6,102 matches
-
oameni, omorându-i sau rănindu-i. Dispunerea clasică a batalionului sau escadronului „în linie” era menită să aducă maximum de putere de foc (pentru infanterie), respectiv un raport optim între forța de impact și suprafața impactului (pentru cavalerie). În cazul infanteriei continentale, „linia” era formată din soldații batalionului sau regimentului, dispuși pe trei rânduri succesive. Marea Britanie dispunea infanteria pe două rânduri succesive, iar războiul din peninsula iberică și Campania de la Waterloo au părut să impună superioritatea acestei din urmă abordări. Și
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
aducă maximum de putere de foc (pentru infanterie), respectiv un raport optim între forța de impact și suprafața impactului (pentru cavalerie). În cazul infanteriei continentale, „linia” era formată din soldații batalionului sau regimentului, dispuși pe trei rânduri succesive. Marea Britanie dispunea infanteria pe două rânduri succesive, iar războiul din peninsula iberică și Campania de la Waterloo au părut să impună superioritatea acestei din urmă abordări. Și aceasta deoarece rândul al treilea de infanterie (cel din spate) apuca să tragă mai rar decât cele
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
batalionului sau regimentului, dispuși pe trei rânduri succesive. Marea Britanie dispunea infanteria pe două rânduri succesive, iar războiul din peninsula iberică și Campania de la Waterloo au părut să impună superioritatea acestei din urmă abordări. Și aceasta deoarece rândul al treilea de infanterie (cel din spate) apuca să tragă mai rar decât cele din față, sau chiar deloc, dacă trupele erau mai puțin experimentate. Vulnerabilitatea „liniei” rezidă în slaba sa manevrabilitate: era greu să faci soldații să manevreze, să întoarcă și chiar să
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
se vor depărta unul de celălalt și vor acoperi o suprafață mai mare. Soldații vor avea o dispunere largă, tip „tablă de șah”, profitând de orice avantaje oferite de relief sau de clădiri. Acest lucru le scădea puterea de foc, infanteria fiind răspândită pe o suprafață foarte mare, dar scăea și vulnerabilitatea față de tirul inamic. Dacă însă linia „de trăgători” era supusă unei șarje de infanterie și mai ales de cavalerie, batalionul respectiv suferea pierderi foarte grele. Această formație a fost
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
orice avantaje oferite de relief sau de clădiri. Acest lucru le scădea puterea de foc, infanteria fiind răspândită pe o suprafață foarte mare, dar scăea și vulnerabilitatea față de tirul inamic. Dacă însă linia „de trăgători” era supusă unei șarje de infanterie și mai ales de cavalerie, batalionul respectiv suferea pierderi foarte grele. Această formație a fost adusă la perfecțiune de francezi, celelalte Mari Puteri nereușind niciodată să stăpânească cu adevărat această formație tactică. Avantajele acestei tactici, cvasi-necunoscute de celelalte puteri europene
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
celelalte Mari Puteri nereușind niciodată să stăpânească cu adevărat această formație tactică. Avantajele acestei tactici, cvasi-necunoscute de celelalte puteri europene, au putut fi remarcate încă din timpul războaielor revoluționare, dar nu au fost cu adevărat revelate decât la Auerstaedt, unde infanteria excelentului Davout a respins atacuri ale unui inamic mult superior numeric. Cavaleria obișnuia de asemenea să mărească spațiile dintre călăreți atunci când șarja unități de artilerie, tot pentru a micșora pierderile. Atunci când era atacată de cavalerie, infanteria era foarte vulnerabilă: călăreții
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
decât la Auerstaedt, unde infanteria excelentului Davout a respins atacuri ale unui inamic mult superior numeric. Cavaleria obișnuia de asemenea să mărească spațiile dintre călăreți atunci când șarja unități de artilerie, tot pentru a micșora pierderile. Atunci când era atacată de cavalerie, infanteria era foarte vulnerabilă: călăreții inamici le spărgeau rândurile, se interpuneau între soldați și aveau un avantaj imens în lupta corp la corp, caii mușcau îi călcau în picioare pe cei căzuți în urma șocului inițial și astfel, o unitate de infanterie
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
infanteria era foarte vulnerabilă: călăreții inamici le spărgeau rândurile, se interpuneau între soldați și aveau un avantaj imens în lupta corp la corp, caii mușcau îi călcau în picioare pe cei căzuți în urma șocului inițial și astfel, o unitate de infanterie putea să fie anihilitată în nici zece de minute. Și aceasta se întâmpla îndeosebi atunci când călăreții, folosindu-și viteza și manevrabilitatea, ajungeau să atace din flanc sau din spate. De aceea, formația standard pentru apărare împotriva cavaleriei era careul: un
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
