KorAP: Find »[drukola/base=colț & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...114 115 116 ...1085 >

27,125 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

cum îl numesc jurnaliștii, instanța care filtrează. Pentru că prezentarea înseamnă totul. Povestea din spatele poveștii. Unde: în tot felul de cafenele. Îmi scriu cartea, capitol după capitol, de fiecare dată în alt sătuc, în alt oraș, în altă parcare dintr-un colț uitat de lume. Chestia pe care o au în comun toate aceste locuri sunt miracolele. Puteți citi despre toate astea doar în tabloidele de doi bani - este vorba despre fel de fel de vindecări, viziuni și miracole care nu apar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
îi domini pe toți. De fapt este un joc de putere. În baia întunecoasă, stând pe veceu, râcâi banda adezivă de pe pachet, iar înăuntru dau de o cutie pătrată de carton, lucioasă și fină, cu muchiile învelite în pâslă, cu colțurile rotunjite și strivite. Ridic capacul și descopăr ceva ce seamănă cu niște straturi de forme dure, ascuțite și complicate, unghiuri minuscule, curbe, colțuri și vârfuri. Le așez deoparte, pe podeaua băii, în întuneric. Cutia de carton o pun înapoi în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
înăuntru dau de o cutie pătrată de carton, lucioasă și fină, cu muchiile învelite în pâslă, cu colțurile rotunjite și strivite. Ridic capacul și descopăr ceva ce seamănă cu niște straturi de forme dure, ascuțite și complicate, unghiuri minuscule, curbe, colțuri și vârfuri. Le așez deoparte, pe podeaua băii, în întuneric. Cutia de carton o pun înapoi în pungile de hârtie. Printre formele dure și complicate sunt și două foi de hârtie velină. Foile astea le pun și pe ele în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
decât șoapta, apoi ar opera arestări. Am avea elicoptere, elicoptere antifonate, desigur, care ar căuta zgomotele în același fel în care caută acum marijuana. Oamenii ar păși pe vârfuri, în pantofi cu talpă de cauciuc. Informatorii vor asculta pe la toate colțurile. Ar fi o lume perculoasă și înspăimântată, dar măcar am putea să dormim cu fereastra deschisă. Ar fi o lume în care un cuvânt ar valora cât o mie de imagini. E greu de spus dacă această lume ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ar fi dragostea. Pun pe bar o bancnotă de zece dolari. Se uită la ea, fără să scoată degetele din gură. Apoi ridică din sprâncene. A murit cineva azi-noapte în clădirea unde stau? întreb. E vorba de clădirea de pe Seventeenth, colț cu Loomis Place. Clădirea Loomis Place, opt etaje, din cărămidă de culoarea rinichilor. Cineva de la etajul cinci, poate? De dimineață era o pată ciudată la mine pe tavan. Tipului cu favoriți începe să-i sune celularul. Și Nash își trage

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mi se pune în cale, cu o mână întinsă în față, ca să mă oprească. În secunda în care e gata să mă apuce de braț, dă ochii peste cap și deschide gura. Un fir de salivă i se scurge pe la colțul buzelor inerte; cade în drumul meu, in timp de din walkie-talkie se aude: „Jeanie? Jean? Pauză“. În minte încă-mi mai răsună ultimele cuvinte ale blestemului. Număr în continuare - 359, 360, 361 - și-mi văd de drum, printre oamenii care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
termine studiile de microbiologie, abia după aia să se mărite, dar până atunci să nu mai facă sex. Mona Sabbat scoate de sub birou o pungă de hârtie maro și trage de-acolo ceva învelit în folie. Desface folia la un colț; începe să miroasă a usturoi și mirodenii. La radioul cu ceas, curva gravidă nu se mai oprește din plâns. Piatra te lovește și bățul te altoiește, dar și vorbele pot să rănească de moarte. După cum scrie în Town & Country, corespondența

