3,349 matches
-
de bărbatu-său. Pe urmă, a adăugat ceva ce m-a ars ca dogoarea unui fier înroșit. — Nu te îngrijora, a spus el. Nu e vina ta. Dar era vina mea. Eu eram vinovat pentru toată porcăria asta și mă disprețuiam pentru nedreptatea pe care i-o făcusem inocentei Marina. Primul ei impuls fusese de a refuza colierul. Ea știa ce fel de om e soțul ei, dar, în loc să ascult ce-mi spunea, o obligasem să îl primească și mișcarea asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
se atingă de opera nemuritoarei Emily. Și bietul Poe, care a murit nebun și beat într-o rigolă din Baltimore, a avut ghinionul de a și-l alege executor literar pe Rufus Griswold. Fără să aibă habar că Griswold îl disprețuia, că așa-zisul prieten și susținător avea să își petreacă ani întregi încercând să îi distrugă reputația. — Bietul Poe. — Eddie n-a avut noroc. Nici cât a trăit, și nici după ce a murit. L-au îngropat într-un cimitir din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
o uimitoare confuzie de planuri, printr-o unică lipsă de simț critic”. „Expirații” sînt în acest caz nu doar Vlahuță sau Coșbuc, ci și Camil Petrescu, Arghezi sau Ion Barbu. Retrospectiv, Cioran sintetizează spiritul generației sale în acești termeni : „îi disprețuiam pe «bătrîni», pe «ramoliți», adică pe toți cei care depășiseră 30 de ani (...). Lupta dintre generații ne apărea drept cheia tuturor conflictelor și principiul explicativ al tuturor evenimentelor”. Din nou, alte vremuri, alți oameni, alte mize. Dar același patos paricid
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
rugați să exprime ce admiră și ce nu le place la colegii lor străini, toți acești (foarte) tineri corporatiști s-au plîns în cor de stereotipurile (depreciative) ale occidentalilor, de faptul că prea adesea aceștia (de regulă șefi) îi desconsideră, disprețuiesc, subapreciază, pe scurt, nu le oferă recunoașterea meritată. Spus de față cu șefii lor occidentali, lucrul acesta nu era, în mod cert, o simplă glumă, ci o suferință cît se poate de reală. Am supralicitat și le-am propus următoarea
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
pe el și neamul său printr-un simplu gest din gură și a te în-ființa pe tine și ai tăi ca singuri ocupanți legitimi ai arenei publice. Singura diferență „emoțională” dintre cele două tabere pare a fi că „dreptacii” îi disprețuiesc pe toți ceilalți, în timp ce stîngacii îi urăsc mai ales pe anumiți exponenți ai taberei adverse. Dreapta și stînga se constituie astfel reciproc ca haite distincte în și prin înjurarea stîngii/dreptei. E simplu, eficient și tradițional. Dar suspendă în actul
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
asta a neîncrederii și disperării, a mai rămas vreun român în viață în care toată lumea să aibă încredere și de la care să mai spere ceva ? A căutat ce a căutat și l-a găsit pe ardeleanul Arafat. Drept care l-a disprețuit și pe el în văzul întregii societăți : V-am făcut-o și pe asta ! Singura voastră speranță de viermi este „sănătoși să fim !” ; ei bine, n-o să mai fiți nici sănătoși ! Și atunci elefantul a rupt țarcul. Sau, dacă preferați
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
mai stîngaci în această lume care se declară tot mai creștină și contestă mai vocal evoluționismul, dar practică tot mai mult cel mai crunt darwinism social imaginabil. Mă simt tot mai solidar cu „săracii”, pentru că n-am fost învățat să disprețuiesc și deoarece mă știu la fel de vulnerabil ca și ei. Mă simt tot mai jidan, pentru că săracul, actual sau potențial, a devenit jidanul crizei (sau țiganul, dacă preferați, tot aia...). Mă simt astfel deoarece dorința mea legitimă de a muri în
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
de oameni...”. Disprețul. Disprețul acesta explicit, voluptuos, picurat ca cianura din colțul buzelor, asta mă exasperează cel mai mult, un dispreț care, în nestăvilirea lui, provoacă adevărata polarizare în societate, măcar pentru faptul că nimănui nu-i place să fie disprețuit și se va revolta fără nici un alt motiv. Vine apoi obtuzitatea, miopismul politic dublat sau nu de interes sau răutate. Ca și în cazul protestelor din ianuarie 2012, protestatarii din zilele acestea sînt percepuți, uneori sincer, ca o adunătură bezmetică
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
