KorAP: Find »[drukola/base=subiectivitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...113 114 115 ...129 >

3,225 matches

Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238

barierelor corporalității fizice. Problema este că Ascott (1989, 1995Ă discută strict conectarea minților umane (mind-to-mindă sau simbioza conștiință-mașină în cadrul rețelelor computerizate, considerând chiar posibilitatea lipsei trupului (mintal of bodyă. Astfel că teoreticianul vorbește de diseminarea eului în rețea, de interconectarea subiectivităților, de multiplicarea minților umane pentru a se delimita de abordarea unitară, solitară a minții sau a conștiinței: „cybercepția nu este atât de mult o nouă facultate, cât o facultate revizuită. Este o redescoperire a noastră înșine, după risipa umană și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
regăsindu-și integritatea. Transversal și nomad, avatarul este (autoăcreativ și transformativ, se perindă prin site-urile web în timpul în care își conturează noi cartografii subiective și noi relații corporeale. Deschise spre interacțiuni multiple și spre interfețe hibride, persona-le online au subiectivități distribuite în mod discontinuu, precum sunt însele traseele rizomatice ale rețelei create pe principiile sistemului hipertextual. Departe de a urma traiectoriile prestabilite în mod dual (de tipul înnăscut-dobândită din cadrul biodeterminismului, identitățile virtuale se inventează în diverse singularități corporale. Fiind în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
Departe de a urma traiectoriile prestabilite în mod dual (de tipul înnăscut-dobândită din cadrul biodeterminismului, identitățile virtuale se inventează în diverse singularități corporale. Fiind în parte obiect, în parte subiect, avatarul este atât o imagine sau o simulare, cât și o subiectivitate întrupată, trăind, în mod fenomenologic, în spațiul virtual. Locuind la interfață, este o aproximare și o interpenetrare, un intermediar între ființa umană și mașină. Depolarizând interiorul și exteriorul, adâncimea și suprafața, el intră în relație cu alteritatea, mai degrabă decât

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
multitudinea expresiilor relației dintre imaginea virtuală și corporalitate. Raportul reversibil dintre iconul cibernetic și trup este complex, de la simularea avatarică a corpului reconfigurabil în sens deopotrivă tehnologic și postmodern la cyborgizarea individului și la mutația transgenică. Prin medierea interfeței computaționale, subiectivitatea și corporalitatea se imagine/ază, ajungând până la performările postobiect care mizează pe mișcarea imaginii trupului în contexte virtuale efemere și interactive. De la arta automutilării corporale (vezi Stiles, 1991, pentru această subdirecțieă, asociind noțiunile rezistenței și ale supraviețuirii, precum acționismul vienez

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
anume „sfârșitul” perspectivei liberal-umaniste. Ceea ce urmează acestei pierderi a unei idei a umanului este procesul complementar al reconstrucției corpului în dimensiunea sa postumană. Argumentând împotriva decorporalizării și dematerializării, profesoara propune un model al subiectului uman ca formă întrupată (embodiedă a subiectivității (vezi și referirea la Allucquère Stone în capitolul întâiă. Inițial, încearcă să înțeleagă modul în care informația și-a pierdut corporalitatea, adică felul în care aceasta a ajuns să fie conceptualizată ca o entitate obiectivată fără substrat material, o entitate

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
doar ca pattern, ci încorporată în forma materială a corpului: coabitarea între patternul informațional și substratul trupesc se manifestă cu necesitate întrucât, în viziunea sa, patternul nu poate exista fără substrat. Astfel, susține punctul de vedere al condițiilor material-tehnologice ale subiectivității postumane implicate în procesul de virtualizare. Această perspectivă a postumanului nu consemnează distrugerea ființei umane, ci întrepătrunderea corpului uman de tehnologie cibernetică cu scopul evidențierii materialității corporale deopotrivă ca tehnologizare și încorporare: „În postuman nu există diferențe esențiale sau demarcații