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
pe dreapta. Iese din cabină, se duce în spate și ia de acolo o pătură. Se așază pe vine ca să lase pătura pe marginea șoselei, în timp ce pe lângă el vâjâie mașinile, în aerul fierbinte al dimineții. Bătrânul dă la o parte colțurile păturii și dezvelește un câine mort. O grămadă cârlionțată de blană maronie, cam la fel ca grămada mea de blană. Dom’ sergent scoate încărcătorul din pistol; e plin de gloanțe. Bagă încărcătorul la loc. Bătrânul se lasă în jos, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
audă. Nu sunt nici scutece, nici hăinuțe de copil. În sufragerie, doamna Puișor se uită tot în tavan, numai că acum e scuturată de suspine lungi și spasmodice. Pieptul acoperit de șorț îi tremură. Helen îi tamponează machiajul scurs cu colțul unei batiste împăturite. Batista e înmuiată și înnegrită de rimel, și Helen zice: — O sa fie mai bine, Rhonda. Acum nu ai cum sa-ti dai seama, dar o să vezi. Împăturind încă un servețel și întingându-i fardurile, zice: Trebuie să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
e la volan de mai bine de patru sute de kilometri. Este aproape întuneric, și zice, uitându-se înainte: — Fac bilanțul cheltuielilor. Mona se ridică în capul oaselor, scarpinându-se în cap printre șuvițe. Apasă cu inelarul, cu buricul degetului inelar în colțul ochiului și apoi îl trage rapid de-acolo, cu o urdoare lipită de el. Își șterge urdoarea pe blugi și zice: — Unde ne oprim să mâncăm? Îi spun Monei să-și pună centura. Helen aprinde farurile. Își răsfiră degetele, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
o găsește vreun copil. Simplul fapt că e ruptă îi va da cuiva ideea să pună bucățile la loc. Poate chiar vreunui detectiv care investighează moartea copilului, cine știe. Și Helen zice: — Baia aia era de coșmar. Parcăm mașina după colț. Pe bancheta din spate, Mona mâzgălește ceva. Stridie vorbește la telefon. Apoi Helen așteaptă, în timp ce mă furișez, aplecat, înapoi spre casă. Mă strecor în spatele casei, înfundându-mi pantofii în peluza udă, până ajung sub fereastra camerei copilului, pe care mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
E piele de om, zice Mona. Era prin casa lui Basil Frankie, zice Helen. Arăta ca o carte veche și foarte frumoasă, o carte nescrisă. A cumpărat-o împreună cu proprietatea lui Frankie. Pe copertă e o stea neagră în cinci colțuri. — O pentagramă, zice Mona. Și, înainte să fie o carte, ăsta a fost tatuajul cuiva. Gâlma asta, zice, atingând un punct de pe cotorul cărții, e un sfârc. Mona închide cartea, i-o întinde lui Helen și zice: Pune mâna, zice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de biroul ei, și zice: — Ia uită-te! Și stă așa, cu mâinile apăsate pe tâmple și ochii închiși. Ce-ar trebui să se întâmple? întreb. În secretariat, Mona închide telefonul. Ceaslovul deschis pe biroul lui Helen se mișcă. Un colț se ridică, apoi se ridică și colțul opus. Începe să se închidă de unul singur, apoi se deschide, se-nchide și iar se deschide, din ce în ce mai repede, până ce se ridică deasupra biroului. Cu ochii închiși, buzele lui Helen rostogolesc cuvinte tăcute

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-te! Și stă așa, cu mâinile apăsate pe tâmple și ochii închiși. Ce-ar trebui să se întâmple? întreb. În secretariat, Mona închide telefonul. Ceaslovul deschis pe biroul lui Helen se mișcă. Un colț se ridică, apoi se ridică și colțul opus. Începe să se închidă de unul singur, apoi se deschide, se-nchide și iar se deschide, din ce în ce mai repede, până ce se ridică deasupra biroului. Cu ochii închiși, buzele lui Helen rostogolesc cuvinte tăcute. Răsucindu-se și fâlfâind, cartea e un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de roșu și verde, de galben și albastru. Picăturile de roșu. Diamantele și rubinele, smaraldele și safirele. Pantofii lui Helen, și cel roz, și cel galben, au tocurile bătucite și făcute praf. Pantofii distruși zac în mijlocul camerei. Helen stă în colțul celălalt al camerei, într-o rază firavă de lumină, în marginea conului de lumină pe care-l aruncă o veioză. Se sprijină de un dulăpior de oțel inoxidabil. Degetele-i sunt rășchirate pe inox. Își lipește obrajii de dulăpior. Pantofii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Și aruncă prin cameră copilul mort, care se izbește cu un zăngănit de dulăpiorul de oțel și cade pe podea, învârtindu-se pe linoleum. Patrick. Un braț înghețat i se rupe. Patrick. Învârtindu-se, trupul lui se lovește de un colț al dulăpiorului de oțel și picioarele i se frâng. Patrick. Trupul fără mâini și fără picioare, ca o păpușă stricată, se învârte până se lovește de perete și i se rupe și capul. Și Helen îmi face cu ochiul și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791

