2,936 matches
-
l-au avut pe deja menționatul Waleran și trei fiice. Dintre acestea, una, Adelaida, a fost căsătorită cu ducele Conrad I de Merania. Este posibil ca Henric să fi fost și tatăl lui Simon, devenit conetabil de Ierusalim după prima cruciadă.
Henric de Lorena Inferioară () [Corola-website/Science/328581_a_329910]
-
moarte. Waleran era fiul ducelui Henric al III-lea de Limburg cu Sofia de Saarbrücken. Ca fiu mai mic, Waleran nu aștepta să obțină posesia vreunei stăpâniri. El a avut parte de o tinerețe aventuroasă și a luat parte la Cruciada a treia în 1192. În 1208, candidatul la tronul imperial Filip de Suabia din familia Hohenstaufen a murit, iar Waleran, cel mai aprig susținător al său, a trecut de partea adversarului său, Otto de Braunschweig. În 1212, el l-a
Waleran al III-lea de Limburg () [Corola-website/Science/328613_a_329942]
-
Thuringia de la 1241 până la moarte, precum și anti-rege al Germaniei în 1246-1247, în opoziție cu Conrad al IV-lea al Germaniei. În 1226, fratele lui , Ludovic al IV-lea de Thuringia, a murit în drum spre Țară Sfântă, în vederea participării la Cruciada a șasea, iar Henric a devenit regent pentru nepotul său Herman al II-lea, aflat la vârsta minoratului. El a reușit să îi excludă pe nepotul său, ca și pe mama acestuia, Elisabeta de Ungaria, din linia de succesiune, iar
Henric Raspe () [Corola-website/Science/328641_a_329970]
-
și a lui Conrad de Palatinat. Prin această căsătorie, familia Wittelsbach a moștenit Palatinatul, păstrându-l ca posesiune până la 1918. Tot din acel moment, leul a devenit simbolul heraldic în blazonul Bavariei și Palatinatului. În 1221, Ludovic a participat la Cruciada a cincea și a fost luat prizonier în Egipt de către sultanul ayyubid Al-Kamil, fiind ulterior eliberat. În 1225, el a primit sarcina de a-l supraveghea pe tânărul rege Henric al VII-lea al Germaniei. Ludovic a fost asasinat în
Ludovic I de Bavaria () [Corola-website/Science/328642_a_329971]
-
Henric I de Geldern cu Agnes de Arnstein. În 1184, el s-a căsătorit cu Richarda, una dintre fiicele ducelui Otto al III-lea cel Mare de Bavaria cu Agnes de Loon. s-a raliat împăratului Frederic I Barbarossa în Cruciada a treia (1189-1192), în timpul căreia el a participat la cucerirea Iconiumului de către cruciații germani. După moartea lui Frederic Barbarossa, unii dintre cruciați au părăsit expediția și au revenit în Europa, însă Otto s-a alăturat unui grup care a pornit
Otto I de Geldern () [Corola-website/Science/328639_a_329968]
-
regele Ierusalimului, care se afla la asediul asupra Acrei. În continuare, lipsurile au decimat fosta armată a lui Frederic Barbarossa, drept pentru care până în primăvara lui 1191 cei mai mulți membri ai ei au părăsit Orientul. Otto a fost unicul supraviețuitor al cruciadei provenit din Țările de Jos, și a ajuns acasă în 1190. Otto este menționat ca primul conte al comitatelor unite de Geldern și de Zutphen în 1190. Unul dintre fiii săi, prin confuzie, este numit tot (n. 1195), el ajungând
Otto I de Geldern () [Corola-website/Science/328639_a_329968]
-
Frankfurt pe Main l-au ales pe Henric ca rege, ocazie cu care împăratul a emis "Confoederatio cum principibus ecclesiasticis", favorizând pe seniorii spirituali. Alegerea fusese o condiție pentru Frederic al II-lea pentru respectarea promisiunilor sale de participare la cruciadă din 1215, pentru că problema succesiunii, în cazul morții împăratului în cruciadă, era clarificată. Cu toate acestea, papa Honoriu al III-lea nu a recunoscut alegerea și în plus l-a deposedat de drepturile sale asupra Regatului Siciliei, dat fiind că
