4,879 matches
-
se va pricepe niciodată. Timpul se mișca încet, foarte încet. Într-o zi, când trecui pe micul bulevard din fața porții, Anna Viaceslava, uitată din vremea războiului, veni către mine, visam desigur, purta aceeași rochie din vremea refugiului, uniforma ei de elevă, din Cracovia, dar nu era ea sau poate uitase că este ea, ori de mine uitase, căci trecu la un pas, nici-un semn să-și dea seama că eram eu deși mă privi în ochi, cine știe? Sunt totuși sigur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
se auzea din când în când „O sole mio!”... restul nu se înțelegea. Intrasem emoționat în curte; cum să-i explic că tocmai trecusem pe trotuar, prin fața sorții, ca în urmă cu treisprezece ani, Anna Viaceslava, neschimbată, în uniforma de elevă, atunci abia începuse războiul, era în 1939, - cum să înțeleagă o asemenea realitate? - „Nu se poate, domnule judecător; mi-ar fi spus, unde-ați mai văzut dumneavoastră astfel de lucruri, cum puteți crede așa ceva?” De aceea am tăcut, - nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
văzuserăm din ianuarie, eram în iunie; de atunci până acum timpul zburase deasupra noastră neobservat. Ne întâlnirăm întâmplător pe strada principală a orașului, - fostă strada Regală - pe vremuri locul de promenadă a protipendadei a orașului și, clandestin, al elevilor și elevelor de liceu din cursul superior, care nu aveau acces aici potrivit regulamentelor liceale, nu știu de ce, decât însoțiți de părinți. Ciudățenia unei mentalități aparținând altei epoci, din care cauză nu poate fi judecată. I-am spus „sărut mâna”, dar îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și două cupe cu înghețată, precum și paharele cu apă cu câte un cub de gheață. Mi-e simpatică. - Cine? - „Cofetărița”, spuse, accentuând copilărește asupra substantivului născocit de ea. Cred că e inteligentă, se vede după ochi, presupun că a fost elevă până de curând, dar mi-e jenă s-o întreb. - Ați da dovada unei deformații profesionale fără noimă, e ca și cum eu aș întreba-o dacă are cazier judiciar, observai zâmbind. Căldura răsfrântă de asfaltul trotuarului larg din partea asta a străzii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ce o reclamă constituie de fapt singurătatea judecătorului. „Da, domnișoară! - îl auzi ca prin miracol, vorbind. Dumneavoastră nu știți ce înseamnă această singurătate, când trebuie să hotărăști, fără nimeni altul asupra dreptului, ca Dumnezeu asupra destinelor omenești. Clasele dumneavoastră de eleve de la liceul de fete sunt colectivități adolescente și gălăgioase, munca dumneavoastră devine astfel o antrenare socială a bucuriei de a exista, în timp ce munca noastră se săvârșește, privind substanța, numai în singurătate”. Micul pendul din sufragerie, aflat deasupra vitrinei, bătu orele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
să fie din nou apăsătoare, a odăilor. Târziu, când să se culce, își spuse că nu mai înțelege nimic din mecanismele vieții, pe care le găsea complicate, iar mișcarea lor imprevizibilă. Mai gândise așa și când se aflase în liceu, elevă, dar atunci era altceva, își spunea că e numai nelămurirea în fața unui necunoscut ce avea să se deslușească în logica sa, ce nu putea fi decât previzibilă, ca orice gândire silogistică. Nu era totuși așa, nu pentru că lucrurile nu pot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
fumeze neîndemânatic. - Și cum s-a terminat? - O dragoste, domnule judecător... Își întrerupse vorbirea. Vru să spună că o dragoste dacă e dragoste cu adevărat nu se termină niciodată, dar dacă nu e așa? Apoi deodată, ca o eliberare, despre elevele ei:... cele mai multe cred că sunt îndrăgostite, e vârsta iubirii... Tăcu din nou, simți că se nasc confuzii, alte confuzii... e foarte greu de spus, domnule judecător, încheie. Privirea și vocea îi erau schimbate. - Ce e foarte greu? - Să vorbești despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