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
merge însă mai departe și observă dependența dintre tehnologie și percepție, ambele virtuale: percepția condiției virtuale mijlocește dezvoltarea tehnologiilor virtuale, pe când tehnologiile însele facilitează percepția. Această dependență mutuală, ontologic-cognitivă, nu rămâne fără multiple problematici sociale, morale, politice. Teoreticiana discută problematica subiectivității dispersate în circuitul cibernetic sub forma informației materializate în terminologie ideologizată etic: „Din ce în ce mai mult, întrebarea nu este dacă vom deveni postumani, pentru că postumanitatea este deja aici. Mai degrabă, întrebarea este ce fel de postumani vom fi” (Hayles, 1999, p. 246Ă

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
sau EFFĂ, transumanismul de tip Moravec și Minsky sau extropianismul de la Institutul Extropian din California sunt forme de discurs neocartezian, care celebrează cyborgul sau avatarul în dimensiunile destrupate ale unei lumi ghidate de principiile minții și ale gândirii. Mai mult, subiectivitatea și îndoiala de tip cartezian pot funcționa nestingherit în dimensiunile globale ale rețelei Internet: ceea ce omul crede a fi realitate nu este decât o simulare digitală a unui „spirit” malițios, care intenționează să inducă umanitatea în eroare. Aceste concretizări discursive

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
la distanță. În cadrul acestora, pasivitatea și contemplarea estetice cedează locul interactivității și teleprezenței, proximitatea și distanța, absența și prezența devenind concepte interșanjabile și fluide. Pe de altă parte, evidențiază interacțiunea dialogică dintre diferite specii, reconsiderând noțiuni ale identității umane, ale subiectivității biogenetice și ale responsabilității pentru celălalt, problematici ale evoluției și ale drepturilor animalelor. În acest stadiu biodigital, al ființei intermediare și hibride, corporalitatea și natura se conjugă cu artificialitatea și tehnologia, până în pragul mutațiilor profunde în statutul artei și în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
În contextul teoriilor culturale actuale ale obiectivării trupului (ca imagine, ca bun comercial, ca material genetic sau medical etc.Ă și ale neocartezianismului care separă mintea de corp, este nevoie de teorii fenomenologice care să reîmprospăteze ideea de identitate ca subiectivitate, intenționalitate și activitate în spațiul virtual. A fi în lume este în continuare o sintagmă plină de înțeles și poate atribui postumanului statutul existențial și cognitiv al prezenței și al acțiunii spațiale, temporale (istoriceă și senzoriale. Existența și interacțiunea de la

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și orientarea în lumea virtuală. Mai mult decât atât, subiectul cyborgic, cel avataric și cel transgenic sunt caracterizate prin intenționalitate sau prin caracterul voluntar al mișcării, în ciuda abordărilor experimentaliste ale corpului „involuntar” (vezi Stelarc în capitolul întâiă. Corpul devine baza subiectivității postumane virtuale, plecând de la perspectiva că, prin intermediul trupului protezat, transmutat genetic sau interfațat, individul postuman accesează lumea, în toate planurile și dimensiunile acesteia. Spre deosebire însă de subiectul uman situat în spațiul realității fizice și care are acces imediat, direct

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
principiile digital-artistice și tehnicile virtualizării, de exemplu, în „Osmose”: imagini ale transparentizării și ale dizolvării lucrurilor în spațiu, vizualizate prin dispozitivul head-mounted display, imersia și plutirea participantului, interfața respirației și a balansului corporal, raportarea senzorială a trupului la lume, spațializarea subiectivității umane și învăluirea corpului perceptiv de natura exterioară. În același timp, adaugă elemente noi, și anume amplificarea sentimentului de perisabilitate umană în lume, conștientizarea dimensiunii temporale a spațiului și a întrupării în fluxul trecător al vieții și problematica interacțiunii dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
reliefează și posibilitatea de interacțiune cu mediul imersiei: reprezentările iconografice se modifică în funcție de proximitatea, mișcarea sau privirea participantului. Prin urmare, instalațiile artistice ale realității virtuale își propun să realizeze fuziunea dintre tehnologie și artă, dintre imagine, corp și spațiu, dintre subiectivitate și obiectivitate, dar și dintre simulare și experiență sau dintre imersie și interacțiune. Artiști precum Char Davies integrează privitorul într-un spațiu virtual simulat și imersiv, nu doar prin exclusivitatea simțului vizual, ci prin extinderea proceselor de implicare senzorială, în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
identității și a corporalității cyberspațiale se sprijină pe ideea ideologică a pierderii coerenței și continuității în identitate, care duce la rândul ei la dispariția controlului asupra realității. Am văzut în capitolul precedent modul în care se structurează critica baudrillardiană în legătură cu subiectivitatea virtuală, deși atitudinea sa abundă în extreme discursive. Indiferent dacă identitatea se constituie în urma hibridizării cyborgice ca urmare a protezării tehnologice, în urma disipării cyberspațiale în rețeaua Internet sau ca efect al alterării genetice, aspectul negativ al acestor mutații nu trebuie

