6,113 matches
-
și mai mult când, îndepărtați, se deprindea fără mine. Dar când mă întorceam se da toată, uita planurile infidele. Dinard (după mai multă vreme). Cum starea mea devenise intolerabilă, am sacrificat orice mândrie personală și am trimes o scrisoare umilă, disperată, implorătoare. Renunțasem la rolul meu dominator, pe care-l ținusem, fără șovăire, atâția ani. Mi-aduc aminte că nici chiar în momentul când scriam nu eram complect lipsit de luciditate. Plângeam și am lăsat anume lacrimile să cadă pe scrisoare
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
cu tine! Doar tu ești toată dragostea mea! Până a plecat, a rămas așa. Am uitat ce-am mai vorbit. Mi-au rămas doar câteva cuvinte de ale ei și gândurile mele cu care le întovărășisem. Astfel, a izbucnit deodată disperată: "Știi, n-am mai citit nimic interesant cu nimeni." Fusese mândră de lecțiile ce i le dasem și acum se găsea sacrificată că trebuise să renunțe la ele. (Mă refer la părerea generală pe care și-o făcuse, grație mie
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
bizar și neprevăzut. La sfârșitul unei discuții în care o pedepsesc cu vorbe grele, ea se face rea, de obicei se depărtează de mine, răspunde. Dar alteori, brusc, o milă imensă o năpădește și, apropiindu-se de mine și îmbrățișîndu-mă disperat, cu un hohot de plâns, spume: "Iartă-mă, iubitule, ai dreptate, fă ce vrei cu mine, gonește-mă dacă nu poți să mă ierți; să știi că toată viața te voi iubi". În femeile din romanele rusești găsesc, alături de intensitatea
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
Ai spus: Dacă aș avea curajul să plec!" Poate ți-ai ținut amenințarea. Sau poate te-ai omorât. Ești așa de trist, iubitule, uneori, că eventualitatea aceasta nu mi se pare exclusă. Eram pe rând mâniată pe tine, geloasă sau disperată să nu ți se fi întîmplat ceva rău. Plănuiam cum să procedez în fiecare din posibilitățile închipuite. M-aș fi omorât; sau de ar fi trebuit să te pedepsesc, m-aș fi dat primului venit. Viky mă vedea neliniștită și
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
utilizată atunci pentru a te cuceri. Te-ai convins după atâția ani petrecuți împreună că aceasta este preocuparea mea constantă. - Ce-are a face! În clipa aceea ai exploatat-o! (Este exact, dartoată lumea face la fel. Scriitorii cei mai disperați, din moment ce-au descris disperarea, nu înseamnă că și-au exploatat-o?). - Un om este mai complicat decât îți închipui. Pot subzista în același timp mai multe instincte, unele contrare chiar. - Contradicțiile temperamentului lui André Gide... Când te gândești
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
naiv și ridicol primind dintr-o dată noutatea. Trebuie să-mi aduc aminte încet de o mie de întîmplări, ca să văd dacă din toate se poate trage și concluzia că Ioana a rămas curată. O revăd doar pentru o clipă: plângând disperată la reproșurile mele. Deci nu se poate să nu fie adevărat păcatul ei. Nu pot s-o contrazic, să-i pun întrebări, căci ar însemna că am o vagă speranță că nu s-a întîmplat nimic. Mă asemăn prostului, care
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
ar trăi Viky și dacă ar muri, față de dânsa aș rămâne la aceeași depărtare. Cu ce accent a pronunțat Ioana cuvintele ,moartea lui Viky", la care mă gândesc deseori cu spaimă, dar nu îndrăznesc să le aduc în conversație! Ce disperată trebuie să fie Ioana ca să aibă un asemenea curaj! - Și eu nu mai am nici o însemnătate pentru tine? Ți-a devenit indiferentă existența mea? - Tu mi-ai fost tot ce-am avut mai scump pe lume, și oricât nu ne-
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
a făcut toate poznele din lume. (Ioana arătând că-i cunoaște caracterul și sugerîndu-mi intimitatea lor!) Mă ducea pe o mulțime de străzi necunoscute, pretinzând că cunoaște o adresă sigură și discretă, dar, de fapt, ca să mai amâne. Eram ostenită, disperată, iar el în fața fiecărui nou hotel îmi spunea că: "Aici nu putem intra, dar mai avem puțin". În sfârșit, în fața unui hotel nou i-am pus condiția: "Acum ori niciodată!" L-am văzut bicisnic, ezitând caraghios, încercînd încă să râdă
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
de relații cu Președintele Arriaga. Când acesta îi scrie, însă, rugîndu-l să-1 ajute ca "să scape patria", Pimenta de Castro acceptă să alcătuiască guvernul. Este straniu că, patru ani după instaurarea Republicii, Președintele e silit să facă un asemenea apel disperat la un general. Pimenta alcătuiește un guvern de militari. Suntem la 23 ianuarie 1915. Adunarea Deputaților e închisă până la 4 martie. Dar, cum mandatele expiraseră și se hotărâseră noi alegeri, la 7 martie, Pimenta de Castro socotește inutil să redeschidă
