3,069 matches
-
a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, Îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se Înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care e calea?” - „Ți-am spus și eu și Keti, dar n-ai fost atent: să fii tu Însuți, să nu faci rău nimănui, păstrîndu-ți calea morală”. - „Dar praful lumii acesteia se va așeza, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
deslușească puntea dintre generații - atunci, inexplicabil, abia vizibilă - pe care - nu știa de ce, probabil un defect de vedere - Încercînd s-o străbată, simțea o nesiguranță, ca un permanent dezechilibru, de fiecare dată, Însă, Învins cu tinerețe și abilitate, Înfloream la adierea conversației lor, - le auzeam fără să le ascult, ocrotit de prezența Anei și pleoapele șirete ale fiicei ce-i stătea alături ca o fotografie a ei făcută de un fotograf ambulant, Într-un parc, cum se obișnuia Înainte de război. Eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
jos. Urmară clipe de liniște Între noi și, În răsfrîngerea unei fracțiuni, peste umerii fiicei, deodată, Ana mă privi În ochi, fix, - și atunci, În fracțiunea aceea de timp, se porni, dar numai pe durata ei, pentru noi, o dulce adiere astrală din apus. CÎnd ne-ntoarserăm la masă, domnul Pavel, care gîndise Între timp la unele evoluții ale tinereții lui, În segmentele petrecute În această Grădină și surîdea acelor amintiri fără mărturisiri către soție, Întrerupt Își ridică privirea spre noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
prins de privirea Anei fără ca ceilalți să-mi observe imobilitatea. Ana cea mică purta În jurul gîtului și peste umeri - se vede că așa era moda sau numai imaginația ei inventivă - o eșarfă albastră de voal ce Încerca vagi unduiri În adierea firavă a vîntului ce Începuse din vest. Era o binefacere după o zi toridă, acum la două ceasuri Înainte de miezul nopții. Și noaptea aceea se termină sus spre oiștea Carului Mare, În rîsul Întinerit al domnului Pavel, orchestra departe, În timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
școlară, - cu două dungi oblice, roșii, cu subțiri tivituri albe, dinspre umărul stîng pînă spre mijlocul Încins cu un imaginar cordon alb, făcînd parte din croiala rochiei. De bună seamă părea mai tînără, observai, - Împrumuta fără să vrea ceva din adierea adolescentă a elevelor sale. După ce-i sărutai mîna, uitîndu-și de protocolul vag dintre noi mă Îmbrățișa și sărută; nu mă așteptam. O sărutai la rîndu-mi și după o jumătate de oră de conversație ambiguă, Începu amurgul - partea aceea a zilei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
puținele haine de pe ea lăsîndu-le să cadă pe moalele covor persan, eu mă Îmbătam la statura ei pe care, mutînd-o acum din Întîia clipă a lumii, o atribuiam artei antice și În momentul acela simții, mutat sub lumina lumii eline, adierea brizelor egee. Rămaserăm În amurgul acela fantastic pînă cînd Înserarea intră În Întuneric. Ne răvășirăm dedîndu-ne nouă Înșine În uitările ființei, căutîndu-ne ca Într-o pierdere disperată și negăsindu-ne; ea Își striga ajutorul În știutele cuvinte de dragoste, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
privirea mișcarea pliurilor verticale ale lungilor draperii ca niște lănci cu vîrfurile pierdute În cer, veghindu-ne pierzania. Ceasul acela aș fi vrut să țină cît o viață, dar ea se lăsă În voia sfîrșitului, căci peste noi Începu o adiere ca de pe alte tărîmuri, nebănuite lumi exotice cerîndu-și Îndreptățirea. Amețit de vrăjile orei mă luminam trupului ei gol și nimic nu ne-ar fi putut clinti mîntuirii acelui ceas. TÎrziu, nici unul din noi n-ar fi putut spune la ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
femeie. E slabă. Nu vreau s-o găsească Vitellius. Valerius se întinse pe paie și își duse mâinile la ceafă. — O s-o găsească. Velunda nu se ascunde de nimeni. Închise ochii. Velunda citea destinul oamenilor în mersul stelelor și în adierile ce mângâiau firele de iarbă. Le citea în simbolurile desenate de micile bucăți de lemn pe pământ. Velunda știa să-i citească gândurile ca nimeni altcineva, să-i explice lumea și viața așa cum el nu reușise vreodată să și le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din tufișuri, dar nu era vorba de ceață. Erau fantome, însă nu fantomele unor animale. Le vedeai cu coada ochiului, se topeau dacă te întorceai să le privești și apăreau din