5,157 matches
-
lume muncitoare. Și după altă zi, Post festum - Îndemânări de cruci Pe străzi Și în tramvaie, Spre necesarul randament Din monotona Muncă. * STUDIU Lângă strune de vioară Cântecul trist L-am ascultat Ca să uit de-odinioară, Sau de târgul meu uitat. Dar vioarele-n șoptire Prezentară Afectat Străzi cu umbre de iubire... Și nici târgul s-a schimbat. * TOAMNĂ ÎN TÎRG Iată fructele au fost culese, Suflet, deprins a fi trist... Spre grădini vinețite Fug păsărele de iarnă. Tarea iubire Numai
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
funcționează cu tuburi de sticlă, în loc de lame de oțel sau de lemn. Muzicieni români reputați au fost de părere că sunetele lui sunt mai plăcut colorate decât ale celestei sau 21 xilofonului. Ar fi interesantă o confruntare între cristalofon și uitatul eufoniu al lui Chladni. II.5.4. Plăci sonore. Talgerele sau cinelele sunt exemple tipice de plăci utilizate pentru a da sunete prin lovire sau, mai precis, în cazul de față, prin „întrelovire". Vibrațiile obținute sunt complicate, astfel că frecvențele
ACUSTICÃ MUZICALÃ. In: Acustică muzicală by Aurora Agheorghiesei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/343_a_615]
-
în avantajul său ceea ce altădată fusese blestemul său. Schimbarea numelui îi era necesară dacă voia ca nemurirea lui să treacă neobservată. Și tot această nemurire îl făcea să se deplaseze mereu, în căutare de locuri unde să fie neștiut sau uitat. A omorât rebeli pentru un tiran. A denunțat tirania într-un stat liber. Printre carnivori a lăudat virtuțile dătătoare de puteri ale cărnii. Printre vegetarieni a vorbit despre puritatea spirituală pe care o aduce refuzul de a mânca acea carne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
o asemănare între el și munte, între insula izolată în cețuri și continentele mult-umblate. Era acolo, în întuneric iar el nu-l putea vedea. Vedea doar chipul surorii sale și al neguțătorului necunoscut, așteptând în întuneric să fie găsiți sau uitați. — Puiule, îi zise puiului, să te tai? Avea cuțitul în mână, iar pasărea la cheremul lui, dar ezita, căci un conflict mai vechi se aprindea iar înăuntrul lui. Nu fusese niciodată înstrăinat din propria-i voință, iar dorința de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
foarte ocupată. Lângă Elfrida stătea un patefon vechi, poate chiar de epocă. Femeia i-a fixat acul pe o placă. S-a auzit muzică. Muzică - ceva ce Vultur-în-Zbor nu mai auzise de secole. Flaute și viori: interludiul unei liniști aproape uitate. I s-a pus un nod în gât. — Hai în biroul meu, domnule Vultur, a spus Ignatius Gribb. Bei ceva cu mine? Dezlipindu-și cu greu ochii de la această scenă încântătoare, Vultur-în-Zbor l-a urmat pe omulețul cel deștept și zbârcit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
generoasă de păr ce-i umbrea subsuoara. Restul, gâtul și fața și capul, nevăzute sub văl, erau doar sugerate de acei ochi duri și întrebători. O privi acum în întregime, cu veșmântul negru zăcându-i la picioare ca un giulgiu uitat, căci lumânările de pe podea trimiteau o mulțime de umbre calde care să flirteze cu trupul cel gol, iar haosul și mizeria camerei au fost uitate grație perfecțiunii acelei viziuni. Liv știa cum să-și arate corpul, cu suficientă îndrăzneală cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
locul acela, îndreptându-se spre casa cea neagră, își întoarse privirea de la fumul care se ridica, se așeză, pe singurul scaun din mijlocul mizeriei și mucegaiului, unde rămase complet nemișcată și începu să cânte un vechi imn axona, pe jumătate uitat, pe jumătate rememorat, un imn închinat morții. — Dumnezeule! exclamă Nicholas Deggle. Virgil Jones se întoarse încet către el. — Tulpina, zise Deggle. A dispărut. Pur și simplu. începu să caute disperat prin cocioaba mică și dărăpănată. Virgil se ridică din balansoar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
din in cu mâneci scurte și cu o fustă la fel de scurtă, cu care voisem inițial să merg la petrecerea de la Mowbray Steiner. Probabil că l-am cumpărat într-un moment de cumpănă al vieții, fără îndoială un moment, de mult uitat, de suferință sufletească; era așa de strâmt, încât dacă mâncam la prânz mai mult decât o salată, cusăturile forțate la maximum ar fi cedat instantaneu. Și totuși arăta bine, ceea ce era tot ce conta. Duggie m-a împins pe ușă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