îi deveni patetică, nu mai era vocea veselă pe care mi-o închipuiam a orelor didactice, n-ai fi crezut că tânăra femeie era profesoara, că se supunea zilnic unui exercițiu de solemnitate la granița dintre apropiere și distanțare față de elevele ei, pentru a realiza „o anume - gândea ea - mitologie a catedrei”. - Iată, ați venit să vorbim...Mă întrerupse: - Să uitați c-am venit... sau mai bine să v-aduceți aminte, să nu uitați niciodată această după-amiază când nu mi-ați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și sculpturi în nuc de la intrare. Pașii ei mărunți se îndreptau spre fundul curții, în partea de clădire a doamnei și domnului Pavel. 22. Când mă întorsei în cameră, Keti se ivi lângă mine în bluza și fusta ei de elevă din primăvara anului 1941. „Bine-ai venit, Keti, bine-ai venit „. Fui vesel. Ea mă îmbrățișă și-mi sărută cu aprindere obrajii, eu îi sărutai umerii în bătaia luminii de iunie: eram, pentru o clipă, în 1941, imediat după aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Rebreanu, Goga și alții, cei rămași erau prezentați deformat. - Sigur că sunt bucuroasă. Gândiți-vă, domnule judecător, până anul trecut, din lipsă de profesori și restructurări, m-au pus să predau Geografia. Vă închipuiți: trebuia să învăț la rând cu elevele și elevii mei, acum am clase mixte, și fete și băieți, ceva groaznic și penibil, dar copii au înțeles și-mi poartă respect, ca o complicitate - știu toți că sunt profesoară de franceză, - acum profesoară de împrumut, la ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cerc al cunoașterii, și nu le vom epuiza niciodată, pentru că cercurile sunt infinite”. Mă așezai în fotoliu, ea rămase în picioare în fața mea, camera se umplu de-o vibrare caldă, îi mângâiai mâinile, mi-adusei aminte de uniforma ei de elevă, de noi doi atunci, apoi de mine singur așteptând-o zile în șir, în zadar, și deodată, primele bătăi de tunuri ce anunțau intrarea în cel de-al doilea război mondial. 30. Timpul trecu fluierând. Veni iarna, ajunul Anului Nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
n-ar avea dreptul și el să se bucure de veșnicie... Învățătorul, adus la conversații despre familie, gândea melancolic la trecerea timpului, la fiicele și nepoata lui. Ana avea acum 39 de ani, sora ei 35, iar fiica 17, era elevă la un liceu cu internat, în București, pentru că în municipiul-capitală a județului, unde mă aflam, nu exista un asemenea liceu. Era în ultima clasă. El albise, deși fața îi era încă tânără, soția, deși vizibil îmbătrânită - dusese tot greul gospodăriei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
o mai văzusem de mult, veni la mine, de data asta acasă, nu la tribunal, ca altă dată. O primii și o poftii pe fotoliul de lângă fereastră. Se așeză, la început își ținu mâinile pe genunchi, amintind timidități, neîndemânări de elevă, nepotrivite anilor ei. Se vedea clar că vizita o stânjenea, dar după puțin timp intră în normal, recăpătându-și libertatea gesticulației și a vorbirii. Avea părul vopsit în negru, dar grija cosmetică era stridentă, încercare inabilă de a salva o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dungi oblice, roșii, cu subțiri tivituri albe, dinspre umărul stâng până spre mijlocul încins cu un imaginar cordon alb, făcând parte din croiala rochiei. De bună seamă părea mai tânără, observai, - împrumuta fără să vrea ceva din adierea adolescentă a elevelor sale. După ce-i sărutai mâna, uitându-și de protocolul vag dintre noi mă îmbrățișa și sărută; nu mă așteptam. O sărutai la rându-mi și după o jumătate de oră de conversație ambiguă, începu amurgul - partea aceea a zilei era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vorbii. Încet, încet rămân singur. - Dar mă întorc. - Așa spun toți când pleacă. - La vârsta asta nu se mai poate începe nimic, îmi răspunse. Dar nu vreau să închid ochii până nu văd Parisul. O viață întreagă le-am vorbit elevelor mele despre Orașul Lumină, (despre iradierea culturii franceze, despre Regele Soare și Versailles, despre Napoleon, despre atâtea altele, fără să fi văzut Parisul măcar o dată în viață. Vorbirile noastre se lungiră în seara aceea până târziu, eram în afara timpului, călători
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
școli a reușit să facă să vibreze sufletul elevilor, mai puțin sau mai mult, după cum și arcușul unui artist impresionează lemnul viorilor altfel, după cum și lemnul de rezonanță nu este identic. Absolvent al Facultății de biologie, Cristina Hordilă Filip, fostă elevă a școlii Foști profesori În semn de prețuire Răsfoiesc monografia „Arc peste timp” din urmă cu 10 ani. Întâlnesc nume și chipuri ale unor oameni ai școlii care au marcat, prin vocație, destinul acestei instituții și care astăzi sunt pensionari
GÂNDURI DIN SUFLET DESPRE CEI CARE AU PUS SUFLE. In: ARC PESTE TIMP 40 ANI 1972 – 2012 by Loredana Ţară () [Corola-publishinghouse/Imaginative/288_a_583]
-
înv. Mihai Agrici, prof. Ioan Manolache, înv. Traian Berlan, înv. Paula Antonescu, prof. Teodora Irimescu, bibl. Mariana Costineanu, prof. maistru Jenică Ciortescu, înv. Gheorghe Bârzu, înv. Petru Mănucă. Dacă am uitat pe cineva, iertare!... Profesor înv. primar Loredana Țară, fostă elevă a școlii
