2,943 matches
-
chestionat pe copii cu privire la practicile lor audiovizuale, clasându-i, apoi, în două categorii de telespectatori: „frecvent” și „ocazional”. Le-a cerut apoi să își imagineze că merg singuri noaptea printr-un oraș și să descrie ce simt. După cum se aștepta, telespectatorii frecvenți au descris mai multe sentimente de teamă decât cei ocazionali, dar mai trebuia dovedit că televizorul este cel care le provoacă sentimentul de frică. J. Dominick a constituit apoi două grupuri de elevi și i-a supus la două
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
situații de viață, la școală sau în afara ei. S-a dovedit că elevii din primul grup dezvoltau reacții de teamă mai mari decât cei din al doilea grup. Acest experiment arată că urmărirea frecventă a programelor de televiziune modifică atitudinea telespectatorilor în fața diverselor situații din viață, făcându-i mai temători. Gradul de expunere la televizor, mai ales la informațiile cu caracter anxiogen, joacă rolul unei oglinzi deformatoare, din fața căreia e dificil să te retragi. Cei mai mari consumatori de informație dezvoltă
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
prin alegere. Cu cât aria ofertei este mai largă, cu atât costurile de oportunitate și insatisfacția sunt mai ridicate. În cazul celor 250 de canale de televiziune, diversitatea alegerii este cu mult superioară limitei optime, situată în jurul valorii de 8. Telespectatorul confruntat cu diversitatea acestei oferte se află, logic, în situația de a fi mai puțin satisfăcut. Iată un alt motiv pentru care, atunci când ne aflăm în fața televizorului, schimbăm mereu canalele: vrem să reducem costurile de oportunitate dându-ne iluzia că
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
mod regulat la astfel de scene privesc cu mai puțină repulsie ideea de a comite acte violente sau de a asista la acestea. Alte experimente au arătat că vizionarea regulată a unor programe violente produce o adevărată desensibilizare emoțională a telespectatori: în timp ce unui telespectator mai puțin obișnuit cu aceste scene îi crește ritmul cardiac și transpiră mai mult când vede scene de nesuportat, un telespectator frecvent și „înrăit” nu mai manifestă asemenea reacții. Din acest moment, trecerea la acte de violență
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
astfel de scene privesc cu mai puțină repulsie ideea de a comite acte violente sau de a asista la acestea. Alte experimente au arătat că vizionarea regulată a unor programe violente produce o adevărată desensibilizare emoțională a telespectatori: în timp ce unui telespectator mai puțin obișnuit cu aceste scene îi crește ritmul cardiac și transpiră mai mult când vede scene de nesuportat, un telespectator frecvent și „înrăit” nu mai manifestă asemenea reacții. Din acest moment, trecerea la acte de violență are mai puține
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
experimente au arătat că vizionarea regulată a unor programe violente produce o adevărată desensibilizare emoțională a telespectatori: în timp ce unui telespectator mai puțin obișnuit cu aceste scene îi crește ritmul cardiac și transpiră mai mult când vede scene de nesuportat, un telespectator frecvent și „înrăit” nu mai manifestă asemenea reacții. Din acest moment, trecerea la acte de violență are mai puține șanse să-l bulverseze pe acesta din urmă. Mecanismele fiziologice și psihologice care instalează violența pe firul consumist al televiziunii sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
pe firul consumist al televiziunii sunt foarte bine cunoscute. Ele nu mai surprind pe nimeni: e de așteptat ca violența televizată (care, așa cum se întâmplă adesea, este încarnată de eroi simpatici) să sfârșească prin a se insinua în comportamentele tinerilor telespectatori care consumă în mod exagerat acest gen de programe. Însă, pe de altă parte, este la fel de logic ca directorii de canale să continue să propună aceste programe, dat fiind că lor li se datorează o bună parte a audienței, acesta
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
altă activitate, erau mai tensionați. Studiul a arătat că privitul la televizor determină o stare de relaxare a organismului (paradoxal, același lucru se întâmplă chiar și în cazul informațiilor cu caracter negativ, cu condiția să nu fie prea șocante). Când telespectatorii trebuie să plece din fața micului ecran, organismul lor trebuie să facă față noilor tensiuni legate de gestionarea realității (plata facturilor, temele copilului etc.), așa că se explică de ce fac asta cu reticență. Televiziunea acționează ca un fel de anestezic sau calmant
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
fac asta cu reticență. Televiziunea acționează ca un fel de anestezic sau calmant. Ca orice substanță calmantă, poate determina anumite forme de dependență. Un alt experiment i-a dezvăluit secretele. Psihologul american Byron Reeves a măsurat variațiile ritmului cardiac al telespectatorilor care privesc programele televizate pe trei tipuri de ecran: mic, mediu și mare. Programele aveau diverse schimbări de planuri, care interveneau la diferite intervale de timp, care durau de la câteva secunde la câteva zeci de secunde. B. Reeves a constatat
