11,186 matches
-
când dormea, nici când era treaz. Carol simulă o aprigă criză de tuse. Din partea lui Filip nici o reacție. "O fi murit?", se gândi Carol. "Și ce-mi pasă mie! Un gardian mai puțin pe lume. Și încă propriul meu gardian. Cadavrul unui om peste cadavrul unui leu. O să-și țină unul altuia companie... Eu am puțină treabă, domnilor. Vă rog să mă scuzați!" își aruncă haina pe umăr și se îndreptă spre ușă. Nu pleca! auzi Carol în urma sa și se
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
era treaz. Carol simulă o aprigă criză de tuse. Din partea lui Filip nici o reacție. "O fi murit?", se gândi Carol. "Și ce-mi pasă mie! Un gardian mai puțin pe lume. Și încă propriul meu gardian. Cadavrul unui om peste cadavrul unui leu. O să-și țină unul altuia companie... Eu am puțină treabă, domnilor. Vă rog să mă scuzați!" își aruncă haina pe umăr și se îndreptă spre ușă. Nu pleca! auzi Carol în urma sa și se opri în prag, surprins
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
Carol sau nu. Filip a rămas în cameră revenindu-și din timp în timp din lungi leșinuri epuizante; acolo, în întuneric, sub semnul morții, singur pe o ladă de lemn, în care roiuri de molii cu o foame cosmică devorau cadavrul unui leu pe rotile, depunându-și cu fervoare ouăle în țesuturile destrămate; acolo unde cari minusculi transformau mobilierul și lemnăria casei în rumeguș; acolo unde generații succesive de insecte rezistente, imunizate deja și parcă vitalizate de fumul de pucioasă, sugeau
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
pe rând. în câteva luni toată lumea a înțeles că arhiva a devenit inutilizabilă. Dosarele au fost date la topit, iar enorma hală de la subsol a fost transformată de municipalitate într-o anexă a morgii, unde erau spălate, bărbierite și fardate cadavrele. Prinse cărăbușii amintirilor, le înfipse printre elitre câte un ac în trupul lichid și-i reașeză, fiecare la locul său, în insectarul memoriei. În cele din urmă, îndrăzni să cerceteze sipetul negru din fața sa. Era un cufăr din lemn de
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
cu picioarele, scoțându-le ochii, mușcându-i și lăsându-mă mușcat, zgâriindu-i și sfârtecându-le carnea cu unghiile. Abia a doua zi dimineața, plin de răni și mușcături, cu ochii injectați și mintea rătăcită, am căzut în nesimțire pe cadavrele porcilor. I-am îngropat la un loc cu resturile pruncului, căci o parte din el era acolo, în lacomele lor măruntaie... Celui mai tânăr i-a urmat cel mai bătrân. Bunicul muri electrocutat, urinând în fundul curții pe niște fire sub
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
palatul păzit de doi negri. Fast oriental, descris cu desfătare verbală, ca la Mateiu Caragiale. Amintirile lui Filip se întrepătrund cu visele lui Carol. în visul acestuia din urmă, sfârșitul e tragic și învăluit în mister. în palat este descoperit cadavrul torturat al armatorului. Și nu mai știm dacă venea acolo să se împerecheze cu frumoasa Felicia, sau să se lase, sado-masochist, torturat de cei doi paji negri. Întrepătrunderea aceasta dintre Carol și Filip, până la contopirea lor într-unul singur, dă
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
din cei fătați ieri, parcă înainte de termen, li se pare că statul îmi face mie pomană și un mare hatâr că nu mă trimite la eutanasiere. Acesta se pare că este drumul nostru spre Europa. Un drum din ce în ce mai presărat cu cadavre, un cortegiu sumbru de români cu popa în frunte cântând, Veșnica pomenire. Cine spunea că nu se mi face nimic pentru bunăstarea poporului român? Iată că guvernanții încearcă să ne contrazică și să arate cât de eficienți sunt ei. Ziarele
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
nostru „triumfal” spre Europa! În articolul „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”, publicat în numerele 1-2 din 2002 ale revistei Flacăra și republicat în nr. 8, august 2006 al revistei Idei în dialog putem citi negru pe alb: Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană, susține H. R. Patapievici, președintele Institutului Cultural Roman. (Citatul este reprodus din Revista ROST nr. 24/2005). Au trimis ghiulele otrăvite către marele poet al
Amintiri din sufragerie by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83874_a_85199]
-
