, fusese umilit public de amfitroană, o americancă postmodernă, femi nistă și nimfomană, care l-a înțepenit într-o păpușă gonfla bilă, expunîndu-l apoi tuturor. Eva Wilt, nevasta persona jului, isterizată, pleacă într-o croazieră (direct de la petrecere, fără să-și anunțe soțul!), alături de feminista perfidă și de soțul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
negativă (1966), "prismele" Criticii culturale și societății (1955) sau sugestia capacității artei de a exprima ceea ce ideologia ar ascunde, din Teoria estetică (1969, rămasă neterminată datorită morții subite a autorului), Adorno mi-a oferit imaginea cea mai completă a gînditorului postmodern. Adăugînd identității sale intelectuale detaliul biografic că (profesorul Universității din Frankfurt) era, în același timp, muzician (format la Viena) și compozitor din tradiția lui Schönberg, am obținut conturul personalității celei mai complexe, probabil, din umanismul german al ambiguelor decenii postbelice
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
la lumină relația sentimentală cu un iz aproape mistic a eroilor centrali. Incursiunile "tălmăcitoare" ale detectivului sugerează acribia, dar și finețea oricărui exercițiu interpretativ. 1Q84 poate fi, de aceea, caracterizat, în ansamblul său, drept "literatură despre Literatură". E o investigație postmodernă, hipnotizantă, a circuitelor fenomenologice din actul artistic, devenit, iată, subiect de roman. Entuzi asmul "încifrator" al lui Murakami reactualizează marile epopei alegorice ale mitologiei, unde fiecare gest auctorial reprezenta o mișcare înspre lumea tropilor, o rotație către zona translucidă a
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
locale", bazîndu-se pe vechi scrieri turcești. Acuzația de plagiat din partea unor conaționali nu a întîrziat să apară, ducînd, în ultimii ani, la veritabile polemici în presa mondială. Orhan Pamuk a tratat problema destul de detașat, spunînd că, în Turcia, tehnicile intertextualității postmoderne sînt, deocamdată, neclare. Reacția sa superficială nu a rezolvat însă controversa, discursul despre posibilele fragmente plagiate din cărțile sale continuînd să se dezvolte mediatic!) În perfectă manieră romantică, autorul alunecă în paseism, Istanbulul trecutului ("de aur") copleșind, prin strălucirea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în secolul al XVI-lea, filozofia lumii orientale vechi se ciocnește de stereotipurile culturale, caracteristice universului european. În sfîrșit, problema identității se pune pînă și în romanele cu tematică modernă, unde misterul și poezia se îmbină adesea pe un fundal postmodern foarte clar trasat. În Kara Kitap/Cartea neagră (1990), un avocat istanbulez își caută soția dispărută, dar, de fapt, el se află, metaforic, într-un efort (eșuat) de regăsire a sinelui propriu. La fel, Yeni Hayat/Viața cea nouă (1995
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
1995) ne confruntă cu experiența paranormală a unui student la Politehnică, căruia lectura cărții cu acest titlu (Viața cea nouă!) îi modifică sistemul de valori și chiar comportamentul. Ca și alți cititori ai volumului respectiv, eroul intră într-o dimensiune postmodernă, a melanjului dintre real și ficțional, numită cîndva, plastic, de Mircea Cărtărescu, "texistență". Problema identității repre zintă, se înțelege, partitura estetică principală a romanului. Prin pătrunderea în literatură, individul se "depersonali zează", evident, într-un mod superior, nemaireușind să distingă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]