GÂNDURI DIN SUFLET DESPRE CEI CARE AU PUS SUFLE. In: ARC PESTE TIMP 40 ANI 1972 – 2012 by Loredana Ţară () [Corola-publishinghouse/Imaginative/288_a_583]
-
scurt. Am încercat să discut și cu ea. Zâmbea întruna, aprobându-mă, orice i-aș fi spus. Din frânturi de fraze, din zâmbete însoțite de începuturi de confesiuni, am început să înțeleg că fusese îndrăgostită de Camil Petrescu, pe când era elevă. I-a vorbit odată chiar, la o „Săptămână a cărții“, când scriitorul dădea autografe pe Ultima noapte de dragoste..., apărută chiar în acel an de demult, 1930. I-a și scris. „Mi-a și răspuns“, se veselea bătrânica. „Ne-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Privirea Îi strălucea ca a unei pisici. Poți ieși fără grijă, Daniel. În ciuda tuturor răutăților mele, tot nu te pot vedea. — Bună, Clara. Îmi Întinse un prosop curat. L-am luat și m-am Înfășurat Îl el cu pudoarea unei eleve de pension. Chiar În penumbra plină de abur, am putut vedea cum Clara zîmbea, ghicindu-mi mișcările. — Nu te-am auzit intrînd. — N-am bătut. De ce faci duș pe Întuneric? — De unde știi că lumina nu-i aprinsă? BÎzîitul becului, zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
avea s-o apuce pe căi mai profitabile. Între timp, faptul că se simțea dorită și apreciată Îi era de-ajuns ca să-și mistuie singurătatea și dorul de cele lăsate În urmă. Restul săptămînii Îl dedica orelor sale de muzică. Eleva ei preferată era o copilă cu un talent remarcabil, pe nume Ana Valls, fata unui prosper fabricant de mașini textile care făcuse avere pornind de la nimic, prin eforturi și sacrificii enorme, În principal ale altora. Ana Își declara dorința de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
acel dispreț anemic pe care Îl trezesc În noi lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult, fără să știm. Și-a spus că nu-l va mai revedea, că, dacă era necesar, renunța să-i mai dea ore elevei sale preferate, dacă astfel evita să mai dea peste Ricardo Aldaya. Nimic nu o Înspăimîntase În viață mai mult ca presimțirea animalității din propriul ei sînge și recunoașterea prădătorului, Îmbrăcat În veșminte de in. Toate aceste gînduri i-au trecut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
caietele! VALERICA De ce? VICTORIȚA Fiindcă eu nu am putut rezolva problema pe care ne-a dat-o doamna profesoară să o scriem acasă! SORIN Cum se poate una ca asta? Aproape că e de necrezut, că tu, cea mai bună elevă la matematică, n-ai putut rezolva aceasta problemă? NINETA Victorița are note mari la toate obiectele, nu numai la matematică. VALERICA Așa este, dar ce s-a întâmplat? VICTORIȚA (mâhnită) Nu s-a întâmplat nimic. M-am străduit să rezolv
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
Se ridică în picioare) — Nu lipsește nimeni. PROFESOARA — Foarte bine! Sa trecem la lecție! Deschideți caietele și așezați-1e pe bancă pentru control! Trece printre bănci, controlează caietele să vadă dacă elevii și-au scris tema pentru ziua respectivă. Ajungând în dreptul elevei Victorița, constată n-a scris problema). Victorița constat că n-ai scris problema dată pentru azi! Care este cauza? VICTORIȚA (Se ridică în picioare, foarte mâhnită și emoționată.) N-am putut s-o rezolv doamna profesoară! PROFESOARA — Observ că toți
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
scris, deși, este adevărat că problema n-a fost ușoară. Chiar și Valerica, văd că a scris problema. Fiindcă această problemă a fost mai grea, o vom rezolva în clasă, pentru ca să fie înțeleasă mai bine de întreaga clasă. Să iasă eleva Valerica la tablă, ca să rezolve problema! VALERICA (iese la tablă, ia creta în mână și se uită pe tablă fără să scrie măcar a cifră). PROFESOARA Hai, Valerica, începe și scrie. Judecă problema așa cum ai lucrat-o pe caiet. VALERICA
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
pumnișorii pe care i-i „spusese” Viviana la ureche. Excursia Ca un zefir de primăvară, blând și vesel, intră pe ușă Viviana, îmbrăcată în uniforma cu picățele, cu șorțuleț albastru, cu guler alb și apretat, cu ghiozdanul în spate. Era elevă în clasa întâi și anul școlar era pe sfârșite. Săru’mâna! Bine ai venit! îi răspunseră părinții. Cum a fost la școală? A fost frumos. Tovarășa învățătoare a spus că vom merge în excursie, vom vizita fabrica de sticlă și
D’ale copilăriei by Adriana V. Neacșu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/774_a_1547]