din natură cu o frunză vestimentară și ne am întors la ea cu buldozere. În nopțile senine, cerul devine o sublimă mantie rococo. Natura încă ne mai acceptă. Dar cu foarte multe dispense. În natură, suverană e forța, nu viclenia. Disprețuind natura, ne așezăm singuri cu spatele la zid. Epuizant este efortul omenirii de a umple zilnic cele câteva miliarde de intestine pe care la are în dotare. În cele din urmă, poluarea ar putea genera o grevă generală a mugurilor. Sfidarea naturii
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
nostalgici. Pentru că nu-și amintesc mai nimic. Toate jurămintele noastre sunt eterne. Numai viața e relativă. Spre sfârșitul vieții se înmulțesc țintele, dar se împuținează gloanțele. Totul pare a fi ciclic. Până și ludicul revine la bătrânețe. Nu toți care disprețuiesc clipa sunt condamnați la durată. Cutremurile de pământ - aceste vibrante omagii aduse efemerității și neputinții noastre. Pentru bătrâni, ziua de mâine poate fi chiar foarte scurtă. Privită din zona copilăriei, viața pare eternă. Scrutată dinspre zona finală, pare o ciozvârtă
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
fi mai consistentă. Nu și indispensabilă. Uneori, inspirația este divină. Alteori - ocultă. Arta deschide ferestre, nu dărâmă pereți. Arta provoacă lumea. Culturii i se potrivește universalizarea, nu globalizarea. Un tablou în casă e o fereastră spre tine însuți. Marii artiști disprețuiesc banii, nu și aplauzele. În artă ca și în politică, unii călăresc tigri, alții - mârțoage. Arta este aria de convergență și de interferență a întrebărilor fundamentale. Plebeii au rămas în artă. Politicienii s - au refugiat în divertisment. Criticul de artă
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
să se apere de multe. Dar mai ales de aroganță. E bine ca cei cu probleme cardiace să citească lucrări medicale, nu poezie postmodernistă. Avangarda vine mereu cu tot soiul de perversiuni estetice. Bogăției îi este aproape imposibil să nu disprețuiască ineficientul spirit. Reclamele răspândesc informații. Și frustrări. Citim mai puțin, dar mult mai epidermic. Cartea înseamnă deschidere. Nu și când stă închisă. Când crezi în virtuțile sărăciei, nimeni nu te mai poate ajuta să te îmbogățești. In viață, e ca
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
în sine, Șerban se îmbolnăvește, crede el, de Istorisiri nesănătoase fericirii 9 ulcer. Refuză a merge la medici, considerându-i și pe aceștia niște imbecili, „ticăloși ordinari”. Angoasa și insomnia îl copleșesc. Se consideră trădat de prieteni, pe care îi disprețuiește la fel de intens. Raționalistul se apucă, însă, a croi planuri de atingere a perfecțiunii, ca împlinire a fericirii. Rațiunea îi spune că omul este născut pentru fericire și că, pentru accesul la ea, este permis orice. Eroul gândește aproape ca Ivan
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
respectul ca pe o formă de obediență. Și așa, se lua la ceartă cu toată lumea, chiar și cu profesorii săi. Bunăoară, nu putea pricepe la ce folosește a ști chimie, fără a ști alchimie, sau fizică, fără a ști metafizică. Disprețuia cu înfocare învățământul a cărui piesă constitutivă era. Se socotea ca fiind cel mai greu de mulțumit om, pe care l-a cunoscut vreodată umanitatea. Și nu era departe de adevăr. Iar, dintre toate fleacurile, ce îl înconjurau, dorința pentru
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
gândeau și filosofii din Antichitate. Ah, câtă dreptate aveau cu toții! Victor stătea mut în năucire, la auzul acestor vorbe. Pesemne, își dădu seama că și el făcuse, în trecutul lui, parte din aceeași categorie de oameni, oameni pe care îi disprețuia Maria cu atâta forță, în care glăsuiește ignoranța și care o condamnaseră pe femeie la temnița sufletească, în care se găsea ea acum. Astfel, acestuia i se formase un nod în gât, care începuse a-l sufoca teribil și, în
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
timp, dar n-o făcu. Se mulțumi să-l observe de la mai puțin de o sută de metri, încercând bucuria de a-și imagina ce-ar gândi acel om dacă ar ști că targuí-ul pe care îl jignise și îl disprețuise stătea așezat acolo, în fața lui, sprijinit de un palmier, lângă jăraticul unui foc, meditând dacă era mai convenabil să-l omoare în acel moment sau s-o lase pentru mai târziu. Pentru toți acei oameni de la oraș transplantați în deșertul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