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
criza spațiului și a timpului, a realității fizice, filosoful ține să accentueze și criza individului, astfel că teoria sa este, în general, una marcată de individualismul liberal, focalizat pe problemele subiectului și ajungând la granița anarhismului liberal. Astfel, deplânge abolirea subiectivității active pe măsura dispariției realității, imobilizarea spectatorului uman în fața vitezei tehnologiilor și motorizarea inertă a trupului. Scrierile sale îl afișează drept un profet al rezistenței umane în fața intruziunii tehnologiilor în toate domeniile vieții, drept un militant care ia atitudine critică

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
propunând alternativa existenței și a cunoașterii prin mediere tehnologică: exemplul este al realizărilor ontologiei computaționale în biologie moleculară, neurologie și psihologie cognitivă. Ceea ce trebuie să reținem din discursul critic al fenomenologului este faptul că procesul computării universale nu poate fonda subiectivitatea complexă și specifică umanului, iar avantajele tehnologiei cibernetice trebuie exploatate în termeni umani și fără entuziasm nesusținut în direcția tehnologismului. Teoretizarea „mașinii viziunii” de către Virilio (1992Ă, care generează posibilitatea unui „imaginar mașinic”, intră în consonanță cu ceea ce Deleuze și Guattari

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
alte elemente leagă cele două discursuri. Unul dintre acestea este conectarea/cuplarea om-mașină, într-un cuvânt rețeaua, hibridă, și, la limită, extinctivă: perceptronul devine un soi de organ automat al privirii (Virilioă, iar „corpul fără organe” este o „deteritorializare” a subiectivității (Deleuze și Guattariă. Alt element comun se găsește la nivelul metodei. Pe de o parte, urbanistul remarcă dedublarea punctului de vedere între subiect și obiect, accentul căzând pe definirea și pe legitimarea celui de-al doilea termen, „mașina viziunii”, a

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
Pe de o parte, urbanistul remarcă dedublarea punctului de vedere între subiect și obiect, accentul căzând pe definirea și pe legitimarea celui de-al doilea termen, „mașina viziunii”, a imaginilor de sinteză și a telesupravegherii ubicue care duc la dispariția subiectivității într-un efect tehnic ambiant. Pe de altă parte, Deleuze și Guattari aplică principiile schizoanalizei „peisajului” tehnologic, schizofrenismul operând la nivelul „mașinilor dezirante” sub forma unui potențial eliberator al subiectivității dispersate printre tehnologii - „corpuri fără organe”. Genul proxim există în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
de sinteză și a telesupravegherii ubicue care duc la dispariția subiectivității într-un efect tehnic ambiant. Pe de altă parte, Deleuze și Guattari aplică principiile schizoanalizei „peisajului” tehnologic, schizofrenismul operând la nivelul „mașinilor dezirante” sub forma unui potențial eliberator al subiectivității dispersate printre tehnologii - „corpuri fără organe”. Genul proxim există în apropierea celor două teoretizări, așa cum există și diferențele specifice. Astfel, Deleuze și Guattari (1972Ă pornesc de la un model al modernismului avangardist în care umanul este raportat la tehnologie, fiind comparat