lumea aialaltă. Dar acu’, ca-ntre noi, de nu-l cunoșteam io pă tov. profesor, vă sălta și vă trimitea la circă. Majuru’ ăsta-i dat în mă-sa, tigru, nu alta. Da’ am intervenit io și a făcut-o uitată. Așa să-i spuneți și lu’ tov. profesor, că a avut noroc cu subsemnatul, adică cu mine, Vasilescu de la boghiuri, că mi-a plăcut cum le-a pus chestiile cu intelectuali și clasa populară atunci, cu mult mișto și contre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
este decât o pată infimă pe potirul strălucitor al mântuirii. Cândva, în niște clipe de mare spaimă de mine însumi, mi-a fost dat să văd un orb, undeva parcă la capăt de Lume, între ape, sălcii și stufăriș. Cânta uitat, ca vrăjit de ceea ce numai lui i se dezvăluia, la o muzicuță, sprijinit de o salcie. Bastonul lui alb, semn al poverii, atârnat de un ram al salciei, se legăna sub pale de vânt, de parcă un metronom tăcut măsura pașii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o muzicuță, sprijinit de o salcie. Bastonul lui alb, semn al poverii, atârnat de un ram al salciei, se legăna sub pale de vânt, de parcă un metronom tăcut măsura pașii nemărginirii care în acele clipe trecea tocmai prin ținutul acela uitat, îndepărtat. Venisem cu gând tulbure să sfârșesc în acel depărtat loc și toiagul orbului, cadențându-mi parcă plecarea din mine, m-a readus iarăși în Lume. Și am primit, încă o dată, puterea de a mă ridica și de a porni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ele trecutul lor tot abandonat, nemaidorind întoarceri, nemaidorind alte poveri decât ale unei nesfârșite, tembele, buimace, nesfârșite râvniri de zori. Simt în jurul meu o lume incertă. Ancorată într-un trecut (nu neapărat temporal!) fad, fără dimensiuni, fără contururi. O lume uitată, ca un fel de floare de buboi, în mijlocul alteia, care se naște acum. Buboiul încă secretă puroi. Cei vii încă răspândesc otravă. Dar valurile nu mai ajung până la țărm. Se naște mereu în jurul nostru o cu totul altă viață. Rămân
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o prezinte în lumina ei adevărată. „Din câte îmi amintesc“, spunea. „Abia acum, când răsfoiesc ziarele, îmi dau seama cât de multe am uitat. Parcă nici nu le-aș fi trăit.“ Există, nu o descopăr eu, această vrajă a memoriei uitate. Fascinantă în mreaja pe care ți-o întinde, dar periculoasă prin credința că tu ai ajuns să spui adevărul, doar tu. Majoritatea cărților de memorii publicate de foștii demnitari comuniști, câți au avut vanitatea să și le publice, păcătuiesc tocmai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
te mai prelucrează și la voi la partid“. Textul poate face și astfel de minuni. Să-ți ia și să-ți aducă, să-ți dea și să-ți risipească, să te adune din nimicnicia părăsirilor și să te lase apoi uitat, precum eu acum, în fața intrării unui gang, pe Bulevard, într-o dimineață oarecare, cu sclipirea unei lumini oarecare, cu o liniște oarecare. 33tc "33" Mă aștept acum, scriind, doar să vin dinspre „Gambrinus“. Nu voi fi intrat în cele din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
lumea de penumbre pe care o intuisem chiar În acea dimineață, În casa Nuriei Monfort. Bea mă asculta În tăcere, cu o atenție care nu trăda nici judecată, nici prejudecată. I-am vorbit de prima mea vizită la Cimitirul Cărților Uitate și de noaptea pe care mi-o petrecusem citind Umbra vîntului. I-am vorbit de Întîlnirea mea cu omul fără chip și de acea scrisoare semnată de Penélope Aldaya, pe care o purtam mereu cu mine, fără să știu de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
nevoie să-i iubească sînt numai niște umbre ce trăiesc În sufletul unui străin. Nu mai spune nimic, șopti Bea. Du-mă doar la locul acela. Se făcuse noapte de-a binelea cînd ne-am oprit dinaintea porții Cimitirului Cărților Uitate, În Întunericul străzii Arco del Teatro. Am pus mîna pe ciocănelul cu drăcușor și am bătut de trei ori. Sufla un vînt rece, impregnat de miros de cărbune. Ne-am adăpostit sub arcada de la intrare În timp ce așteptam. Am Întîlnit privirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
de celălalt. Bea pășea semeață cu Tess a ei sub braț, iar eu o urmam la o palmă, cu gustul ei pe buze. Încă mă mai urmărea privirea piezișă pe care mi-o administrase Isaac cînd ieșisem din Cimitrul Cărților Uitate. Era o privire pe care o cunoșteam prea bine și pe care o văzusem și la tata, o privire care mă Întreba dacă am cea mai mică idee despre ceea ce fac. Ultimele ore se scurseseră Într-o altă lume, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
