7,836 matches
-
protecția nevoilor fundamentale ale omului. Discuția, prea vastă pentru a fi sintetizată aici, se leagă de curentul recent din teoria și practica drepturilor omului, care - fiindcă nu mai poate propune vreun universalism fără a relansa atacurile contra Occidentului opresiv sau afirmarea vehementă a unor localisme idiosincratice (ca așa-numitele „valori asiatice”) - vorbește despre nevoi, sărăcie, „bunuri publice (globale)” - (global) public goods -, pe care eu le-aș numi „drepturi ontologice”: apă, mediu înconjurător, cunoaștere, stabilitate financiară, proprietate intelectuală etc. Deplasând centrul de
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
o iau drept toleranță). Marginalii trebuie neapărat să se grupeze în asociații activiste, să-și promoveze (deci să-și politizeze) „diferența”; nu există marginalitate solitară ori în cerc restrâns; marginalul are în consecință o intimitate... publică, asemănătoare cu specific americana afirmare publică a convingerii religioase (pe care europenii o consideră o chestiune strict privată). Centrul nu e niciodată vacant, marginea este mereu părăsită; sfera publică și cea privată se confundă adesea, își schimbă topologiile, conținuturile și funcțiile. Așa arată utopia marginalilor
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
le păsa de „soluția finală” - și ei puteau fi antisemiți, iar în acea perioadă tocmai se ocupau de „vaporizarea” evreilor din partidele comuniste -, ei refuzau un fost om de dreapta cu potențial de influență intelectuală, nu voiau să contribuie la afirmarea internațională a unuia dintre posibilii lor inamici (sau, pentru a folosi termenul comunist clasic, „gropari”). Ajuns în Statele Unite la jumătatea anilor ’50, Eliade a avut timp să-și construiască o nouă identitate: savantul puțin distrat, oarecum passé; omul afabil, chiar
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
să utilizeze, în mod variat, mai multe modele și să nu-și fundamenteze proiectarea numai pe unul dintre acestea. Opțiunea pentru un anumit model didactic trebuie să reprezinte atât un impuls pentru stimularea creativității didactice, cât și o modalitate de afirmare a personalității profesorului. Principalele modele de abordare ale procesului de învățământ, după profesorul Ioan Cerghit, sunt următoarele: a) Modelul interactiv: accentuează corelația și interacțiunea reciprocă dintre predare-învățare-evaluare, pentru a evita centrarea exagerată numai pe predare, astfel încât chiar și eventualele nereușite
Didactica știintelor juridice și administrative by Oana Iucu () [Corola-publishinghouse/Science/2316_a_3641]
-
nesfârșite planuri, adesea prin elementara comparație. Pentru aceasta nu e nevoie nici de studii estetice, nici de cuprinderea fenomenului literar, nici măcar de cea mai ușoară umbră de sistem coherent de idei (Ă). Cu totul altfel se prezintă problema În cazul afirmării valorii operei de artă. (Ă). A dovedi calitatea unei opere literare Înseamnă să ai, odată cu o Înțelegere profundă a realității, un sistem clar, luminos, de idei asupra problemelor specificei artei, tocmai ca o consecință a acestei Înțelegeri. Aceasta presupune o
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
cere orice roman. Vrând să scoată În relief aspectul dominant al epocii respective, exploatarea mârșavă căreia erau supuse massele de truditori ai ogorului, scriitoarea lasă În umbră ceea ce era mai puțin vizibil atunci, ceea ce constituia Însă germenul dezvoltării viitoare, anume afirmarea crescândă a clasei muncitoare ca forță conducătoare În luptă pentru Înlăturarea exploatării și, odată cu aceasta, În general, sporirea Încrederii celor asupriți Într-un viitor luminos. Nu este Întâmplător că dintre toate tipurile Întâlnite În cartea Sandei Movilă, al boieroacei Julia
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
de a prezenta răscolitor, cu mare putere de convingere, acțiunile revoluționare din fabrică. (Ă). Ori rămășițele ideologice mic burgheze persită adesea În conștiința unora din scriitorii noștri sub forma unei umbre de neîncredere În forțele noului, sub forma șovăielii În afirmarea lui, ceea ce frânează curajul romancierului de a se azvârli În clocotul vieții și a căuta locurile unde vârtejul este mai puternic. În special patosul revoluționar de care vorbeam lipsește din romanul lui Ion Călugăru. Nu se poate spune ca autorul
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
după reguli necesare, adică după legi. Există deci anumite legi, și anume a priori, care fac mai întâi posibilă natura; legile empirice nu pot avea loc și nu pot fi găsite decât cu ajutorul experienței...”14 Referindu-se la faptul că afirmarea „cauzalității unei schimbări în genere” nu presupune date empirice, Kant adaugă și că din „conceptele pure fundamentale ale oricărei experiențe posibile „noi nu putem, fără a dăuna unității sistemului, să anticipăm asupra fizicii generale, care este construită pe anumite experiențe
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