acestea, în general, cavaleria avea șanse foarte mici de a putea sparge un careu. O asemenea formație nu avea nici „flanc” și nici „spate”, ci patru „fețe.” Careul, fiind o formație foarte compactă era însă extrem de vulnerabil focului artileriei și infanteriei inamice, acesteia din urmă neputându-i răspunde decât cu maxim 1/4 din puterea sa de foc normală (doar soldații de pe latura din dreptul inamicului puteau trage). Dacă însă, din anumite motive, soldații nu puteau deschide focul, careul era extrem de
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
au putut deschide focul și au fost tăiați în bucăți de cavaleria inamică. Excepția o constituia o singură formație ce aducea împreună mai multe regimente, mai multe brigăzi sau chiar mai multe divizii. Ele se referă aproape exclusiv la dispunerea infanteriei. Ambele formații prezintă avantajul de a menține mai bine linia de bătălie, evitând ca ea să fie străpunsă. Linia dublă reprezenta dispunerea în 2 „linii”, aflate la distanță de câteva zeci de metri una de cealaltă. Dacă prima linie era
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
deschid în mod succesiv focul asupra atacatorului. Aceasta din urmă, eminamente utilă în defensivă, era folosită aproape exclusiv de britanici, fiind unul dintre factorii succesului lor din penisula iberică și din Campania de la Waterloo. Această formație, folosită aproape exclusiv de infanteria franceză, presupunea dispunerea unităților din centrul dispozitivului „în linie” iar cele de pe flancuri formau coloană. Astfel, dispozitivul era apărat împotriva flancării dar, grație batalioanelor din centru care erau dispuse în linie, avea și o putere de foc apreciabilă. În plus
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
sistemul Corpului de armată presupunea împărțirea armatei în mai multe armate de mici dimensiuni, fiecare capabilă să lupte pentru un timp scurt pe cont propriu și având propriul său comandant. Astfel, fiecare Corp de armată beneficia de 2-4 divizii de infanterie, o brigadă sau o divizie de cavalerie și de propriul său parc de artilerie. Necesitatea acestei organizări ținea de punerea în practică a strategiei napoleoniene de ofensivă perpetuă: dacă se cere angajarea unei bătălii cât mai devreme în timpul campaniei, atunci
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
să se știe unde se află inamicul și, pentru a-l localiza, trupele trebuie dispersate pentru a acoperi o arie mai vastă. Dar, dispersarea diviziilor face unitățile vulnerabile unui atac al unei armate concentrate, numeroase, care are la dispoziție atât infanterie, cât și cavalerie și artilerie și astfel poate copleși rapid o unitățile mai mici, trimise în recunoaștere. În 1800, Primul Consul Bonaparte aproape a pierdut bătălia de la Marengo, din cauza faptului că a trimis divizii izolate în căutarea inamicului. Din acest
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
bătălia de la Marengo, din cauza faptului că a trimis divizii izolate în căutarea inamicului. Din acest motiv, el a optat începând cu 1805 pentru împărțirea pe Corpuri de Armată. Astfel, această armată în miniatură va acționa tactic, având la dispoziție propria infanterie, cavalerie și artilerie, pentru a angaja inamicul imediat ce îl reperează și să îl rețină până când sosesc întăriri. În ceea ce privește manevra (denumită de Napoleon „Mare Tactică”), este de notat evoluția de la ordinea de marș grupată pe o axă, sau, oblică (adoptată de
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
material, periclitând capacitatea armatei de a continua lupta. În anul 1812, la Bătălia de la Borodino, o serie de „pâlcuri” de cazaci au ajuns în spatele liniei franceze. Aceste trupe nu puteau realiza mare lucru, deoarece nu erau susținute de artilerie sau infanterie, dar simpla lor prezență atât de aproape de furgoanele de aprovizionare a stârnit o asemenea panică în rândul comandanților divizionari francezi, încât a trebuit să fie amânat un atac decisiv cu peste 2 ore, timp în care Kutuzov s-a putut
Războiul în epoca napoleoniană () [Corola-website/Science/312671_a_314000]
-
cucerirea ei, Înaltul comandament german a pregătit „Unternehmen Merkur”, cea mai mare operațiune aeropurtată de până atunci. Asaltul a fost lansat pe 20 mai 1941. Germanii au atacat cele trei mari aeroporturi ale insulei - Maleme, Rethimnon șiHeraklion - cu parașutiști și infanterie transportată cu planoarele. Germanii au trebuit să înfrângă rezistența îndârjită a trupelor britanice, australiene, neozeelandeze și grecești, sprijinite de milițiile locale. La sfârșitul primei zile, nici un obiectiv al planului inițial german nu fusese cucerit, atacatorii suferind însă pierderi foarte mari
Istoria militară a Greciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/312691_a_314020]
-
răspundeau de cea mai mare parte a teritoriului elen, în special de zonele rurale, care au fost de zonele în care s-a dezvoltat cel mai mult mișcările de rezistență. Forțele italiene din Grecia erau compuse din 11 divizii de infanterie, care formau Armata a 11, sub comanda generalului Carlo Geloso, mai existând o divizie staționată în Insulele Dodecanzeze. Italienii au avut o atitudine destul de relaxată față de sarcinile care le reveneau pentru asigurarea securității ocupației. Până în vara anului 1942, mișcarea elenă