nou, foșnind asemenea vântului. Dar nu se simțea nici o adiere. Vitellius își ștergea sudoarea care-i scălda chipul și privea înspăimântat în dreapta și-n stânga, la fantomele ce împânzeau pădurea chiar în miezul zilei și îl însoțeau în drumul lui. Se îngrozi când i se păru că vede pete de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o lumină orbitoare, pe care ochii n-o puteau îndura. Lumina o învălui pe vrăjitoare; pădurea păru că ia foc. Iarba deasă luă locul zăpezii, acoperind totul cu o mantie verde; era o primăvară magică: florile răsăriră din iarbă, o adiere călduță mângâie chipul lui Vitellius, aducând parfum de verbină. În conul ei de lumină, Velunda își schimba forma, devenind, pe rând, căprioară, iepure, rândunică, mistreț, balaur și pește. Avea darul metamorfozei, pe lângă acela al clarviziunii, puterea de a se face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pune să fie uciși cei învinși; acesta va fi sacrificiul pe care i-l vei aduce lui Marte. Lumina ce o învăluia pe Velunda începu să tremure, să pălească. În depărtare se auzi bubuitul unui tunet, iar cerul se întunecă. Adierea primăvăratică se înteți, retezând corolele florilor. — Voi ajunge împărat la Roma? — Da. — Îl voi pune pe cel mai mare gladiator să lupte pentru mine? strigă Vitellius, cuprins de spaimă și de frig; cuvintele se desprindeau greu de pe buzele-i palide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
avea să-l părăsească niciodată. Valerius se întrebă, pentru a suta oară, pentru ce motiv piatra aceea s-ar fi putut întuneca, pentru ce motiv Velunda l-ar fi putut părăsi. Nici de data asta nu găsi răspunsul. Simți o adiere de aer proaspăt, parfumul florilor și al câmpiei la începutul verii. Velunda venea la el. Iat-o: îl îmbrățișa și-i șoptea cuvinte drăgăstoase, îl lăsa să o sărute și s-o urmeze pe un drum ce părea să ducă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-l! strigă din nou Vitellius. Cu o smucitură, Valerius își eliberă încheietura din strânsoarea lui Flamma și aruncă arma în nisip. De pe treptele de sus ale arenei se ridică un murmur consternat. Valerius își scoase coiful. Simți pe față o adiere răcoroasă. În pulvinar, Vitellius continua să strige. — Ți-am spus să ucizi! Roșu la față, țipa din ce în ce mai tare. — Ia sica și ucide-l! Valerius își înălță capul. — Nu mă recunoști? întrebă cu glas puternic. Eu nu ucid. Pot să înving
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ani de căsătorie. ― Sono a sua disposizione! ― De data asta aș dori ceva cu totul și cu totul deosebit. ― La ce anume gândit, serenissimo? ― Să zicem... ceva care să sugereze lumina focului... dar și o picătură de răcoare. Căldură și adiere. Și încă un lucru important. Aș prefera ca cele două cupe să nu fie identice, în schimb, fiecare să amintească totuși de cealaltă. ― Comprendo! Matteo clătina din cap. Era încântat. Prințul își formulase comanda concis, dar, în același timp, deosebit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
public care o aștepta cu atâta nerăbdare. Înainta sigură pe sine și pe arta sa. Prin aburirea luminoasă a lumânărilor zări, desigur, sclipirea diamantelor din decorațiile Marelui Komandir, dar și nestematele negre, mistuitoare, din spatele acestuia. Frisonă de plăcere, simțind deja adierea pasiunii și regretând că nici un bărbat nu putea vedea ce alchimie subtilă se punea chiar atunci în reacție sub pielea ei. Și, cu aceste gânduri, Nanone începu să cânte o arie din opera Răpirea din serai. Din când în când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
nostalgie la perioada negocierilor. Trecuse la fel de repede ca și vacanța unor școlari fără griji. Grație generozității prințului Manuc, avuseseră parte de mese îmbelșugate, de vinuri, cafele, ciubuce și încă multe altele, după pofta inimii. Spre final, însă, când soarele și adierea vântului prin ferestrele deschise uscau rapid cerneala risipită în coloane nesigure de semnături pe marile coli ale tratatului de pace, cei prezenți se treziră animați dintr-odată de o grozavă poftă de șampanie. O salvă de dopuri trăsni din zeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