salutată, de a discerne elemente raționale, a priori, în infrastructura conceptuală care susține edificiul acestei științe. Că orientarea gândirii lui Kant se distinge de orientarea mai „empiristă” a unor cercetători reprezentativi pentru noua tradiție științifică reiese deosebit de clar tocmai din afirmarea insistentă a caracterului a priori și, prin urmare, a certitudinii apodictice a legilor fundamentale ale mișcării. Referindu-se la legea egalității acțiunii și reacțiunii, Kant remarcă în primele rânduri ale primei observații la această lege, din capitolul III al Pmsn
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
acest sens, asupra faptului că un filosof empirist ca Rudolf Carnap, care s-a distanțat în mod clar de conceptul kantian al sinteticului a priori, a evidențiat, totodată, statutul distinct al structurii conceptuale fundamentale în știința teoretică a naturii prin afirmarea unei distincții nete între cadrul conceptual sau lingvistic al cercetării teoretice și investigațiile empirice propriu-zise care au loc în acest cadru, între schimbări ale cadrului însuși, care sunt evenimente cu totul excepționale, și schimbări care au loc în mod continuu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pedeapsa datorată) el, (Dumnezeu - n.m., M.F.) le făgăduiește aceasta într-un alt mod decât oamenilor mai buni, care și-au făcut datoria numai de dragul ei înseși”23. Este firesc să ne întrebăm care este temeiul de natură sistematică al acestei afirmări insistente a caracterului necondiționat al îndatoririi morale, a sublinierii repetate a ideii că merit moral are împlinirea datoriei de dragul datoriei, fără a ține câtuși de puțin seama de consecințe. De ce stăruie oare Kant asupra înțelegerii datoriei morale drept imperativ necondiționat
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
respectul față de legea morală, exprimă la Kant valorizarea omului ca ființă înzestrată cu rațiune. Important de subliniat mi se pare însă că filosoful a văzut tocmai în acțiunea consecventă care vizează apropierea de ceea ce apreciem și respectăm pe temeiuri principiale afirmarea prin excelență a raționalității. Atitudinea rațională, pe de o parte, pasivitatea, inerția, lipsa străduinței, economia de efort și inconsecvența, pe de altă parte, îi apăreau lui Kant tot atât de incompatibile cum sunt apa și focul. Raționalitatea era pentru Kant indisociabilă de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mod consecvent spre autoperfecționare și spre slujirea celorlalți a reprezentat în ochii lui Kant singura formă autentică de venerare a lui Dumnezeu. Religiozitatea lui a fost, în acest sens, una pur practică. O religiozitate a faptei, a efortului permanent de afirmare a convingerilor prin acțiune, care apărea pe atunci și ni se înfățișează și astăzi drept opusul unei religiozități a meditației, a rugăciunii și ritualului. Iată de ce reprezentări despre îndatoririle persoanei responsabile, care s-au dezvoltat îndeosebi în mediul modernității protestante
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pornește de la supoziția că atunci când Kant afirmă că îndatorirea veracității este necondiționată el nu are în vedere toate acele afirmații despre care individul care le face știe că nu sunt adevărate. Lipsa de veracitate și minciuna nu reprezintă, în esență, afirmarea unor fapte ce nu sunt adevărate, ci pretenția că afirmația este în acord cu legea morală. Dacă, prin urmare, Kant subliniază că nimeni nu are dreptul să mintă din motive altruiste, el nu cere ca adevărul să fie spus prezumtivului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mai greu de apărat. Căci dacă în exemplul lui Kant din Pmtv minciuna nu a fost spusă cu intenții rele, în cel propus de Constant, pe care Kant îl acceptă drept bază de discuție, există o solidă motivație morală a afirmării unui neadevăr cu intenția de a-l induce în eroare pe celălalt. Această motivație poate fi comparată cu cea a medicului care nu va spune unui anumit pacient că boala lui este incurabilă. Și într-un caz, și în celălalt
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a unei decizii se face nu în funcție de intenții, ci de consecințele ei empirice, în acest caz neintenționate. Ceea ce ar reprezenta, firește, o inconsecvență. În apărarea lui Kant se poate spune, totuși, că ceea ce condamnă el în acest caz este intenția, afirmarea voită a unui neadevăr. 19. Immanuel Kant, „Über ein vermeintes Recht, aus Menschenliebe zu lügen”, în K. Vorländer (ed.), Immanuel Kant, Sämtliche Werke, Bd. VI, Felix Meiner Verlag, Leipzig, 1922, p. 202. 20. Ibidem, p. 203. 21. Ibidem, p. 205
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
la Biblioteca Academiei, un catalog care consemnează aproape o sută de titluri, nu figurează nici o scriere a lui Kant. Învățământul filosofic al lui August Treboniu Laurian și al lui Ion Zalomit se sprijinea pe autoritatea lui Kant5 cu precădere în afirmarea ideilor directoare ale luminării. Nu deducția transcendentală sau formulările alternative ale imperativului categoric îi interesau pe acești profesori - elevii lor nu ar fi putut oricum urmări asemenea demersuri conceptuale pretențioase -, ci îndemnul kantian la instaurarea suveranității rațiunii, un mesaj al
