KorAP: Find »[drukola/base=clipi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...114 115 116 ...131 >

3,254 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

la picioare. Între unșpe și patru dimineața, nu-ți puteai imagina om mai fericit ca el. Îi iubeam pe toți, erau prietenii mei (făcuserăm și „Revoluția“ împreună, întâi la „Romană“, apoi la Televiziune), dar i-aș fi așezat fără să clipesc alături de mamina în maiou și chiloți, care, indiferent de oră sau anotimp, deraia prin Herăstrău cu-o pungă de la Billa într-o mână și mingea de baschet în ailaltă. Eu mă ocupam de lucruri serioase. Când nu luptam cu-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Și, eventual, copilotul de pe 747-le Air France, cu președintele Chirac la bord, proaspăt venit din Tokyo de la reuniunea G-8: „Attention!“ Pe pistă, cele două avioane au trecut la 5-6 m unul de altul. N-aș fi apucat nici să clipesc. Urcai liniștit în avion și-ajungeai desupra norilor, tolănit într-un scaun pe care scria Mc Donell-Douglas sau Rolls-Royce; se-opreau motoarele și te trezeai în interiorul unui bolovan care pică din ceruri. Cilindrul de metal care zbura la 10 000

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
povestite de o minte invizibilă, terifiantă, pregătită să pună în practică păcăleala supremă: urmăream cu plăcere, aproape cu voluptate dinamica dezastrelor, cronometram secundele rămase până la impact, aveam acces la camera de filmat a morții, supraviețuiam în timp ce alții erau rași cât clipeai de pe suprafața pământului, dar fiecare cadru îmi încărca memoria cu un minuscul bâzâit de fond, în care recunoșteam vocea altcuiva. L-am întrebat odată pe Mihnea dacă nu crede că cineva ne omoară lent cu povești, infectându-ne creierul pe-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
i se întăresc membranele și trece primejdia. Lepidopteros desfăcea nisipul bob cu bob, îndepărtându-l cu grijă, pentru a ajunge la carnea crudă și rozalie, umflată de vinișoare de sânge. Odată instalat acolo, îmi prelungea ochiul în propriul său ochi: clipeam amândoi în același timp, înregistram fiecare mișcare din corpul minții lui Bidileanu, o aduceam în fața privirii, goală și încremenită, și-o savuram. Mă simțeam bine, ca un pungaș intrat într-un ospiciu. Surpriza mă răscolea. Când nu pedala în gol

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu-mi plăcea deloc. Computerul! Cum de nu mă gândisem? M-am repezit să-i pregătesc lui Mihnea un mail. Am apăsat tasta Enter și ecranul s-a luminat. Lepidopteros dormea, sau poate doar se prefăcea. Doar într-un colț, clipea o fereastră mică: You’ve got mail. M-am luminat și eu, probabil că Mihnea mi-o luase înainte. Am intrat repede-n Inbox și-am deschis mesajul. Dar nu era Mihnea. În locul lui, pe mijlocul ecranului, cu litere groase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sâcâia și chestia de pe ecran, obraznică, fără sens. Ce vroia Mihnea? „Hai că venim. Pregătește un vin, o țuică, ceva.“ Am sărit în haine, lumea afară începuse să se mai potolească, nu mai auzeai voci și nici lanternele nu mai clipeau. Am închis și calculatorul, cu tot cu mesajul ăla tâmpit, fără să știu dacă Maria apucase măcar să-l citească. Lepidopteros mi-a urat noapte bună, înainte să se retragă în întunericul monitorului. Afară, ne-am întâlnit cu vecinul de la doi. Domnul Cocă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
fiecare cu-ale lui!“, a sărit el, „Măcar așa nu se sparge! Ce, tu nu ții planurile lu’ bunică-tău în frigider?“ Maria a început să plimbe lentila ușor, de la stânga la dreapta și de sus în jos. În spatele lentilei, clipea ochiul expertei. Din când în când, își apropia și nasul de câte o literă. Parcă citea un ziar, până și tiparul arăta la fel: mic, infect, de neînțeles. Ne holbam la el ca proștii. „Hârtie poroasă, densitate opt sau nouă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dată, n-aș putea spune, nu-mi mai aminteam. Pe măsură ce intram mai adânc în toată povestea, căutând să-i descurc ițele, porțiuni întregi de realitate se evaporau, mi se ștergeau din minte și de sub ochi, ca și cum nimic nu se-ntâmplase. Clipeam și-acțiunea se muta pe alt canal, amintirile săreau de pe șină și se desfășurau în altă parte, pe trasee noi, în altă ordine: intervalul în care pleoapa cobora, acoperea pupila și se ridica apoi la loc îi aparținea unui străin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
tu popor, nu tu țărișoară mândră, nici măcar vreo urmă de graniță. Parcă Europa se comprimase brusc și ne înghițise. Trăisem câteva secole în pupila unui artist uriaș, care o privea de deasupra, de undeva de foarte sus, și, deodată, artistul clipise și formele și contururile se așezaseră altfel, fără noi, ca un gând pierdut. „Și-așa e ceva-n neregulă cu ea. Pune-o, te rog, sub microscop. Sunt sigur că or să apară lucruri noi.“ Mă mințeam și pe mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sună coerent, cu practica stăm mai prost.“, am insistat. Ceva lipsea din demonstrația lui Mihnea. „Cum dovedești că ni se umblă la amintiri?“ Era o întrebare elementară, prima care îți trecea prin minte. Mihnea a luat-o lejer, fără să clipească. Se vedea că lucrase la ea. „Simplu, prin proba propriei experiențe. Nu ți se pare, uneori, că nu gândești cu mintea ta? Că spui cuvintele altora? Că frazele nu-ți aparțin?“ „Ba da. Se cheamă déja-vu; sau, mai exact, déja-entendu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sare, plecai de la sate cu portbagajul plin de porumb și cartofi. Avea un respect meseria asta, o decență recunoscută. Doar milițienii și doctorii mai inspirau atâta importanță. Și parcă și-actorii. Acum, în intervalul de care unii au nevoie să clipească, iar alții să modifice un roman, lucrurile fuseseră date peste cap. Două secole de respect național se năruiseră într-o fracțiune de secundă. Trebuia să fii al naibii de nebun numai ca să te gândești la chestia asta, darămite s-o încerci. Sau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sute de file de dosar și-n mii de hexagoane ale memoriei. Unele fuseseră secretizate; din altele lipseau pasaje întregi. Sursa „Marinarul“ nu apărea decât în rapoarte, ca un ochi nevăzut, care spiona situația de undeva de sus, fără să clipească niciodată; autorul nu spunea nici cine e, nici dacă va ieși vreodată la lumină. SS-ul putea fi orice, de la un nume de cod, la teribila organizație militară nazistă. Operațiunea „Sifonul“, care își împrumuta numele probabil de la sita din podeaua