Henric al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/328644_a_329973]
-
cu care împăratul a emis "Confoederatio cum principibus ecclesiasticis", favorizând pe seniorii spirituali. Alegerea fusese o condiție pentru Frederic al II-lea pentru respectarea promisiunilor sale de participare la cruciadă din 1215, pentru că problema succesiunii, în cazul morții împăratului în cruciadă, era clarificată. Cu toate acestea, papa Honoriu al III-lea nu a recunoscut alegerea și în plus l-a deposedat de drepturile sale asupra Regatului Siciliei, dat fiind că suveranul pontif (ca și predecesorul său) dorea să prevină uniunea siciliano-germană
Henric al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/328644_a_329973]
-
a fost duce de Jülich de la 1219 până la moarte. El a fost fiul și moștenitorul contelui Willem al III-lea de Jülich și al Matildei de Limburg, fiică a ducelui Waleran al III-lea de Limburg. Tatăl său participase la Cruciada a cincea din 1217, murind la asediul Damiettei din 1218. Willem i-a succedat în poziția de conte de Jülich sub protecția unchiului său, Eberhard de Hengenbach. În deceniile următoare, el a extins mult teritoriul comitatului său. În 1234 el
Wilhelm al IV-lea de Jülich (conte) () [Corola-website/Science/328689_a_330018]
-
conte de Artois. Robert a fost fiul postum și moștenitorul contelui Robert I de Artois cu Matilda de Brabant. Totodată, Robert era nepot de frate al regelui Ludovic al IX-lea al Franței. Soldat experimentat, Robert a luat parte la Cruciada aragoneză și a încercat să incadeze Sicilia în 1287. De asemenea, el a înfrânt pe flamanzi în 1297 în bătălia de la Furnes. El a fost încă o dată trimis în Flandra în iulie 1302, unde a început să devasteze teritoriul și
Robert al II-lea de Artois () [Corola-website/Science/328699_a_330028]
-
Ludovic al VIII-lea al Franței în 1212 la Nantes și a fost capturat în timpul acestei acțiuni. Eliberat printr-un schimb de prizonieri după bătălia de la Bouvines pentru William Spadă Lungă, conte de Salisbury, el a luptat în continuare în Cruciada Albigensiană, asediind Avignonul în 1226. El a fost un susținător al Biancăi de Castilia în timpul regenței acesteia ulterioare morții lui Ludovic al VIII-lea din 1226. În 1210, Robert s-a căsătorit cu Eleonora de St. Valéry (n. 1192-d. 15
Robert al III-lea de Dreux () [Corola-website/Science/328697_a_330026]
-
de bărbați ce sunt strâmtorați din punct de vedere financiar. . În SUA legile pensiei din prezent sunt contestate datorită constituționalității, desemnării pensiei temporare în locul pensiei permanente plătite unui soț, și tratamentului corect și egal al legii familiei. . Există mai multe cruciade duse de activiștii pentru drepturile bărbaților pentru a reforma pensia la nivel statal și federal, incluzând Arizona, Florida, Georgia, Massachusetts, New Jersey, North Carolina, Ohio, Pennsylvania și Tennessee. Acum că femeile reprezintă o mare parte a forței de muncă, legile
Mișcarea pentru Drepturile Bărbaților () [Corola-website/Science/328715_a_330044]
-
acest roman, pe care l-a intitulat " De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia". Editura Cartea Românească a publicat în anul 2000 un volum intitulat " De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia", care cuprindea scenariul cinematografic și piesa de teatru "Cruciada fermoarelor". Scenariul a fost apreciat de Laurențiu Ulici drept un fel cât se poate de românesc de a răspunde provocărilor - de durată sau de ocazie - ale istoriei. Romanul a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor în 2000 și premiat de