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
obscurizate de controlul social al „dorinței”, o altă manifestare a „voinței de putere” nietzscheene și, pe de altă parte, o etică a rezistenței împotriva capitalismului. În această direcție, discursul celor doi se poate aborda din perspectiva îngrijorării existențiale în legătură cu colonizarea subiectivității de către un „stat al capitalismului despotic” al cărui prim cetățean este „corpul fără organe”. Demersul ideologic al celor doi filosofi capătă imaginea unui „liberalism tehnologic” populat de „corpuri fără organe”, iar mașinăria socială a producției dezirante devine o expresie hedonistă

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
Guattari (1989Ă în contextul mai apropiat al electronizării ontologic-sociale, poate converge de asemenea, în mod paradoxal, la critica umanistă a lui Virilio. Cel dintâi delimitează o a treia zonă istorică denumită „era computerizării planetare” în condițiile actuale ale emergenței unei subiectivități mașinizate în chip computațional: subiectivitatea umană nu se reteritorializează în propria sa condiție naturală, dimpotrivă, se „mulează” pe noul fundal tehnologic într-o extindere existențială firesc-mașinistă. Procesualizarea subiectivității devine autoreferința ființei umane mașinice în stratificările mintal-sociale ale tehnologizării. Mutațiile subiective

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
apropiat al electronizării ontologic-sociale, poate converge de asemenea, în mod paradoxal, la critica umanistă a lui Virilio. Cel dintâi delimitează o a treia zonă istorică denumită „era computerizării planetare” în condițiile actuale ale emergenței unei subiectivități mașinizate în chip computațional: subiectivitatea umană nu se reteritorializează în propria sa condiție naturală, dimpotrivă, se „mulează” pe noul fundal tehnologic într-o extindere existențială firesc-mașinistă. Procesualizarea subiectivității devine autoreferința ființei umane mașinice în stratificările mintal-sociale ale tehnologizării. Mutațiile subiective operate de telecomunicații, de bazele

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
zonă istorică denumită „era computerizării planetare” în condițiile actuale ale emergenței unei subiectivități mașinizate în chip computațional: subiectivitatea umană nu se reteritorializează în propria sa condiție naturală, dimpotrivă, se „mulează” pe noul fundal tehnologic într-o extindere existențială firesc-mașinistă. Procesualizarea subiectivității devine autoreferința ființei umane mașinice în stratificările mintal-sociale ale tehnologizării. Mutațiile subiective operate de telecomunicații, de bazele de date, de inteligența artificială sau de ingineria biologică reformulează un uman care își află singurul punct de referință în propria procesualizare subiectiv-mașinică

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
noilor tehnologii, precum Slavoj Zizek (vezi interviul în Gutmair și Fluor, 1998Ă, de pildă, nu întrevede decât isteria din versiunile „paranoice” ale cyberspațiului. Pentru Virilio, umanul cibernetizat devine subordonat mașinii, atât ontologic-epistemologic, cât și social-politic, în cadrele vulnerabile ale unei subiectivități amenințate. De la perspectiva vizualizării automate a „mașinii viziunii” (fenomenul de universalizare a vizualuluiă, fenomenologul ajunge la perspectiva virtualizării globale a „bombei informatice” (procesul de mondializare a virtualizăriiă, atât în ceea ce privește cronopolitica (temporalitatea instantă și mondială instituită de telecomunicațiiă, cât și politica

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
material și contingent, ci și să sugereze o teorie a subiectului postuman din spațiul virtual. Această teorie nu mizează exclusiv pe ideea mașinii inconștient-productive (existențiale, dar și sociale, în perspectivă deleuzo-guattarianăă, dominatoare astăzi sub emblema ciberneticii sau exclusiv pe ideea subiectivității intenționale, centrată asupra propriei conștiințe umane situate în lume (în linia perspectivei merleau-pontyeneă. Dimpotrivă, încearcă să găsească o zonă de echilibru între ele. Această viziune conciliatoare a postumanului poate fundamenta postumanismul în latura sa precaută și temperată, împăcând umanismul cu

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]