Istoria militară a Greciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/312691_a_314020]
-
Löhr. Forțele de ocupație au creat două comandamente separate: „Comandamentul Salonic-Egeean”, cu cartierul general la Salonic, și „Comandamentul Greciei de Sud” cu cartierul general la Atena. Creta a fost puternic fortificată ("Festung Kreta"), fiind ocupată Divizia a 164-a de infanterie și mai târziu de Divizia a 22-a aeropurtată. Bulgarii au ocupat zona lor cu o forță militară de dimensiune unui corp de armată. Ei s-au confruntat cu rezistența populației locale la politica de bulgarizare. De la mijlocul anului 1942
Istoria militară a Greciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/312691_a_314020]
-
formându-se „Grupul de armate E”, care avea controlul a tuturor forțelor germane și italiene. Capitularea italienilor din septembrie a făcut ca cele mai multe unități italiene să se predea germanilor, deși au existat unele unități, precum Divizia a 21-a de infanterie "Pinerolo" și Regimentul de cavalerie "Aosta", care au ales să opună rezistență.S-a ajuns în acest fel la ciocniri scurte, dar foarte violente, între germani și italieni, dar și la atrocități împotriva prizonierilor italieni de război, așa cum a fost
Istoria militară a Greciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/312691_a_314020]
-
Aosta", care au ales să opună rezistență.S-a ajuns în acest fel la ciocniri scurte, dar foarte violente, între germani și italieni, dar și la atrocități împotriva prizonierilor italieni de război, așa cum a fost cazul Diviziei a 33 de infanterie "Acqui" de la Cephallonia. În plus, forțele eleno-britanice au încercat să ocupe insulele Dodecaneze și să le folosească ca bază de atac împotriva Balcanilor. Germanii au reușit să obțină controlul asupra insulelor în noiembrie 1943, una dintre ultimele victorii ale Reichului
Istoria militară a Greciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/312691_a_314020]
-
Ελληνικός Στρατός Μέσης Ανατολής") Forțele Armate Regale Elene din Orientul Mijlociu. Pe 23 iunie 1941 începuse deja formarea Brigăzii I Elene în Palestina sub comanda colonelului Ev. Antoniou. Brigada erea compusă din 5.000 de oameni, organizați în trei batalioane de infanterie, un batalion de artilerie (numit însă „regiment”), și mai multe unități auxiliare. A fost format un batalion independent de blindate, dar acesta a fost incorporat mai târziu într-un regimentul de artilerie al Brigăzii. Brigada a rămas în taberele de
Istoria militară a Greciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/312691_a_314020]
-
Primului Consul”, veterani ai campaniei din Italia, campaniei din Egipt și ai celei de-a doua campanii din Italia. Unitatea a fost dizolvată în 1815, atunci când a avut loc Restaurația franceză. Unitatea a inclus, pe tot parcursul existenței sale, propria infanterie, cavalerie și artilerie. Garda Imperială își are originea în Garda Corpului Legislativ și Garda Directoratului, reunite mai întâi într-o unitate de gardă personală a generalului Bonaparte („ghizii”), apoi, începând cu 1802, ei devin „Garda Consulară”. Soldații din această unitate
Garda Imperială Franceză (Primul Imperiu) () [Corola-website/Science/312737_a_314066]
-
fondate în 1804. La fondarea Gărzii, mulți dintre soldați aveau deja o experiență de luptă de 12 ani, fiind veterani ai războaielor revoluționare și ai campaniilor napoleoniene ce au urmat. Sub acest nume erau cunoscute o serie de unități de infanterie, cavalerie și artilerie, organizați într-o unitate combativă care de obicei regrupa artileria și infanteria sub aceeași comandă. Din această unitate combativă făceau parte cele mai celebre regimente din armata franceză, majoritatea constituind Garda inițială din 1804: Grenadierii călare și
Garda Imperială Franceză (Primul Imperiu) () [Corola-website/Science/312737_a_314066]
-
de 12 ani, fiind veterani ai războaielor revoluționare și ai campaniilor napoleoniene ce au urmat. Sub acest nume erau cunoscute o serie de unități de infanterie, cavalerie și artilerie, organizați într-o unitate combativă care de obicei regrupa artileria și infanteria sub aceeași comandă. Din această unitate combativă făceau parte cele mai celebre regimente din armata franceză, majoritatea constituind Garda inițială din 1804: Grenadierii călare și dragonii Împărătesei formau brigadă împreună. „Vechea Gardă” era renumită pentru cochetăria sa: spre deosebire de restul armatei
Garda Imperială Franceză (Primul Imperiu) () [Corola-website/Science/312737_a_314066]
-
oursin"). Nominal, aceste regiment făceau parte din „Vechea Gardă”, dar, fiind soldați mai puțin experimentați și cu uniforme și armament mai puțin scumpe, întreținerea acestora costa mai puțin. Această denumire nu desemna o unitate combatantă, având același comandant ca și infanteria „Vechii Gărzi”. Cu toate acestea, această denumire era folosită și desemna majoritatea regimentelor adăugate Gărzii între 1806 și 1809: Grenadierii și vânătorii din „Garda Mijlocie” nu purtau bonete din blană de urs ci doar un "shako", arătând similar cu grenadierii
Garda Imperială Franceză (Primul Imperiu) () [Corola-website/Science/312737_a_314066]