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
Reflexul de orientare ar fi o adaptare naturală la mediul vizual schimbător: încetinirea ritmului cardiac și afluxul de sânge spre creier determină o mobilizare a atenției spre nou. Încetinirea ritmului cardiac observată de B. Reeves explică starea de relaxare a telespectatorilor. Este o relaxare artificială, datorată schimbărilor de plan (cadrele), foarte des folosite în televiziune. O simplă observare a programelor de seară vă va ajuta să înțelegeți mai bine: în reclame sunt operate schimbări de planuri la fiecare 2-3 secunde. Astfel
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
de planuri la fiecare 2-3 secunde. Astfel de schimbări ale mediului vizual sunt mult mai rapide decât ceea ce observăm în realitate. Prin urmare, reflexul de orientare este activat în permanență și menține o stare de relaxare artificială. Plecând de aici, telespectatorul trebuie să iasă din această stare se relaxare, dacă vrea să revină la realitate. Asta cere un efort resimțit uneori sub forma unui fel de toropeală, de dificultate de a se ridica din fotoliu. Alte studii au fost realizate pe
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
această stare se relaxare, dacă vrea să revină la realitate. Asta cere un efort resimțit uneori sub forma unui fel de toropeală, de dificultate de a se ridica din fotoliu. Alte studii au fost realizate pe un segment special de telespectatori, calificați drept dependenți de televiziune. Aceste persoane folosesc televiziunea „pentru a nu se mai gândi la altceva și pentru a nu trebui să se confrunte cu gânduri neplăcute”. E posibil ca starea de relaxare artificială determinată de programele televizate să
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
cu mai mult de o mie de victime, nu ocupă decât câteva secunde spre finalul ediției. Așa-numitul fenomen al distanței față de victimă indică faptul că importanța acordată de către mass-media victimelor unei drame depinde de distanța care le separă de telespectator, ascultător sau cititor. De ce redacțiile ziarelor nu încearcă să trateze informațiile în funcție de importanța acestora pe plan uman, și preferă să pună accentul pe cele care aparțin micului nostru univers național? Pur și simplu, deoarece, conform mecanismului psihologic denumit infra-humanisation, suntem
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
și negru deloc interesante. Un astfel de mesaj provoacă puține apeluri pentru donații, în schimb provoacă un sentiment de vinovăție, pentru că avem reflexul de a sări la telefon pentru a dona. Or, acest sentiment de culpabilitate poate suscita, apoi, generozitatea telespectatorilor, stimulând astfel donațiile în favoarea teledonului. Sentimentul de culpabilitate generează un comportament altruist la o distanță de câteva secunde, până la câteva minute, după cum a arătat acest experiment: Psihologul Richard Katzev a realizat câteva experimente într-un muzeu. Un experimentator deghizat în
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
Experimentul de mai sus arată efectele culpabilității asupra comportamentelor generoase și altruiste. Când provocăm cuiva un sentiment de vinovăție, crește posibilitatea ca acesta să încerce, ulterior, să se revanșeze printr-un gest generos. În secvența de imagini citată mai sus, telespectatorii care nu donează pentru fundația caritabilă se pot simți vinovați că nu au făcut asta, însă ocazia de a se revanșa le este prezentată imediat după, când se deschide plaja orară pentru Teledon. Concluzie Culpabilitatea este un motor puternic al
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
cu chipul victimei. Or, se știe că vederea unui chip induce o dimensiune umană care nu reiese, neapărat, din descrierea unei catastrofe în masă. La fel, faptele diverse despre victime izolate intră în detaliile vieții private și apropie victima de telespectator, de ascultător sau de cititor. Concluzie Ziarele sunt înnebunite după situații care implică indivizi izolați, pentru că astfel de situații se pretează povestirii concrete și emoționante. Nu suntem neapărat mai sensibili la suferința unui mare număr de indivizi decât la cea
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
a apariției personalităților politice în mass-media a arătat că numele lui Nicolas Sarkozy a fost citat de mai mult de 200 de ori în timp ce Franșois Mitterrand, al doilea pe listă, nu a fost citat decât de 80 de ori. Fiecare telespectator, ascultător sau cititor o știa în acea perioadă: președintele francez era foarte prezent în mass-media, într-atât încât nu trecea o zi fără să îi fie auzit numele. În același timp, cota sa de popularitate era foarte ridicată. De ce anumite