se putea lua la întrecere cu Moscova sau cu Sankt Petersburgul, dar pulsul vieții era extrem de viu, chiar surprinzător uneori. Ajunsese să îndrăgească freamătul străzilor, strigătele negustorilor ambulanți, ciudățeniile, contrastele, amestecul de culori, de ritm, de logic și absurd, chiar adierea acelui mister oriental care transfigura dintr-odată realitatea, rupea frâiele rațiunii, elibera. Aici fusese stăpânul deplin. Cu adevărat liber. Răsfățat de femei. Susținut de prietenia unor oameni deosebiți, ca prințul Manuc, de pildă. Cu siguranță îi va simți lipsa. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Turcia, în complicatul ceremonial oriental al onorurilor supreme. Prin mâinile marelui vizir, însuși sultanul îi dărui un minunat caftan. Apoi ușile sălii de ceremonii se deschiseră și marele dragoman păși încrezător peste prag în soarele de afară. O clipă simți adierea blândă a toamnei pe frunte. O percepu ca pe o promisiune de mare viitor. Se crezu deja ajuns acolo, scăpat, în sfârșit, de orice griji. Respiră adânc și cu plăcere... Capul lui zbură departe și înalt, într-o superbă jerbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
drumul pe care singur ți l-ai ales prin ceață și Întuneric? Pe podeaua de scânduri Înnegrite de motorină dintre cele două șiruri de bănci pete roz palpită sub bocancii tăi, sunt florile roz din mărul Înflorit de-afară, o adiere de vânt le-a aruncat prin fereastră, mergi febril, Încordat, pe podelele lucii, oglindă, atenție să nu aluneci, atenție să nu aluneci! Îți dregi glasul, Îți potrivești fața care fulgeră În golul geamului deschis. E fața ta? Parcă nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
fost câteva zile calde, Însorite, dar seninul lor părea umbrit de o anumită tristețe, o anumită nostalgie după iarna care era pe ducă. Nimic din vigoarea și parfumul unui Început de primăvară. Copacii desfrunziți, tăcuți și foarte atenți la orice adiere, așteptau momentul În care seva vieții lor se va trezi. Poate tocmai această tăcere grea, această așteptare plină Încărca atmosfera cu un aer nefiresc și tulburător. Arisa și Vicent , cei doi nepoți, plecau dimineața la școală și se Întorceau puțin
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
Aveam câte o sobă de teracotă În fiecare cameră, dar lemnele erau date cu măsură, câte un braț sau două pe zi. Când veneam din câmp, mai Întâi suflam În pumni și apoi aprindeam focul. Abia se simțea o mică adiere de căldură. Până dimineață, era frig ca și afară. Am dormit și la temperaturi de - 25 grade, cu gândul că respectiva noapte este și ultima din viața mea. Dacă cineva m-ar obliga să mai trăiesc o dată În acele condiții
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
această scrisoare. Eu o compun. Poate o voi pune la poștă eu însumi când mă voi reface. Și când voi fi compus totul până la sfârșit. Eva avea ceva pe plită. Aburii și mirosul urcau pe scară până la noi, ca niște adieri slabe de vânt. Nu mă puteam înfrâna să nu-mi întorc fața spre arome și cred că-mi vibrau un pic nările, iar ochii mi se umeziseră mai mult ca de obicei. Am vorbit cu Eva, a spus Manfred, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
dracu’ o fi, un american?, nu, n-ar avea timp să se ocupe de fleacuri, de lumina pornită de jos În sus și-un pic lateral, cu cadre Împărțite-n două de arcușul firelor de praf auriu, și, la o adiere de vînt, văd pe teletextul din capul meu că, Într-adevăr, nici vorbă de vreun regizor din Munții Stîncoși, era Koncealovski. Despre care s-a spus c-a dat nu știu cîte rateuri În perioada americană, nu le-a dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
linoleum și pe argintari: îmi cer scuze că le răpesc timpul și le cer răspunsuri. Așa fac eu jurnalism. Când și când, trebuie să mai scriu câte un articol de fond, de obicei vreun preamărit comunicat de presă, o mică adiere de PR ce trebuie folosită pentru a umple niște spațiu, și vai, cât mă pot distra la această treabă aparent neinteresantă! Împart comunicatul de presă pe părți și o iau de la capăt. Dacă unii dintre colegii mei care roiesc pe-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
canapea maro din piele, plină de crăpături, situată imediat sub fereastră, după care se trage într-o parte ca să-i facă loc Jemimei; ea se așază în fotoliul de lângă canapea. Jemima se stercoară pe lângă Ben, simțind mai mult decât o adiere de leșin la o așa apropiere, și-și toarnă bere într-un pahar; deși știm cu toții că e mult mai tare să bei berea direct din sticlă, Jemima nu se simte în stare să se încumete la asta. ― Ce zici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]