Dincolo de America () [Corola-website/Science/328786_a_330115]
-
protectorat liber în Țara sfântă. Printre celelalte Cântece de gestă "Ciclul regelui" povestește despre aventurile sale legendare pe Mediterana și despre pelerinajul său la Ierusalim. De acees devine absolut firesc, ca el să fie considerat fondatorul ordinului. Cu ocazia primei cruciade, ducele Lorenei Inferioare, Godefroy de Bouillon este printre primii la cucerirea Ierusalimului în 1099. În frunte sunt Letold și Gilbert de Tournai, apoi vin Godefroy și fratele său, Eustache. După cucerirea orașului, cruciații îi propun coroana de rege al Ierusalimului
Ordinul Sfântului Mormânt () [Corola-website/Science/328848_a_330177]
-
de spini.El acceptă atunci responsabilitatea de apărător al Sfântului Mormânt cu titlul de baron. Tocmai în calitate de apărător al Sfântului Mormânt, el a constituit, după modelul unei grupări de călugări pe care o întemeiase la Anvers înaintea plecării sale în cruciadă, un capitul al Sfântului Mormânt pentru a proteja mormântul lui Hristos și pentru a-ajuta pe patriarh să organizeze viața spirituală a comunității. În jurul acestei grupări, se adună într-o frăție bărbați și femei devotați care constituie o categorie aparte
Ordinul Sfântului Mormânt () [Corola-website/Science/328848_a_330177]
-
1187, cavalerii liberi vor pierde o mare parte din Statele latine din Orient inclusiv Ierusalimul. În aceste condiții Ordinul Sfântului Mormânt se retrage la Saint-Jean-d’Acre. Negocierile dintre Richard Inimă de Leu și Saladin la sfârșitul celei de-a treia cruciade le permit pelerinilor să-și recâștige dreptul de acces în Ierusalim și ordinului să-și continue misiunea sa apostolică. Papii continuă să favorizeze ordinul care crește tot mai mult în importanță; Papa Urban al IV-lea îi acordă dispensă în
Ordinul Sfântului Mormânt () [Corola-website/Science/328848_a_330177]
-
sfântă, ordinul Sfântului Mormânt se retrage în principal în așezământul Sfântului Luca din Perugia sau în diverse alte schituri ori mânăstiri din Occident precum cea din Orleans, fondată de Ludovic cel Tânăr la întoarcerea sa din cea de-a doua cruciadă. Starețul mânăstirii Sfântul Luca primește astfel titlul de maestru al ordinului. Dar în 1330, când papa Ioan al XXII-lea oficializează prezența creștină în Țara sfântă, el acordă franciscanilor și nu ordinului Sfântului Mormânt această misiune. De fapt, din Cipru
Ordinul Sfântului Mormânt () [Corola-website/Science/328848_a_330177]
-
perioade, a existat și intenția creării unui ordin militar al Sfântului Mormânt precum aceea a regelui Spaniei Filip Al II-lea, dar toate au eșuat din cauza opoziției sistematice a ordinului Sfântului Ioan de la Ierusalim. Într-adevăr, pentru a favoriza spiritul cruciadei și recucerirea mormântului lui Hristos, Papa Inocențiu al VIII-lea decide suprimarea ordinului Sfântului Mormânt unindu-l prin absorbție cu ordinul Ospitalierilor și cu transferul tuturor bunurilor. Această decizie este oficializată de bula papală "Cum solerti meditatione" care a a
Ordinul Sfântului Mormânt () [Corola-website/Science/328848_a_330177]
-
de succes la Rutenia Roșie, recuperând terenurile tatălui ei, Ludovic I al Ungariei, pe care le transferase din Polonia în Ungaria. În 1390, ea a deschis personal negocierile cu Ordinul Teutonic. Botezul lui Vladislav nu a reușit să pună capăt cruciadelor Cavalerilor Teutoni, care pretindeau convertirea sa a fi falsă, și și-au reînnoit incursiunile sub pretextul că păgânii au rămas încă în Lituania. Cu toate acestea, Ordinul a reușit cu greu să-și susțină cauza acestei cruciade și s-a