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
Atunci se retrase imediat după coviltir. în aceeași clipă, Waldomar se hotărî și trase de frâele calului, cu gând să-l întoarcă. — Mai bine schimbăm drumul. Dacă ne așteaptă, sunt, cu siguranță, mai mulți decât noi și... Răsună un nechezat disperat, apoi strigătul războinicului rămas ceva mai înainte și care acum se rostogolea la pământ împreună cu calul său: — Fugi, Waldomar! E o cursă. Salvează-te! Salvează-te! Dar nu avu timp să facă nimic. O ploaie de săgeți, fulgerătoare, izbi grupul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
unor ochi întunecați și inteligenți, adânci și totuși plini de lumină - ochii unei zeițe ultragiate. în ei putu citi o indignare neputincioasă, dar - surprinzător - și un mut, aproape poruncitor strigăt de ajutor. Totul dură doar un moment, căci privirea aceea, disperată acum, se îndreptă în altă parte; însă acel moment fu de ajuns pentru ca în sufletul lui să se miște ceva. Se scutură: luase hotărârea. își desprinse securea de la șa, sări agil de pe cal și, cu pas iute, se apropie de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Marcomanul înghiți și, încrețindu-și fruntea, încercă să recite: — „Tatăl nostru, care ești în ceruri. Da... care ești în ceruri. Sfințească-se numele Tău și împărăția Ta și iartă păcatele... păcătoșilor, da, păcătoșilor... și... și...“ Apucându-se de păr cu violență, disperat, își lovi de mai multe ori capul de pietrele drumului: Nu. Nu-mi mai amintesc... Nu-mi amintesc! recunoscu, gemând. Râsete batjocoritoare se ridicară împrejurul său, dar Sebastianus, întinzând iarăși mâna, îi făcu pe toți să tacă. Pe un ton
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Teroarea pe care hunii o inspirau trecea înaintea oricărei dușmănii între neamuri ori invidii sociale. Nici măcar sclavii, încă numeroși pe la sate, nu aveau ce să spere din partea invadatorilor. Și deci întreaga populație a provinciei forma un corp comun în vederea luptei disperate care părea de acum inevitabilă. După cincisprezece zile, refugiații ajunseseră deja la câteva mii, punând la grea încercare capacitatea de găzduire a comunităților din regiune, și alții încă soseau în continuare. Morți de oboseală roiau pe străzile Genavei, cu capetele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dând pinteni calului, se întoarse la Chilperic. — Ai doar patru sute de soldați și nu toți sunt războinici pricepuți. Ce ai de gând să faci? Burgundul, înainte de a-i răspunde, aruncă o privire îngrijorată mulțimii care, printre strigăte, alerga spre ei disperată. — Singurul lucru pe care îl putem face, spuse în sfârșit. Aici valea se îngustează puțin și s-ar putea ca asta să fie în favoarea noastră. în plus, prin albia pietroasă a râului nu se poate trece cu caii și asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cuvântul. Unul, mai ales, înalt și deșirat, cu fața scheletică, încadrată de o barbă scurtă și cârlionțată, veni înaintea celorlalți, oprindu-se la un pas de abate, care, încă nemișcat în prag, contempla cu o privire abătută masa aceea de disperați. Frământându-și mâinile cu un gest de stânjeneală, bărbatul își drese glasul și începu să vorbească: — Iartă-ne, părinte sfânt... Hunii au luat Vesontio. Arătă în spate, în direcția porții larg deschise ce dădea în drum. — De pe stâncăria de jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cu propunerea să abandoneze sihăstria; dacă urma moartea, aveau să o aștepte acolo, cu bucurie. Martiriul ar fi fost capodopera vieții lor pământești, încununarea aspirației lor de a-l imita pe Răscumpărător. însă invadarea sihăstriei de către toată gloata aceea de disperați schimba cu totul lucrurile. Fără vreo logică, oamenii aceia veniți din vale credeau, sau voiau să creadă, că zidurile lor sparte peste tot și simpla prezență a călugărilor în mijlocul lor i-ar fi salvat de la întâlnirea cu durerea și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
le spunea abatele, desfăcându-și brațele. Fiți buni, fraților, faceți puțin loc! în sfârșit, cu ajutorul celorlalți călugări, reușiră să-l culce chiar în patul lui Canzianus, căruia nu-i trebui mult ca să înțeleagă că tânărul se afla într-o situație disperată: era alb la față, iar pe fâșia de in ce-i strângea pieptul, puțin sub sânul strâng, se lățea o pată de sânge. Canzianus înțelegea limba burgunzilor. îl auzi pe războinicul mai vârstnic dând scurt, celor patru care îl transportaseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