fel și un om care este silit să moară și nu pricepe ce e moartea. Un viteaz dă o ultimă comandă de luptă, ceea ce se admiră, dar mie, care nu pricep regulile militare, și care nu mă preocup decât de cadavre, mi se pare fără rost această admirație. E tot așa de enervant ca și pentru un muzician, căruia în momentul interpretării unei sonate a lui Beethoven i-ai povesti despre o importantă teoremă algebrică. Un gramatic va face în timpul morții
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
trec cu vederea ca printre păsări. Când omori o furnică, vezi cum celelalte încep o mișcare neîntreruptă, se vestesc, se strâng în grupuri, vin la mort și pleacă, apoi iarăși vin. Mai târziu pornește un fel de cortegiu. Câteva duc cadavrul și celelalte întovărășesc spre tainele unei deschizături. Convoi lugubru. Probabil că în ceată, fiecare își are rolul sau. Unele jelesc, altele țin stindardele furnicești, altele pregătesc discursuri. Și parcurg distanța mișcând harnic piciorușele. Ceea ce trebuie să fie anevoios și obositor
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
le fac mai vreau, Dar a slăbit frontonul. Ești tristă, „dulce Românie”; Poate-i așa de când tu ești - Sfidări, contraste, ironie, Ne strâng adânc și lung în clești. 6 februarie 2005 De când Muscă-i la Cultură Dăm dovezi c-avem cadavre; Nu mă mir, cei buni de gură O-ntrețin cu-a’ lor palavre. Oana Muscă-i la Cultură. De n-ar face mușițe! Noi mafii să intre-n tură Dup-a’ slavei arșițe. Eu beau votcă, țuică, gin Cât încape
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
-l, Geremar îi veni în întâmpinare, încă strângând în mână sabia însângerată. Făcu un semn cu capul către trupul bărbatului și anunță triumfător: „Waldomar!“. Gualfard părea la fel de încins, aproape euforic. Balamber își făcu loc printre burgunzi și cercetă cu atenție cadavrul, în jurul căruia se lățea o baltă consistentă, de un roșu aprins; se întoarse apoi către Audbert, pe care Khaba și Odolgan îl împinseseră între timp către el. — El e? întrebă. Marcomanul, cuprins de groază, nu era în stare să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
păru jignit. — Bineînțeles că e Waldomar! Ce-ți închipuiai, hunule? Că-ți pun în brațe un mort oarecare? — Vrei să-l vezi mai bine? spuse Geremar și, imediat, luând o secure de la unul din oamenii săi, dădu să reteze capul cadavrului. Gualfard îl opri cu mâna: — Stai! îi porunci. Trebuie să pară o cursă întinsă de un grup de bagauzi, de tâlhari. Balamber îl fixa încruntat. Pe chipul său nu se citea nici cel mai mic semn de satisfacție ori de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fu răspunsul sec al hunului. Altfel, s-ar putea să avem necazuri. Audbert ajunsese să înțeleagă, în sfârșit, rostul său acolo: nici Balamber, nici tovarășii lui nu îl cunoscuseră înainte pe Waldomar și deci nu i-ar fi putut recunoaște cadavrul. Știau că el putea să o facă și avuseseră nevoie de ajutorul său ca să fie siguri că l-au eliminat pe acel dușman de moarte al lui Atila. Nu încăpea nici o îndoială, acela era motivul. Dar, dacă era așa... o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la adăpost decât alții, întrucât zona se afla departe de teritoriul ocupat de huni; sau poate nu voiseră ori nu putuseră să-și abandoneze animalele și să-și piardă recolta. Zumzăitul frenetic, îngrozitor, al muștelor îi atrase atenția spre stânga. Cadavrul unei femei, galbene la față ca ceara și cu părul răvășit, zăcea pe treapta casei sale, cu spinarea rezemată de ușorul de la intrare și cu capul lăsat într-o parte. Un val de sânge îi scălda tunica: probabil îi tăiaseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îndărătul său. Pe altul l-au înecat în adăpătoare. Sebastianus fu bucuros că nu-l observase. Din casa aflată în fața lor, unul dintre burgunzi ieși cu chipul înnegurat. — Acolo înăuntru toți sunt morți, anunță. Un bătrân și două femei. Alte cadavre fură găsite printre ruine. Un soldat, care-și mânase deja calul dincolo de marginea locului viran și cercetase partea nevăzută a unei case, îi chemă pe toți, strigând tare. Alergând împreună cu ceilalți, Sebastianus se trezi înaintea unei miriști și a unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Iar alții, ajunși în piațetă cu mâinile goale, priveau în jur cu ochi febrili, nerăbdători să pună și ei mâna pe ceva. Cilonus era acum la pământ: doi barbari, fără să se îngrijească de prezența romanilor din redută, dezbrăcau brutal cadavrul. Oroarea pe care putu să o încerce Hippolita observându-i în vreme ce își disputau mantaua elegantă nu însemna nimic în comparație cu groaza ce i-o dădea villa pradă flăcărilor ori zgomotul ce venea din depozit și strigătele animalice ale prădătorilor, deveniți acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