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
puțin angajate politic și care nu cunosc nimic despre instituții și marile mize politice actuale. În acest studiu, privitul emisiunilor de divertisment în care apăreau personalități politice e însoțit de o dezangajare politică. Cum ar putea fi interpretate aceste date? Telespectatorii se desolidarizează de politică pentru că descoperă o imagine puțin atrăgătoare a politicienilor în acest gen de emisiuni? În realitate, situația este mai subtilă: telespectatorii rămân în general cu o imagine pozitivă a oamenilor politici, dar forma discursului privilegiat în acest
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
apăreau personalități politice e însoțit de o dezangajare politică. Cum ar putea fi interpretate aceste date? Telespectatorii se desolidarizează de politică pentru că descoperă o imagine puțin atrăgătoare a politicienilor în acest gen de emisiuni? În realitate, situația este mai subtilă: telespectatorii rămân în general cu o imagine pozitivă a oamenilor politici, dar forma discursului privilegiat în acest tip de emisiune nu favorizează angajamentul politic. Discurs autocentrat și dezangajare politică Cel mai adesea este vorba despre un discurs autocentrat, adică centrat pe
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
trebuie să fie heterocentrat, în care locutorul folosește rar persoana I, utilizează puține verbe ce exprimă judecata și aprecierea personală, concentrându-se pe un discurs descriptiv în care intervine puțin propria subiectivitate. În acest sens, astfel de emisiuni nu oferă telespectatorului acest gen de discurs și nu favorizează nici o formă de cultură sau de angajament politic. Concluzie Numeroși sociologi și psihologi au insistat asupra faptului că societatea în care trăim favorizează în momentul de față emoția și sentimentul. Succesul emisiunilor de
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
momentul de față emoția și sentimentul. Succesul emisiunilor de „divertisment politic” mizează pe această logică pentru că , de fiecare dată, urmărește ca omul politic să fie arătat sub aspectul său personal și sensibil. Însă această practică are și un revers: ca telespectatori, ne pierdem reperele politice și, mai ales, starea de spirit necesară pentru a ne interesa de mize politice și de spiritul instituțiilor. Pentru mai multe informații Marchand, P., Pino, M. (2006), „L’infotainment: la politique spectacle”, Cerveau & Psycho, nr. 15
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
gesturile și expresiile feței, dacă nu o face chiar și prin discurs. În cazurile extreme în care presa are interese financiare cu Puterea riscul este să asistăm la o multiplicare a atitudinilor non-verbale favorabile Puterii în funcție, ceea ce exercită asupra telespectatorului o influență în sens unic. Pentru mai multe informații Babad, E. (2005), „The psychological price of media bias”, Journal of experimental Psychology, 11(4), pp. 245-255. Babad, E. (1999), „Preferențial treatment in television interviewing: Evidence from nonverbal behavior”, Political Communication
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
ocazie pentru a savura gesturile oamenilor politici. Unii își scandează discursurile dând din mâini, alții ridică degetul mare și pe cel arătător pentru a exprima și mai multă precizie, iar alții gesticulează mai exuberant. Care este efectul acestei gestici asupra telespectatorului? Se poate să fiți influențați de mișcările candidaților și că aceste mimici să vă câștige inconștient de partea lui? Studii în psihologie au arătat că personalitățile de stânga și cele de dreapta nu au aceeași manieră de a-și puncta
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
de ce trasăm o linie de demarcare atât de strictă între „o gestică ce punctează” a dreptei și „gestica metaforică” a stângii? Se pare că gestica unui om politic are drept scop intrarea în rezonanță cu publicul său, mai ales cu telespectatorii care urmăresc campania și care sunt mai mult sau mai puțin receptivi la un anumit tip de gestică, în funcție de orientarea politică. Acest lucru a fost arătat și de un experiment: Psihologul Patrice Georget a făcut două înregistrări video identice pe
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
iar strategiile de comunicare politică se folosesc de asta permanent. Mitterrand a inventat trandafirul, Chirac, mărul, Sarkozy, perechea de teniși. Televiziunea este unealta ideală pentru astfel de efecte, pentru că imaginea favorizează adesea tratamentul asociativ al informației, favorizând asocierile rapide fără ca telespectatorul să considere întotdeauna necesar a se întreba asupra legăturii reale care există între persoana și simbolul care o însoțește. Cum acționează transferul simbolic? Psihologii evocă adesea fenomenul tendinței de atribuire: vederea unui simbol determină apariția unei senzații (un sentiment de
[Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]