unde va duce o existență fantomatică Între slujba lui de pianist Într-un local de varieteu și o dezastruoasă carieră de romancier fără succes. Anii ăștia de la Paris sînt un mister. Tot ce rămîne de pe urma lor e o operă literară uitată și virtual dispărută. Știm că, la un moment dat, se hotărăște să ia În căsătorie o enigmatică și Înstărită doamnă care are de două ori vîrsta lui. Natura unei asemenea căsătorii, dacă e să ne luăm după martori, pare mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
că o să vin. ZÎmbi, Încuviințînd. — Eu cred că nimic nu-i Întîmplător, știi? Că, În fond, lucrurile au planul lor secret, cu toate că noi nu-l Înțelegem. Ca de pildă acela că ai găsit romanul lui Julián Carax În Cimitirul Cărților Uitate ori acela că ne aflăm acum aici, tu și cu mine, În casa asta care a aparținut familiei Aldaya. Totul face parte din ceva ce nu putem pricepe, dar care ne posedă. În timp ce Bea vorbea, mîna mea se deplasase neîndemînatic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
am oprit În punctul pînă unde ajungeau cuvintele preotului. Sicriul, un coșciug din lemn de pin necurățat, odihnea În noroi. Doi gropari Îl străjuiau, rezemați În lopeți. I-am scrutat pe cei de față. Bătrînul Isaac, paznicul de la Cimitirul Cărților Uitate, nu venise la Înmormîntarea fiicei sale. Am recunoscut-o pe vecina de palier, care sughița scuturînd din cap În timp ce un bărbat cu aspect sărăcăcios o consola mîngîind-o pe spate. Soțul ei, am presupus. LÎngă ea era o femeie de vreo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
un exemplar din titlurile publicate de editură În biblioteca de la sediu, inclusiv operele lui Julián Carax. M-am strecurat În biroul lui și le-am luat cu mine. Chiar În după-amiaza aceea l-am vizitat pe tata la Cimitirul Cărților Uitate și le-am ascuns undeva unde nimeni, mai ales Julián, nu le-ar fi putut găsi. CÎnd am ieșit de acolo, se Înnoptase. Megînd pe Ramblas În jos, am ajuns pînă la Barceloneta și am intrat pe plajă, căutînd locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
-mi fac nici cea mai mică grijă, Întrucît se va ocupa el de toate. În anii aceia, singura mea distracție a fost să joc rolul avocatului Requejo. O dată pe lună, mă duceam să-l vizitez pe tata la Cimitorul Cărților Uitate. Nu și-a manifestat niciodată vreun interesul de a-l vedea pe soțul acela nevăzut al meu și nici eu nu m-am oferit să i-l prezint. În conversațiile noastre, ocoleam acest subiect asemenea unor navigatori iscusiți care trec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
repetăm acea plimbare pînă la digul spargeval, În zori, și punem lumea la cale cu hotărîre. Fermín a renunțat la slujba de la librărie acum cîțiva ani și l-a Înlocuit pe Isaac Monfort, după moartea acestuia, În fruntea Cimitirului Cărților Uitate. Isaac e Îngropat lîngă Nuria, la Montjuïc. Îi vizitez adesea. Stăm de vorbă. Întotdeauna sînt flori proaspete pe mormîntul Nuriei. Vechiul meu prieten Tomás a plecat În Germania, unde lucrează ca inginer pentru o firmă de mașini industriale, inventînd minuni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Mónica asemenea unei ghirlande de aramă lichidă. Duce de mînă un băiat de vreo zece ani, cu privirea Îmbătată de mister dinaintea promisiunii pe care tatăl său i-a făcut-o dis-de-dimineață, promisiunea că-l va duce În Cimitirul Cărților Uitate. — Julián, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poți povesti nimănui. Nimănui. — Nici măcar mamei? Întreabă băiatul, cu jumătate de glas. Tatăl său oftează, adăpostindu-se În acel zîmbet trist care Îl urmărește de-a lungul vieții. — Ba sigur că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
bălegare fumegânde de lângă gardul metalic, Întreabă ce-i ăla perghelu și, iată Încă o dovadă că tot ce se spunea acolo avea ca destinatari tocmai pe băieții ăștia mai tineri, omul din fața focului face paranteză și le descrie un joc uitat. Un joc cu o minge de cârpă și cu toți jucătorii dispuși pe un cerc, cu unul dintre ei, aflat În mijloc, Încercând să recupereze mingea pe care ceilalți și-o pasează pe deasupra cercului, prinzându-o și căutând apoi să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]