țineau copilașii la sân. Din multe corturi se auzeau vaietele celor suferinzi. Pe un car la care fusese legată o mârțoagă bătrână - era limpede că scăpase de măcelar numai ca să poată îndeplini funcția aceea macabră - erau aruncate de-a valma cadavre, în așteptarea ultimei călătorii către o groapă comună. Când felinarul lumină acea grămadă tragică, Sebastianus observă că nu toate trupurile purtau răni primite în luptă; printre ele erau și copii. Fără să mai aștepte întrebările pe care el ezita să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Acolo, în mijlocul unor mormane de gunoaie urât mirositoare, zăcea, cu fața în sus și cu brațele desfăcute, trupul sărmanului Etbinus. — L-am întors eu, explică Maliban. Când l-am găsit, era cu fața în jos. Aplecându-se, împreună cu Dubritius asupra cadavrului tânărului, Sebastianus căută pe bluza sa îmbibată de sânge semnele rănilor: două găuri de la lovituri de pumnal, una în dreptul stomacului, alta la dreapta, în plămân. — Probabil că nu a murit imediat, comentă. Rutilius, în picioarele lângă el, arătă că pământul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mâna dreaptă încă mai ținea coasta de miel, acum curățată de carne aproape cu totul. Cu dosul celeilalte mâini îi șterse nasul murdar. — Nu știu... adăugă cu voce sumbră. De multe zile. Balamber observase deja că prin sat nu erau cadavre. — Locuiați aici? întrebă. Ea negă, scutură din cap. Când am venit, nu era nimeni. Toți fugiți, răspunse. Apoi se roși. Nu fără admirație, Balamber trase concluzia că rătăcise, cu siguranță, zile întregi pe câmp și prin păduri, trăind din tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îl observa în tăcere, impasibil ca întotdeauna. După o așteptare enervantă, veni, însă, și momentul său. O ștafetă a lui Valamir sosi în galop de la Atila, aducând o veste care se răspândi fulgerător printre huni: Theodoric fusese ucis, iar în jurul cadavrului său se stârnise o învălmășeală furibundă, căci vizigoții, care până atunci păreau a fi în superioritate, se adunaseră acum în dispozitiv de apărare și nu aveau de gând să lase rămășițele sale pământești în mâinile dușmane. Balamber tocmai discuta cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
zadarnic, disperat, împotriva umanității crude, care îi implicase în acel masacru, de care, în schimb, părea să-și bată joc croncănitul lugubru al corbilor. Punctuali la întâlnire, se roteau deasupra câmpului de bătaie și începeau deja să se așeze pe cadavre. Rămase astfel pentru o vreme, n-ar fi putut spune cât, așezat pe iarbă, cu capul în mâini, căutând să se sustragă ororilor care-l înconjurau pentru a se regăsi pe sine. în sfârșit, își adună forțele și ridică privirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
putut spune cât, așezat pe iarbă, cu capul în mâini, căutând să se sustragă ororilor care-l înconjurau pentru a se regăsi pe sine. în sfârșit, își adună forțele și ridică privirea, contemplând câmpul de luptă: un imens morman de cadavre, presărat cu sulițe înfipte în pământ, steaguri abandonate și arme frânte, printre care rătăceau cai fără călăreți și oameni ce păreau niște spectre. Până unde se putea duce cu privirea în josul coastei și apoi peste câmpie, nu vedea altceva decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fusese intenția până în acel moment. De-a lungul drumului până la tabăra lui Ambarrus, Sebastianus trecu printre multe grupuri de soldați ce porniseră să sape mari gropi comune, în care urmau să fie azvârlite pur și simplu, toate la un loc, cadavrele, de acum înțepenite, ale celor căzuți: romani, huni, alani, vizigoți, ostrogoți, turingieni, burgunzi. întinderea aceea desțelenită era toată o înșiruire de cratere, umplute cu o rapiditate impresionantă și imediat acoperite sumar cu câteva lopeți de pământ. Grămezi de trupuri erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îndepărtat și apoi voci la oarecare distanță. - Suntem beți cu toții, nimeni nu ne va crede că ne-a sărit în față. Asta e închisoare sigură. Repede, băgați-l în mașină, mergem la Ned să luăm ceva benzină și apoi aruncăm cadavrul la o sută de mile de aici. La naiba, trebuie s-o facem. Nu ne putem permite... Timp de o săptămână, ceea ce fusese Lesley Craig, zăcu într-un șanț, foarte liniștit, crescând din nou! CAPITOLUL 7 Jefferson Dayles studiase raportul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]