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
răspunsul la intrebarea „Ce este omul?” a formulat un punct de vedere asupra sensului istoriei și a căilor de dezvoltare a societătii omenești, ci drept autorul ale cărui scrieri au imprimat o nouă orientare gândirii speculative. Cu alte cuvinte, nu afirmarea kantiană a supremației rațiunii, cu toate consecințele ei practice, ci noile „dogme” speculative fixează atenția lui Maiorescu. El va inaugura ceea ce am putea numi tradiția universitară de cultivare a filosofiei lui Kant, o tradiție care, în condițiile libertății academice, s-
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nume Balca îl pomenește cu respect la începutul recenziei sale, era directorul Revistei de Filosofie și știa probabil să se poarte în așa fel încât să nu trezească nemulțumirea tinerilor. Va trebui să recunoaștem că în trecut, ca și astăzi, afirmarea unui climat în care semnalarea și sancționarea scăpărilor, gravelor inconsecvențe, diletantismului și superficialității să nu țină seama de persoană este afectat de incapacitatea de a trage o linie clară de despărțire intre relațiile personale și obligațiile pe care le impune
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
asupra celor mai înalte și mai personale inițiative ale geniului creator. Instanța supremă, cea care dă măsura tuturor lucrurilor, nu este rațiunea pretins universală, ci o formațiune istorică. Subiectului transcendental și subiectului moral autonom al universalismului raționalist i se opune afirmarea unicității și istoricității ireductibile a structurilor intelectuale și spirituale. Ca realități istorice unice, irepetabile, acestea pot fi comparate cu organismele. Unul din cercetătorii reorientării istoriste a gândirii, care a căpătat contururi clare încă în epoca lui Kant și Goethe, caracteriza
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ei de tribunal suprem îndreptățit să judece, să accepte sau să respingă orice fel de pretenții ce privesc cunoașterea sau moralitatea. Este potrivit să ne oprim puțin asupra acestei premise, asumate în mod tacit în demersul lui Kant. Recunoașterea și afirmarea autorității supreme a rațiunii este neîndoielnic unul din motivele dominante ale epocii de cultură și ale mișcării filosofice desemnate prin cuvântul german Aufklärung. Nu puțini dintre gânditorii reprezentativi ai epocii luminării au acceptat însă autoritatea rațiunii fără un examen critic
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de sub tutelă au nevoie, înainte de toate, de modele pe care le pot oferi cei care sunt deja majori. Atât timp cât lipsește libertatea de exprimare publică a judecății critice asemenea oameni nu își pot însă exercita influența lor eliberatoare. De aceea tocmai afirmarea libertății de expresie inaugurează era luminării. Kant o spune explicit: „Pentru această luminare nu se cere însă nimic altceva decât libertate; și anume cea mai nevătămătoare din tot ce s-o fi numind libertate, anume aceea de a face în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
formularea de propuneri pentru îmbunătățirea ei nu poate decât să consolideze autoritatea legii. Kant credea că acolo unde este asigurată libertatea discuției asupra tuturor chestiunilor de interes general nu vor exista motive de îngrijorare în ceea ce privește liniștea publică și unitatea obștei. Afirmarea supremației rațiunii în dezbateri și decizii ce privesc problemele vieții publice va promova o abordare de tip reformist: prin critică rațională și propuneri constructive spre îmbunătățiri graduale, în condițiile menținerii păcii civile și a ordinii publice. Libertatea criticii și a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
păstreze neatinsă autoritatea până ce vor fi reformate. Nimic nu le poate însă pune la adăpost de schimbări de îndată ce necesitatea reformării lor a fost recunoscută de rațiunea celor chemați să judece și să decidă. Convingerea lui Kant a fost că doar afirmarea tot mai puternică a vocației critice și inovatoare a rațiunii poate conduce spre o societate mai umană. În acest sens, el va putea fi socotit un precursor al marelui curent al gândirii liberale europene. Luminarea ca emancipare religioasă Altfel decât
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cauză suprapersonală, care va fi sustrasă examenului critic, stau în imaginea adversarului condus de o altă opțiune. La întrebarea: „Cum devin grupuri mari de oameni, uneori chiar colectivități cuprinzătoare, adversari de neîmpăcat a căror religie va fi dominată de imperativul afirmării a ceea ce este perceput drept cauza proprie prin nimicirea celor care i se opun și prin neutralizarea celor care nu aderă la ea?”, răspunsul ne este la îndemână. Asemenea cauze colective exclusiviste, cauze care îi opun pe unii oameni altora
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]