Dinastia Jagiellonilor () [Corola-website/Science/329382_a_330711]
-
să pună capăt cruciadelor Cavalerilor Teutoni, care pretindeau convertirea sa a fi falsă, și și-au reînnoit incursiunile sub pretextul că păgânii au rămas încă în Lituania. Cu toate acestea, Ordinul a reușit cu greu să-și susțină cauza acestei cruciade și s-a confruntat cu amenințarea tot mai mare a Regatului Poloniei și Lituaniei, o alianță cu adevărat creștină. Vladislav a sponsorizat crearea Diecezei a lui Vilnius sub episcopul Andrzej Wasilko, fostul duhovnic al Elisabetei a Ungariei. Episcopia controla o
Dinastia Jagiellonilor () [Corola-website/Science/329382_a_330711]
-
de către prințul elector Ioan Cicero al Brandenburgului, cu cooperarea lui Ștefan al III-lea, voievodul Moldovei, care îi ceruse ajutorul lui Ioan. În 1496, Ioan a strâns o armată de 80.000 de oameni în Polonia cu mari dificultăți, dar cruciada sa a fost deviată de la scopul ei de invazia subită a Galiției de către voievodul moldovean, care se pare că ar fi fost convins că Ioan încearcă să-l pună pe fratele lui mai mic, Sigismund pe tronul Moldovei. Astfel, polonii
Dinastia Jagiellonilor () [Corola-website/Science/329382_a_330711]
-
succedat pe tatăl său, Carol al V-lea, la tronul Franței, marina a fost lăsată de izbeliște, deoarece regele nu împărtășea îngrijorarea tatălui său pentru afacerile navale. Dezamăgit, de Vienne a participat la asediul Mahdiei și s-a alăturat în cruciada regelui Sigismund al Ungariei împotriva turcilor. A fost ucis în bătălia de la Nicopole, de pe teritoriul actualei Bulgarii. Câteva vase din Marina Franței au fost numite după Jean de Vienne, cele mai notabile fiind:
Jean de Vienne () [Corola-website/Science/329520_a_330849]
-
(1132-1193) (), pe numele lui complet Abu al-Hasan Sinan Ibn Suleyman Ibn Muhammad, a fost liderul ramurii siriene a sectei ismailite, o figură misterioasă dar în același timp temută din timpul cruciadelor. Acesta a reorganizat mișcarea ismailită în Siria, ducând mai departe învățăturile lui Hasan Sabbah, reafirmând mișcarea șiită ismailită ca un actor important pe scena politică a Orientului medieval. Numit de sursele creștine latine, Vetulus de Montanis (Bătrânul munților), Rașid al-Din
Rașid al-Din Sinan () [Corola-website/Science/330944_a_332273]
-
și a întemeiat un regat normand care cuprindea aproximativ aceleași teritorii ca Regatul celor două Sicilii din sec. al XIX-lea (inclusiv regiunea Neapole). În 1099 Bohemund de Taranto, fiul lui Guiscard, și nepotul său Tancred au participat la prima cruciadă. Regele Roger al II-lea a fost un protector al culturilor arabă și bizantină. În 1221, suveranul acestui regat normand a devenit împăratul german Friedrich al II-lea, regatul devenind astfel provincie a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. După
Regatele scandinave () [Corola-website/Science/330962_a_332291]
-
dar a fost înfrânt și a acceptat suzeranitatea papală. La moartea sa, a lăsat regatul moștenire lui Richard I Inimă de Leu, iar celuilalt fiu, Ioan fără de Țară Plantagenet, i-a lăsat moștenire bogațiile coroanei. Richard I a participat la cruciade și a murit în 1199, pe tronul Angliei succedându-i fratele său, Ioan fără de Țară. Dinastia normandă a Plantageneților s-a sfârșit în tragicul război al celor două roze, început după dezastruosul „război de o sută de ani”. Cu istoria
Regatele scandinave () [Corola-website/Science/330962_a_332291]