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
o urmăream seara când lăsa chiloții roz să-i cadă la picioare și surprindeam pe peliculă momentul când pizdicul ei delicios se umezea, înainte ca jetul de urină să fie eliberat (întotdeauna asociasem momentul cu-o juisare). Puneam polaroidul să clipească în timp ce se mângâia pe canapea în fața mea (o dovadă a supremei sexualități, ce îmi era dedicată), capturând totul, devotat, până la ultimele zvâcnete ale terminațiilor nervoase. Jubilam, obținând exact ce mă interesa: mișcarea neputincioasă a mușchilor, dinamica aritmică a ansamblului, scăpată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
îți tăia răsuflarea: priveai ultimul loc liber al orașului. În mijlocul lui, două turnuri de 30 de metri ar fi acoperit Ateneul, Palatul Regal și Biblioteca Universitară. Plecau și monumentele, cu piedestale cu tot: Brătianu, copacul de fontă, „chifteaua pe băț“. Clipeai și fugea tot decorul. Fiecare dimineață începea altfel, ca visul unui bolnav de nervi. Modificările veneau zilnic, memoria nu mai făcea față, nimeni nu le putea înregistra. Orașul trebuia părăsit, locuitorii lui să sară din mers, cât mai aveau timp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
după care o întindeau, lăsând niște șanțuri uriașe; deteriorau apometrele (făcându-i pe vecini să nu mai știe câtă apă au consumat și, în cele din urmă, să se încaiere); defectau sistemul de semnalizare al semafoarelor (după ora 23, toate clipeau pe galben intermitent); plăteau gunoierii să ridice tomberoanele noaptea (zdroncănea toată strada, când ți-era somnul mai dulce); își încercau eșapamentele dimineața (erau preferate motoarele de Aro, negre, pe diesel sau cele de Dacia 1300, care scoteau un fum gri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
fiecare cu fricile și dorințele lui. Așa trăim de mai bine de șase luni, mulaj fantomatic cu un tentacul în Cleveland și altul în Balta Albă. Nu mai percepem durerea și bucuria, privim lumea printr-un ochi bipolar ce nu clipește niciodată. Sunetele noastre sunt aceleași, o bandă neîntreruptă, bântuind somnul magnetic al adâncurilor. Scriem împreună un tratat de schizofrenie virtuală, vizitați de identități multiple, înzestrați cu traume ireversibile prin care decupăm granițele normalității. Organismele noastre produc boală, uzine complicate ale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-le lui Mihnea. Copiasem într-un fișier toate cele cinci scrisori. În timp ce Mihnea derula mesajele, m-am proptit cu ochii în televizor. Atârna sus, pe-o tavă de metal, ca o navetă ciocnită de tavan. Pe colțul din stânga al ecranului clipea o siglă dolofană, rotindu-se în relief, sub care cineva scrisese: „Gândește liber!“ Îndemnul părea corect, generos, doar dacă stăteai câteva clipe, îți dădeai seama de enormitate. Regizorul ne încuraja (sau poate chiar ne forța puțin) să gândim liber, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
că știu cine-i mamineta asta pe care-o căutăm.“ „O cunoști?“, l-am întrebat, privindu-l în ochi. „Aș prefera să nu... Lasă-mi o zi, și-ți pun toată povestea cap la cap.“ A spus-o fără să clipească, nu s-a schimbat o nuanță în culoarea irisului. „OK.“, am acceptat, calm și neîncrezător. „Mai departe.“ Și-un elev ar fi avut bănuieli. „Te-te face, Ro-robiță!“ Cezar râdea, cu șoseta proptită de calorifer. Moțul de lână stătea pleoștit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