burdufuri cu apă, pâine, fructe, bucăți de carne. încurajați de înseninarea sufletelor, călugării începură să trebăluiască, străduindu-se să-i așeze cum se putea pe cei mai bătrâni, să le redea puterile celor flămânzi, să-i mângâie pe cei mai disperați, să-i aducă înapoi la mamele speriate pe copiii ce se pierduseră în confuzia generală. Gomerius, mai ales, era neobosit, iar vocea sa groasă și cavernoasă, cu un ton întotdeauna liniștitor, aducea un pic de optimism în sufletele multora, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de un mesteacăn. Vestea fusese primită cu durere de către tovarășele sale, dar fără mirare, aproape ca o întâmplare obișnuită și, mai mult, date fiind împrejurările, întru totul previzibilă. Câte una deplângea, creștinește, tragica alegere a fetei, care cu acel gest disperat își pierduse sufletul. Altele, în schimb, observaseră, cu amărăciune, că măcar Odetta o încheiase cu suferințele. Rămas fără cuvinte, lui nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să-și deschidă brațele pentru a o mângâia pe Lidania în durerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dintre ei se postau în formație de apărare, ca să poată stăvili atacul furibund al năvălitorilor, alții se străduiau să dezlege pripoanele cailor, care, înspăimântați de foc, azvârleau din picioare, dădeau din copite, se înălțau pe picioarele din spate și nechezau disperați. Grupul de apărători înaintă în mijlocul fumului ca să-i lovească pe burgunzi și imediat se produse în învălmășeală crâncenă. Sebastianus recunoscu în războinicul ce-i conducea pe huni pe tânărul cu piciorul bandajat care își bătuse joc de el în fața lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mama fetei fusese ucisă în timpul fugii. Dar acum trebuie să fii curajoasă. Trebuie să vii cu mine, trebuie să mergi. Așa, cuminte! Fata, însă, îi rezista cu încăpățânare, iar ea, sfârșită de lupta aceea, îi trimise lui Sebastianus o privire disperată, cu ochii plini de lacrimi. El întinse un braț, într-un gest de resemnare: — N-o vezi? E nebună. De acum și-a pierdut mințile. Nu poți s-o porți cu tine. Ea scutură din cap cu hotărâre și începu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
a-și contempla roadele muncii. O vreme, adunați în cerc în jurul focului înalt, burgunzii rămaseră să-l privească pe hunul care ardea. El începu curând să se zvârcolească, zgâlțâit de spasme violente, și imediat porni să scoată strigăte răgușite și disperate, care călăilor săi le smulseră comentarii de satisfacție și câteva râsete. Din când în când, câte unul dintre ei alimenta focul, aruncând crengi, în vreme ce în aer se răspândea mirosul de carne friptă. în zadar căută Sebastianus pe chipul Fredianei un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
șapte sau opt ori mai mari. Nu-i așa? Sebastianus fu constrâns sa confirme: — Da. Așa e. Poate chiar și mai mult. Etius îl fixă cu o privire pătrunzătoare: — Spune-mi atunci, Sebastianus: în condițiile astea, de ce anume am nevoie disperată ca să înving? — De timp și de aliați?... riscă prefectul după un moment de reflecție. Etius, cu o expresie satisfăcută, pocni din degete: — Exact! Ai zis bine: timp și aliați! Și încă - s-o spunem și pe asta - de un dram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de gesturile bătrânului, aproape că ajunsese să se întrebe dacă mai era sau nu viață în micul animal, din ai cărui ochi, de acum sticloși, îi părea că se scurg, ca o acuzație inutilă la adresa călăului său, lacrimi de durere disperată. Nici unul dintre membri suitei de servitori nu asista la ritul străvechi - o interziceau legile imperiale. Alături de Hippolita se afla doar prietena sa din totdeauna, frumoasa Flavia Sextilia, care ținea ochii în jos, iar cu o mână încordată își strângea ricinium-ul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ridice deasupra acoperișului villa-ei, în dreptul sălii triclinare și a tabliniului. — Tabliniul! Biblioteca! Ard totul! strigă Hippolita la vederea acelei scene, trecându-și mâinile prin păr, într-un gest de panică. în sufletul său, frica lăsă locul răzvrătirii și unui impuls disperat de a salva tot ce putea din lumea ei. Automat, făcu câțiva pași înainte, de parcă ar fi vrut să aleargă ea însăși să stingă incendiul, însă Clemantius o apucă energic de un braț și o trase înapoi. — Trebuie să intri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]