Dar asta e la aproape două sute de kilometri de aici, sergent... —Știu, admise. Dar dacă intră în Sidi-el-Madia, toate armatele din lume n-or să-l mai poată găsi. E un labirint. Locotenentul Razman se gândi ce să răspundă. îl disprețuia pe sergentul Malik, așa cum îl disprețuia pe căpitanul Kaleb-el-Fasi, de a cărui moarte se bucurase, așa cum îi disprețuia pe toți cei ce sfârșeau în Adoras, pleava unei armate pe care ar fi dorit-o curată și corectă, unde niște canalii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
de kilometri de aici, sergent... —Știu, admise. Dar dacă intră în Sidi-el-Madia, toate armatele din lume n-or să-l mai poată găsi. E un labirint. Locotenentul Razman se gândi ce să răspundă. îl disprețuia pe sergentul Malik, așa cum îl disprețuia pe căpitanul Kaleb-el-Fasi, de a cărui moarte se bucurase, așa cum îi disprețuia pe toți cei ce sfârșeau în Adoras, pleava unei armate pe care ar fi dorit-o curată și corectă, unde niște canalii de teapa lor n-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
toate armatele din lume n-or să-l mai poată găsi. E un labirint. Locotenentul Razman se gândi ce să răspundă. îl disprețuia pe sergentul Malik, așa cum îl disprețuia pe căpitanul Kaleb-el-Fasi, de a cărui moarte se bucurase, așa cum îi disprețuia pe toți cei ce sfârșeau în Adoras, pleava unei armate pe care ar fi dorit-o curată și corectă, unde niște canalii de teapa lor n-ar fi avut locul nici măcar ca să mențină în funcție acel post blestemat. Dacă un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
și-l privi în ochi: Arhivează cazul. Anuhar-el-Mojkri, secretar eficient de mai bine de opt ani la ordinele directe ale guvernatorului, își permise luxul de a-și arăta nemulțumirea: — Militarilor n-o să le placă, Excelență... A ucis un căpitan... — îl disprețuiau pe căpitanul Kaleb-el-Fasi, îi aminti. Era o jigodie... Căută o altă Davidoff și o aprinse lent. — Ca și sergentul El-Haideri... Numai oameni de teapa lor pot ține în frâu adunătura din Adoras... Acum va trebui s-o facă locotenentul Razman
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
francezii decât ei. „Una din marile probleme ale continentului nostru - afirma de fiecare dată - este faptul incontestabil că cele mai multe dintre popoarele africane sunt, prin natura lor, mai rasiste chiar decât colonialiștii. Triburi vecine, aproape de același sânge, se urăsc și se disprețuiesc, iar acum, când am ajuns independenți, se demonstrează clar că cel mai mare dușman al unui negru este însuși negrul care vorbește alt dialect. Să nu comitem aceeași greșeală. Voi, care într-o zi veți conduce această națiune, țineți seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
fără grijă, conștienți că locul unde trebuiau să ajungă se află acolo, la capătul drumului, și acolo va rămâne în vecii vecilor, ori cât de încet ar merge. Acum, printr-o ciudată ironie a destinului, el, Gacel, care ura și disprețuia atât de mult obiectele și simțea repulsie față de orice vehicul mecanic, se afla acolo, culcat alături de unul din ele, de care depindea viața sa și a oaspetelui său, și se blestema pentru ignoranța lui și pentru că nu se simțea capabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
la brâu și se simți împăcat cu el însuși și cu tot universul înconjurător, mândru că e bărbat și că e targuí și mândru, mai ales, că putuse demonstra că nimeni, nici măcar guvernul, nu-și putea permite luxul de a disprețui legile și obiceiurile poporului său. Se gândi apoi cum va fi viața lui de acum înainte, departe de pășunile cunoscute și de locurile cu care se obișnuise de mic copil, dar nu-l neliniști ideea de a emigra dincolo de graniță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
să citească în adâncul ochilor fiecăruia, și, în cele din urmă, hotărându-se parcă să dea la iveală ceea ce ținuse ascuns în adâncul sufletului și-l chinuia de multă vreme, spuse: — Sunteți pleava armatei noastre... Oamenii pe care i-am disprețuit întotdeauna și soldații pe care niciodată n-aș fi vrut să-i comand... Hoți asasini, drogați și violatori... Stârvuri - făcu o pauză. Dar, în fond, poate că nu sunteți decât victime, imaginea a ceea ce acest guvern a făcut din țara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
acel birou care îi plăcea atât de mult. Străbătuse un drum lung ca să ajungă până acolo, un drum ce implicase întemnițarea unui om pe care, în fond, îl admira și supunerea totală în fața altuia pe care, tot în fond, îl disprețuia. Un drum greu, într-adevăr, dar al cărui rod fusese că cea mai mare putere din țară se concentrase, cu timpul, în mâinile sale, și nimeni - cu excepția, poate, a acelui targuí blestemat - nu putuse face un pas fără aprobarea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]