se transformă el dintr-un tată liniștit de familie, într-un ucigaș perfect?“ „Tocmai, nu se transformă. Dereglerea e-acolo, genetică, funcțională, i-o transmite și lui fi-su. Nu știi dacă tipul împușcă patru inși deodată, brici, fără să clipească, pentru că i s-a activat dereglarea sau pentru c-a avut-o de la-nceput și, cuminte, n-a spus nimic: și-a tras familie, nevastă, doi copii, iubire multă, o fermă. Și-n spate, pe creier, valul neuromagnetic.“ „E tare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
vreo zece păhărele mici, fluierai arii tiroleze. Deasupra tarabelor, acoperișurile ascuțite, instalate de meșteșugari încă din de la sfârșitul lui octombrie, se aliniau printre crengile de brad, ornate cu baloane și panglici. Ghirlandele de becuri în șapte-opt culori împodobeau fiecare căsuță: clipeau festiv, intermitent, ca-n Pajura în sufrageria domnului Dinu. Cu o zi înainte de Crăciun, se strângea totul și rămâneau doar hârtiile și-aroma de mirodenii. Aici, copilăria părea să fie la ea acasă, puțin alcoolizată, ca amintirile mele: mânile roșii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dacă vezi lucrurile planar, euclidian. În spațiul non-euclidian, sunt doar două, fiecare cu șase dimensiuni adiționale. Crede-mă pe cuvânt, n-am timp să-ți explic acum. Pe scurt, Paul e-un soi de suport de memorie, un icon care clipește pe ecranul minții, ca emoticonul de pe iPod, nodul de la batistă sau reminder-ul de la mobil. Apelezi la el ca să-ți aduci aminte că trebuie să deschizi anumite fișiere; dai click pe numele lui ca să muți chipuri, gesturi și fapte dintr-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
toate telefoanele din lume. Avantajul era că aveam acces la mesajele inginerului Grosescu. Dezavantajul: mă putea urmări oricine. Așa îl prăjiseră rușii pe Dudaev: până să închidă clapeta, îl pulverizase o rachetă sol-aer-sol. Mi-am verificat ecranul. Iconul cu plicul clipea dezlănțuit. Am apăsat o tastă și-am citit mesajul prudent, sub masă, departe de privirile chinezului. „Ăsta-i amicul tău, bănuiesc.“, a mormăit Mihnea. „Da. Trebuie să plec. Și nu toți ne-am născut amici.“, l-am contrat. „Sunt doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mute semnalul cablat de pe stâlpi pe tastele calculatoarelor, impregnându-le cu drogul cibernetic? Transfuzia de date se realiza probabil noaptea, când calculatoarele încremeneau (nu vi s-a întâmplat niciodată ca, în drum spre baie, să zăriți beculețul roșu al unității clipind?), iar utilizatorii picoteau sub plapumă, amorțiți de somn. De pe taste, nanobacteriile contaminau degetele victimei, își croiau drum prin striațiile epidermei, ajungând în rețeaua capilară. Informația era transmisă mai departe, spre creier, îmbogățită ca sângele proaspăt al schiorilor austrieci. Drogul se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
medical. Mihnea se uita la mine și rânjea. Frumos, recunoscător, aproape cu afecțiune. Din când în când, degetele apăsau câte-o tastă. În aceeași secundă, am știut că derapase ceva. Un detaliu minuscul, pe care îl scăpasem din vedere. Am clipit și m-a trecut un frison, plăcut și înspăimântător, ca un flux electric. Mihnea promisese că ne spune de ce îl căutau pe el Rapotan și Penciu. Povestea simultană, cu Viena și Neptunul. Deplasarea istoriei sub acțiunea plăcilor cerebrale. Modificarea hărților

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

de-o clipă. Omul e pus cu gâtul pe butuc și cade un cuțit uite-așa de lat, care alunecă pe-o mașinărie, ghilotină îi spune, cade greu, cu putere... Capul sare atât de repede, încât nici n-apuci să clipești din ochi. Pregătirile sunt grele. Uite, când omului i se citește sentința, când îl îmbracă, îl leagă, îl duc la eșafod, atunci e groaznic pentru el! Lumea aleargă să vadă, chiar femeile, deși francezilor nu prea le place ca femeile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]