ocolește rondul plin cu flori pînă deunăzi, caută o clipă, nehotărîtă, cu parbrizul bombat, ca un ochi de ciclop, spre clădirea autogării, apoi pornește sigur, intrînd pe peronul unu. Șoferul, un tip scund, plin de importanță, afișînd un surîs în colțul gurii, deschide larg ușa, coboară, se depărtează doi pași, privește cîtva timp, apoi face un ocol mașinii, cercetînd-o, lovind fiecare roată cu vîrful pantofului. Cînd termină, dă din cap mulțumit, bagă mîna pe fereastră, ia cîrpa și pornește să șteargă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
scaune. Iulian Barbu s-a oprit lîngă femeia cu guler alb, lăsîndu-și cureaua servietei să-i lunece de pe umăr pînă o prinde în palmă. Absentă, femeia îl simte, trage cu coada ochiului să se convingă, scapără un surîs nervos în colțul gurii, hotărîndu-se să ridice privirea, să-l întrebe ce vrea, ori să-l poftească să nu mai stea ca un stîlp lîngă umărul ei. Îmi permiteți să trec? întreabă Iulian pe un ton calm, politicos, arătînd cu privirea spre locul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
superbe! Mulțumesc de cafea! Te rog nu uita... Îți spun după-masă ce-am făcut îl asigură Mihai. Vin și eu la autogară. Tot o femeie? Două. Ooo! Două geamantane precizează Mihai. Marie, gata geamantanele? întreabă bătrînul Vlădeanu, oprind căruța la colțul casei. Bătrîna mai inspectează o dată cu privirea cele două geamantane mari, așezate deschise pe cîte două scaune fiecare. Într-unul stau rînduite pachete cu carne proaspătă din porcul tăiat ieri, iar în celălalt, alături de cele două canistre din plastic a cîte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
cu ceea ce are în caietul de curs. Actorul întoarce pagina revistei, se încruntă, apoi, ca sugrumat, pufnește un "extraordinar!", lovind cu dosul palmei pagina, închizînd revista, lăsînd-o pe brațe, să se poată ocupa de ziare. Vecina aruncă spre el un colț de privire dojenitoare, clintindu-și puțin capul în interiorul albului polar ce-i dă un aer de prințesă. Degetele actorului împăturesc febril ziarul, să-l poată ține mai comod, în timp ce se îndeasă cu umărul în fereastră, ferind pagina de privirea vecinei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
în "tabăra de instruire a uteciștilor", la care a fost invitat ca tînăr scriitor. Dacă-i să-și amintească ceva frumos, își începe întotdeauna amintirile cu Margareta, femeia de serviciu de la liceu, pe care o plasează imediat undeva într-un colț curat al sufletului, așa cum țăranul cu respect pentru cele sfinte, pune întotdeauna icoana de valoare în camera de curat, în colțul dinspre Răsărit. Cînd directorul liceului îi trimitea obligatoriu acasă pe cei de la internat, să aibă unde caza activiștii de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
își începe întotdeauna amintirile cu Margareta, femeia de serviciu de la liceu, pe care o plasează imediat undeva într-un colț curat al sufletului, așa cum țăranul cu respect pentru cele sfinte, pune întotdeauna icoana de valoare în camera de curat, în colțul dinspre Răsărit. Cînd directorul liceului îi trimitea obligatoriu acasă pe cei de la internat, să aibă unde caza activiștii de partid veniți de pe la comune la vreo instruire, ori îi amenința cu excluderea pe cei ai căror părinți încă nu semnaseră cerere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
din Țicău, iar seara îi aștepta cu tocăniță de cartofi fierbinte și cu mămăliga mare, aburind pe masă... Apoi... Nu! Sub nici un chip nu vrea să-și mai amintească ceea ce a urmat... O lasă pe Margartea să stea acolo, în colțul rezervat icoanelor; preferă să-și continue amintirile cu doamna Mia, șefa de Cadre de la fabrica de încălțăminte din București, unde lucra bunul său prieten Lie, un oltean cu suflet de aur, venit dintr-un sat de pe lîngă Novaci. O lună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
parvenire? îl ia secretarul literar de braț, văzîndu-l cum merge abătut pe culoarul de la parter. Mă grăbesc la telefon, că sună. Te-aștept în birou. Ce face vinul ăla magnific? Vine. Îl degustăm acuși. Secretarul literar a dispărut deja după colț, urcînd cele cîteva trepte, spre ușa biroului, în vreme ce Mihai rămîne locului, ciulind urechea spre sală. Deși, cu vreo săptămînă în urmă, și-a promis să nu vadă nimic din spectacol pînă la vizionare, bagă totuși capul printre ușile batante, ferind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
printre ușile batante, ferind puțin draperia plușată. Pe scenă, regizorul execută în liniște cîțiva pași calmi, explicînd, prin gesturi, cum ar vrea să iasă mișcarea, în timp ce actorii îl privesc cu atenție. Mihai se retrage încet, să nu facă zgomot. Dă colțul și urcă cele cîteva trepte spre secretariatul literar. Vine, sigur că vine spune secretarul literar în telefon, făcîndu-i semn lui Mihai să intre. E la Iași, după afișe. Vine cu cursa rapidă de cinci. Sărut mîinile! Soția lui Lazăr... se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]